Am ieşit din pădure şi m-am trezit în faţa unui câmp cu gălbenele. M-am descălţat. Înaintam cât se poate de încet, nu ne grăbeam. Când cauţi maci, presiunea este redusă, explicabil. Ne simţeam amândoi uşuraţi că trecusem peste momentul neplăcut. Reuşisem să trecem peste el şi în felul acesta să începem să construim o relaţie, să ne împrietenim. Iar contactul fiecăruia cu existenţa celuilalt nu mai părea o corvoadă.
Ziua era cu adevărat frumoasă. Poate îmi părea aşa şi datorită faptului că nu mai ieşisem ziua în amiaza mare din casă de foarte multă vreme. Ceea ce pentru alţii poate părea firesc, pentru mine nu era absolut deloc aşa. Să fiu acolo, în plin soare, pe un câmp, desculţă, constituia contrariul vieţii mele obişnuite. Chiar şi în week-end-uri nu aveam timp de aşa ceva şi nu apucam să văd lumina soarelui decât atât cât îmi permitea dreptunghiul unei ferestre pe lângă care treceam în grabă cu braţele pline de documente. De fapt, sâmbăta şi duminica dormeam ca să mă refac după petrecerile din nopţile dinainte. Noaptea era elementul meu, aşadar. Trăiam o viaţă absolut simplă de vampir. Aglomeraţia dintr-o discotecă sau dintr-un apartament plin de oameni care dansează îmi era familiară, şi nimic din vastitatea şi deschiderea unui câmp cu iarbă. Luminile artificiale ale sălii în care lucram înlocuiau lumina zilei. Nici la prânz nu ieşeam la masă, comandam prin telefon. De fapt nici nu comandam personal, secretara ne întindea o listă dimineaţa iar noi bifam. Ceea ce simţeam că bifez când intram acolo, era că renunţ, renunţ, renunţ...
Cel puţin aşa am gândit despre munca mea în acea zi. Mai făceam un pas şi mi se părea că munca de care eram obsedată şi petrecerile ratate din acel week-end pe care de dimineaţă încă le regretasem, erau doar o viaţă falsă. Că până şi prietenii mei cei mai intimi, care la ora aceea trebuiau să fi fost alertaţi la maxim şi îngrijoraţi de lipsa mea, nu ştiau cu adevărat ceva despre mine. Nici unuia nu i-ar fi trecut de exemplu prin cap că eu sunt capabilă să mă bucur că merg desculţă pe un câmp, ori că aş putea să simt plăcere atunci când vântul îmi trece prin păr. Şi pentru că veni vorba de păr, nici unul din prietenii mei nu ar fi crezut că sunt capabilă să umblu de colo-colo nepieptănată, în plină zi şi la vederea oamenilor. În fapt, nici unul din ei nu mă văzuse vreodată nefardată, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume. Începând în jurul vârstei de douăzeci de ani, nici măcar propria mamă.
Mi-am zâmbit. Adevărul era că pentru prima oară de când mă ştiam, nu îmi puneam întrebarea cum îmi stă părul, cum arăt, dacă mi s-a scurs rimelul, dacă miros bine, dacă hainele mi se asortează...
Am privit în jur, şi am simţit abandon. Am simţit plăcere şi am simţit ceva ce ar fi putut fi foarte bine numit: bunătate a universului. Mi s-a părut absurd şi nerealist ceea ce descopeream că simt. Am început un discurs cu mine însămi prin care mi-am adus toate argumentele în favoarea faptului că nu era momentul să-mi pierd minţile, eram doar înfometată şi însărcinată pe un câmp, cu un băiat îndeajuns de ciudat ca să-mi fac griji pentru siguranţa mea, şi apoi nu aşa funcţionează lumea, trebuie să lupt mai departe pentru tot ceea ce am şi ce sunt şi să lupt mai departe să demonstrez ceea ce am de demonstrat. Ce absurd! Doar un pic de soare şi un câmp de flori iar omul înnebuneşte, începe să fantazeze despre reîntoarcerea la natură. Dar totuşi, ce ar fi fost dacă aş fi abandonat totul şi m-aş fi întors să trăiesc acolo pentru totdeauna?!
Toate gândurile acelea au slăbit în intensitate lăsând loc altora, iar eu m-am trezit croşetând gânduri de recunoştinţă şi fericire. Pentru tot ce era în jur, pentru Iacob şi pentru Adi şi Stela. Am simţit deodată că totul se petrece cu un motiv, că în jurul meu s-a strâns bunăvoinţă. Că ziua aceea de atunci m-a prins chiar înainte de cădere, înainte de impact. Oamenii aceia necunoscuţi, căci şi pe Adi, chiar dacă lucrasem ani de zile împreună, cât de mult îl cunoşteam? Nu ştiusem despre fiul lui, despre Stela şi teoriile ei şi maci, nu ştiusem despre locul acesta secret ascuns la munte. Cine ştie câte alte lucruri îmi rămâneau necunoscute? Oamenii aceia care se strânseseră brusc în jurul meu, aşa, răsăriţi de nicăieri, dar răsuciţi, întorşi spre mine. Ştiam că toate se întâmplă din cauza a ceea ce se afla în mine, în interiorul meu. Îşi doreau acel lucru cu o ardoare pe care eram incapabilă să o înţeleg. Cine ştie câte femei făceau avort chiar în acel moment în lumea în care trăiam. Eu chiar contam? Ceea ce înflorea în mine chiar era destinat să existe? Era bine?
Dar desigur că în acel moment eram absolut convinsă că aveam să mă întorc acolo, aveam să abandonez totul, slujbă, prieteni, părinţi şi aveam să mă mut în acel colţ de rai. Aveam să trăiesc simplu, din ce era posibil. Aveam să sap pământul, aveam să-l scurm cu unghiile de era nevoie, aveam să sădesc şi să culeg şi să secer, aveam să cresc o vacă, găini şi de ce nu... chiar şi un porc. Aveam să-mi câştig existenţa cu sudoarea frunţii.
Am simţit cu certitudine că existau sentimente pe care nu le avusesem, că existau experienţe prin care încă nu trecusem, că existau culori pe care nu le văzusem, sunete pe care nu le auzisem niciodată şi flori ale căror nume nu le cunoşteam.
"De ce anume nu vrei tu să faci acest copil?", m-a întrebat brusc Iacob.
Tocmai ajungeam în dreptul unor meri înfloriţi. Am ştiut că sunt meri pentru că îmi spusese mai devreme despre alţi pomi cu flori identice că asta sunt, aşa că făcusem efortul de a reţine. Avea să-mi folosească pentru viaţa mea viitoare. Să deosebesc un măr de un cireş constituia un început excelent.
"Cum de ce? În primul rând sunt mult prea tânără. Cum rămâne cu mine? Încă nu m-am dezvoltat la potenţialul meu, încă nu am devenit ceea ce trebuie să devin. Nu a sosit timpul să mă jertfesc pentru altcineva. Eu am o carieră în faţă, am de construit un viitor pentru mine. Apoi nici măcar nu am partener. Dacă o să-mi întâlnesc marea iubire tocmai acum, dar eu nu o să mă pot implica, deoarece o să am scutece de schimbat?"
"Dar ce anume trebuie să devii? Şi de ce crezi că acest copil îţi stă în drum?"
"Nu ştiu ce trebuie să devin. Dar întotdeauna am simţit că sunt făcută pentru ceva important, pentru ceva măreţ. Încă n-am descoperit care-i lucru acela."
"Tu nu lucrezi în departamentul de marketing al unei firme?!"
"Ba da, dar_"
"Şi nu e destul de măreţ ce vindeţi voi acolo?!"
"Stai, eu îmi doresc să... Visul meu e să..."
Rămăsesem fără vorbe.
"Dar de ce te interesează pe tine dacă fac acest copil sau nu?", am întrebat iritată.
"Nu ştiu. Poate că mi-aş dori să-l faci şi să-l dai lor. Adi şi cu Stela şi-au dorit din totdeauna mulţi copii. Au dus o luptă uneori ridicolă şi absurdă. Dar nu au cedat niciodată. Sfatul meu este să renunţi de pe acum şi să aduci acest copil pe lume. Nu se vor da bătuţi cu tine, o să vezi."
"Nu au deja un copil? Nu îi numeşti părinţii tăi?"
"Ba da, desigur că sunt copilul lor, dar nu mi-ar strica un frate. Fă-le acest cadou. Vor fi cu un copil mai aproape de visul lor, de armata de copii visată."
"Dar cum rămâne cu mine?", am strigat.
S-a oprit. M-am oprit şi eu. Nu am vrut să-l las să înceapă să vorbească, ci am început eu să turui, astupând orice tentativă pe care ar fi avut-o el:
"Tu nu îţi pui întrebarea: cine sunt? Ce sunt? Ce e ASTA? Ce e viaţa? Sau: cine este persoana care întreabă cine sunt, ce e asta? "
"Ascultă-mă", mi-a zis calm. "E foarte adevărat că nu ştim cine suntem, ci doar cine am vrea să fim."
Am ridicat braţele cu uimire şi disperare.
"Nici măcar nu există această întrebare, aceste întrebări", a continuat. "Într-un anume punct şi întrebarea şi răspunsul mor concomitent, odată cu cei care o pun."
În disperare de cauză, văzând că-şi reia drumul lăsându-mă în urmă, am început să urlu de-a binelea:
"Nici măcar nu înţeleg ce-i greşit cu ei! Au o relaţie absolut dubioasă!"
"Nu e absolut nimic greşit cu Adi şi Stela. O singură nebunie au avut, cu copii. Şi-au dorit o casă plină de copii, iar asta aproape că le-a distrus relaţia. Nu cred că alt cuplu ar fi rezistat la aşa ceva. S-au acuzat unul pe altul de sterilitate şi s-au despărţit la un moment dat. Ea a fost cu un tip care locuia în Balta Albă, care a murit la doi ani după aceea de cancer. Nici cu el nu avut copii. Copii nu au venit niciodată. Au fost vremuri grele când a murit tipul ăla, dar din fericire Adi a fost lângă ea. A venit la spital, a stat nopţile cu ea lângă patul acelui bărbat. Adi era în vreme aceea cu o femeie pe care o iubea foarte mult, dar ea l-a părăsit pentru că nu înţelegea de ce se tot duce la fosta nevastă. După nenumărate scandaluri, l-a dat afară din casă. I-a luat casa, i-a luat maşina, i-a luat absolut tot. A suferit ani în şir după despărţirea de ea, a fost obsedat de ea, a băut exagerat, dar Stela a stat lângă el şi l-a susţinut. Apoi şi-au îngropat părinţii unul altuia, au trecut prin multe alte lucruri, ce-ţi povestesc eu ţie aici, ei nu au nevoie de justificare, au o adevărată istorie comună, îţi păzesc amintirile unul altuia, au atâtea lucruri în comun, încât dragoste nu este cuvântul potrivit pentru ceea ce există între ei. Nu există cuvânt pentru asta. Există cuvinte neinventate pentru lucruri despre care lumea nu ştie cât sunt de importante."
Am tăcut, încercând să înţeleg.
"Nu aţi oprit pe drum încoace într-un sat?"
"Ba da", am spus. "La o femeie nu tocmai de bună calitate... Nici măcar n-avea dinţi în gură... Arăta ca o fostă alcoolică sau... puşcăriaşă. Avea casa plină de copii."
"Aia e mama mea biologică", a spus şi a început să râdă. "I-au lăsat tot în testament, case, pământ, maşini şi i-au dat o mulţime de bani de-a lungul timpului ca să mă lase să locuiesc la ei."
Am căutat în minte să-i spun ceva drăguţ şi atunci mi-am amintit de singurul lucru care era sincer:
"Ştii, Iacob...", am început, "... când eram în sufragerie la Adi... ieri adică... şi situaţia era insuportabilă, pentru că ştii tu, responsabilitatea hotărârii pe care sunt nevoită s-o iau mă striveşte, am zărit tabloul tău cu acel mac. L-am primit cadou, l-ai văzut doar, e sprijinit de perete. Şi deodată am simţit ceva indescriptibil."
S-a oprit zâmbind, fără să arunce vreo privire spre mine, ci doar în faţa vârfurilor degetelor sale de la picioare. Şi-a scos din pachet o ţigară şi şi-a vârât-o între buze.
"Nu ştiu să exprim în cuvinte ce am simţit, sau ce am înţeles, sau ce mi-a comunicat acel tablou cu exactitate. Am simţit în acel moment că dacă îmi introduc mâna prin oasele pieptului încercând să-mi apuc inima, nu voi găsi acolo decât vulnerabilitate."
Şi-a aprins ţigara, apoi a întins braţul.
"Scuză-mă că te întrerup, dar acolo are casă Alex Popescu."
Am privit. În spatele unui grad, undeva în fundul unei curţi cu iarbă, era o căsuţă.
"Alex Popescu?! Acel Alex Popescu?!"
A dat din cap. Era incredibil. Nu puteam să cred.
"Sunt nebună după el! Ai tu idee de când visez să-l întâlnesc? Am visat deseori la un astfel de moment, dar nu am sperat niciodată că el va deveni realitate! Hai să-i facem o vizită!"
"Hei, hei, temperează-te. Nu mi se pare o idee bună."
"Ba da, trebuie să dau mâna cu el şi să-mi dea un autograf! Trebuie neapărat să-l am în faţa mea şi să-i mulţumesc pentru absolut tot. Mi-a făcut viaţa suportabilă. Am fost la aproape toate piesele lui! Am simţit mereu că avem o conexiune deosebită, că între noi ar putea fi ceva. Ai simţit vreodată acest lucru?"
"Nuuuuu...? Şi sper să nu simt niciodată. Revino-ţi. Eu nu hărţuiesc actori. De când locuiesc aici, nu m-am gândit niciodată să îl deranjez. Dacă ştiam că o să ai reacţia asta, nu ţi-aş fi spus niciodată nimic."
Dar eu începusem deja să mă sui pe gard.
"Nu fă asta!"
Nici măcar nu m-am deranjat să-i răspund. Eram pregătită pentru întâlnirea cea mai importantă a vieţii mele.
"Ţi-aş trage o mamă de bătaie în momentul ăsta, iar eu sunt în mod normal pentru non-violenţă", a urlat în urma mea.
Eram sus pe gard şi nu mă prea pricepeam la garduri. Nici când fusesem copil nu cred că fusesem vreodată pusă în situaţia de a sări vreun gard. Dar cumva am ajuns de partea cealaltă.
"Vino-napoi!", a strigat după mine.
Eu o luasem deja în diagonală spre casă. Inima îmi bătea cu putere. Casa era simplă, albă. Câteva geamuri vizibile din unghiul meu lăsau impresia unui gol, unui vacuum, unei găuri negre, în care existenţa idolului meu fusese cumva suptă.
L-am auzit sărind în spatele meu. Intrasem prin efracţie pe proprietatea actorului meu preferat, hotărâtă să-l întâlnesc. Aşadar chiar nimic nu era întâmplător, soarta mă adusese acolo cu un scop. Iar acum ştiam care. Aveam să mă mut acolo la ţară, aveam să muncesc pământul alături de bărbatul visurilor mele. Alex Popescu este întruparea tuturor visurilor unei fete. E frumos, ce spun eu frumos, e superb de-a dreptul, delicat şi absolut genial.
"Poate ai dreptate", l-am auzit gâfâind în urma mea. "Poate eşti cu adevărat prea imatură ca să faci un copil! Şi nu cred că întrebările pe care ţi le pui sunt cine sunt eu şi ce e lumea, ci de ce sunt eu aşa şi de ce nu mi se întâmplă ceea ce mi se cuvine conform grandomaniei mele incurabile?"
Am grăbit pasul. Am întins mâna spre nişte lalele negre.
"Nu fă asta!", a strigat. "Nu-i distruge omului grădina. Iartă-l, e doar un actor. N-a făcut nimănui nici un rău. Cel puţin aşa cred. Pare un tip de treabă."
Dar era prea târziu. Mi-am umplut braţul cu lalele negre.
Apoi i-am simţit mâna pe umăr. Ferm.
Am vrut să mă întorc spre el şi să-i ţin o morală straşnică despre libertatea personală a fiecăruia şi despre pasiuni şi visuri pe care el nu le poate pricepe, dar zărindu-i ochii injectaţi, m-am blocat. L-am auzit răcnind:
"Fuuuuuuuugi!"
Într-o fracţiune de secundă am apucat să întorc capul şi să văd doi dobermani venind de după colţul casei în fugă spre noi. Am dat drumul lalelelor şi am luat-o spre gard înapoi. Nici nu-mi dădusem seama că parcursesem atâta amar de grădină. Când se întâmplase asta? Mai acuşi fusesem pe gard, apoi în spatele casei, iar acum mă chinuiam să fac drumul întors. "Aleargă, aleargă, mişcă-ţi curu\'!", l-am auzit urlând. Mă apucase de braţ şi mă târa după el.
M-a împins înapoi pe gard şi apoi a sărit de partea cealaltă. Am sărit şi eu. Mă privea cu buzele strânse, indescriptibil. Avea dreptate.
"Tu chiar treci dintr-o extremă în alta, nu? Acum un moment te întrebai de sensul vieţii, apoi ai luat-o complet razna. Eşti imprevizibilă! Latura asta nu apucasem să ţi-o cunosc, fanteziile cu actori. Poartă-te raţional! Ce ai crezut că o să se întâmple dacă vă veţi întâlni? Veţi trăi până la adânci bătrâneţe fericiţi? Ce aştepţi de la lumea asta în care trăieşti?"
Mă făcusem de ruşine. Am simţit ură pentru mine, şi am simţit ură pentru Stela şi Adi, cei vinovaţi de prezenţa mea acolo. Mă puseseră în nişte situaţii neobişnuite la care nu ştiusem cum să răspund. Ce faci când dai peste bărbatul visurilor tale, când rămâi însărcinată cu un copil pe care nu ţi-l doreşti, când eşti blocată pe un câmp? Când cauţi maci din tablouri şi vrei să-i atingi ca să ştii că sunt reali. Iar din momentul acela au început să se strângă toţi norii negri, denşi şi grei deasupra capului meu, atârnând acolo, pregătiţi pentru furtună.
Iacob mergea vorbind mai departe, explicându-mi ce este materialismul spiritual. Materialismul_cum?!
(va urma)