Interior cu floare (5)

5.
 
Dar foarte curând s-au schimbat lucrurile în privinţa sa când l-am privit din spate cum merge. În contrast cu vocea şi cuvintele lui adunate, magia frazelor lungi şi descrierile amănunţite, cu macii lui cu tot, fiinţa sa zicea o cu totul altă poveste. Nu mi-a luat mult să pricep acest lucru, iar când am înţeles dimensiunea a ceea ce aveam în faţa ochilor, m-am cutremurat. Ce căra la el în corp? Felul în care se mişca, în care îşi purta umerii, fiecare mic gest adiacent mişcării... Era de parcă ducea în el o povară insuportabilă. Cumva în el totul părea fracturat. Mi-a venit să strig de revoltă şi repulsie. Mi-a venit să-l iau de umeri şi să-i urlu în faţă: Ce-i cu tine? Revino la normal! Nu-ţi cunosc povestea, da\'-i idioată!
 
Am luat-o pe poteca din faţa casei şi am urmat-o până am trecut pe lângă alte case şi după ce le-am depăşit şi pe ele, am mai trecut pe lângă o altă serie lungă de grădini, bănci în poartă, parcele de flori, iar câţiva câini au tulburat liniştea lătrându-ne. Vocile lor se dilatau în aer cu forţă. Încercam să ţin pasul cu Iacob, căci avea un stil de-a merge prin care îmi evita apropierea cu o agilitate ce-l propulsa mereu la câţiva paşi în faţa mea. Habar n-aveam cum reuşea asta, dar curând a trebuit să mă obişnuiesc cu ideea şi să merg în spatele lui la câţiva paşi distanţă. Era cu adevărat enervant.
"Multă lume bună din Bucureşti şi-a făcut casă aici, majoritatea artişti", mi-a spus fără să mă privească, ţinând ochii în jos, aşa, cu privirea înfiptă în pământ, ca şi cum ar fi privit mai degrabă în interior la el unde totul era clar. "E o zonă frumoasă, încearcă să priveşti cu atenţie în jur."
 
Apoi s-a întrerupt, şi cu alt ton, m-a chestionat:
"Dar ce-i cu tine?"
"Nimic", am zis. "Sînt încă foarte supărată pe Adi şi Stela."
"Ce ţi-au făcut?"
Am dat din umeri: "E o discuţie lungă."
"Chiar ţi-au făcut cu adevărat ceva?!"
L-am săgetat cu privirea.
"Vreau să zic, când am plecat eu din bucătărie, încă eraţi prieteni."
"Nu mai suntem", am decretat.
"Lasă, nu fii aşa afectată, sunt convins că vă-mpăcaţi."
"Eu nu mă mai împac niciodată cu Adi. Nu-l voi mai saluta dacă-l voi întâlni pe stradă. Îl voi ocoli, voi trece pe trotuarul celălalt. Voi rupe numărul lui de telefon şi voi uita că l-am cunoscut. Doresc doar să stau cât mai departe de el. Aşa că putem căuta toată ziua maci dacă doreşti. Vreau să ajung la noapte, să mă bag în pat şi să dorm."
A zâmbit.
 
Am vorbit mai departe şi am continuat drumul, iar sentimentul care a urcat în mine a fost că ne cunoaştem de când lumea. Când nu priveam grădinile şi casele, întrebându-mă ce fel de oameni puteau trăi acolo, ce mâncau, ce vorbeau şi cum îşi petreceau ei vieţile, alegeam să-i privesc silueta. Dar când reuşeam să-l realcătuiesc din toate detaliile acelea, mersul agil de pisică, singurul element armonios, chiar surprinzător de frumos, el călcând de parcă ar fi sărutat cumva pământul, şi ajungeam la umeri, toate acele fracturi, înfrângerea completă şi totală dintre umeri, simţeam furie şi preferam să-mi iau privirea de la el. Apoi mersul lui îmi atrăgea iarăşi atenţia şi încercam să merg ca el. Cred că pentru o tânără doamnă aveam un mers deosebit de masculin şi neelegant. Călcam apăsat cu toată talpa şi îmi mişcam şi mâinile cumva, într-un fel care pentru prima oară îmi apărea total aiurea. Nu ştiam cum să imit mai bine mersul lui Iacob şi asta devenise o ocupaţie principală. Ca să îmi dau seama dacă am rezultate, ar fi trebuit să mă privesc din afară. Mi-am bătut capul cu ochii aţintiţi la picioarele lui, mişcându-mă în ritmul pe care el îl avea, apoi m-am trezit că abandonez şi că gândesc cu mânie că acel bărbat avea mers de femeie frumoasă. Am încercat să înţeleg ce spune mersul lui şi găsisem câteva ritmuri plauzibile: Bu-nă cer al-ba-stru! Flori ro-şii. Cer al-ba-stru. Maci. Maci. Maci. Pe-ta-le.
 
Am mers drept înainte, numai el ştia unde mergem şi am ieşit din sat. Câmpurile cu iarbă şi flori începeau de aici cât cuprindeam cu ochii, livezile cu pomi înfloriţi se aliniau la coamele dealurilor. Câte o vacă la păscut, iar în depărtare am zărit chiar şi nişte oi împrăştiate pe un deal. Soarele ajunsese la zenit. Din când în când păsări survolau cerul de deasupra noastră cu exactitatea unor avioane militare. Aveam sentimentul ciudat al pământului de sub tălpile mele, îi simţeam duritatea, prezenţa, o uşoară umezeală pe buza de sus m-a făcut să mă gândesc că mi-e sete, apoi mi-am spus că mi-e bine. Mi-era bine şi sete şi nu aveam ochelari de soare. Curând ultimele case au rămas în urma noastră, iar el m-a condus în pădure.
"Aici nu găsim maci în mod sigur", am zis când ne-am afundat binişor în marea de copaci.
 
S-a oprit. Era să mă ciocnesc de el, dar cumva asta nu s-a întâmplat. Felul în care mi s-a sustras atingerii neintenţionate, dar care în mod normal ar fi trebuit să se producă, mi-a dat fiori. Ce era în neregulă cu mine de mă evita aşa? Stai, cine era în neregulă aici? M-am cutremurat. Nu doream să-l ating, dar faptul că el nu-şi dorea să-l ating îmi dădea fiori.
 
Stătea cu faţa la mine, cu mâinile afundate în buzunare, aparatul foto atârnându-i de gât, şi mă privea.
"Vrei acum să îţi ridici bluza şi să-mi arăţi sânii?"
 
Mi s-au tăiat genunchii.
"Vrei acum să îţi ridici bluza şi să-mi arăţi sânii?", a zis de data aceasta un pic mai ferm.
"Credeam că am venit să căutăm maci."
"Desigur, şi de asta."
 
După un minut de tăcere, am spus:
"Eşti conştient că port în pântec copilul tatălui tău?"
"Da, am fost informat, dar biologic nu e tatăl meu."
"Cum nu e tatăl tău?"
"Nu e. El şi cu Stela au vrut să mă înfieze de când eram mic.  Dar statu\' m-a returnat mereu la mama mea naturală, care mă lăsa la orfelinat ori de câte ori se sătura de mine."
"Orişicât, eşti conştient că eu şi tatăl tău... spiritual, am făcut... dragoste?"
"Sigur. Dar nu te iubeşte."
"De ce crezi că nu mă iubeşte?", am întrebat scoasă din sărite total. "Chiar Stela a afirmat_"
"Nu are cum să te iubească."
 
Am stat ca paralizată în faţa lui.
"Ce vrei să spui? Eu am 21 de ani şi sînt_"
"Nu eşti nici cât degetul cel mic de la mâna stângă a Stelei."
"Mă iubeşte! E absolut nebun după mine!"
 
A început să râdă. După ce s-a potolit, timp în care eu am văzut negru în faţa ochilor, m-a atins de câteva ori cu palma în vârful capului, de parcă ar fi încercat să mă turtească, şi a zis:
"Biata de tine, biata de tine."
 
Apoi s-a lăsat uşor pe spate din şale şi m-a privit cu compătimire.
"Ei, cu ţâţele alea cum rămâne?!"
 
Abia mă mai puteam abţine şi nici măcar nu ştiam care ar fi fost primul lucru pe care l-aş fi făcut mai întâi, atunci când m-aş fi pus pe fapte. Eram sigură că ar fi fost o mare surpriză şi pentru mine.
"Dacă pentru asta m-ai adus aici_"
"În principal pentru asta."
 
Am vrut să mă răsucesc pe călcâie şi să pornesc pe drumul pe care venisem, indiferent dacă m-aş fi rătăcit sau nu, când l-am auzit vorbind, iar vocea lui suna altfel:
"Te-am văzut de la geam când erai în grădină şi arătai minunat goală. Nu-ţi fac nici un rău, probabilitatea să-mi faci tu mie rău e cu mult mai mare. Nu am făcut nimănui nici un rău vreodată şi în afară de asta, nu am făcut dragoste niciodată cu o femeie."
"Aha! Eşti homosexual! De-aia eşti aşa!"
"Nici cu vreun bărbat nu am făcut dragoste. Şi vrei să-mi spui şi mie cum anume sunt?"
 
L-am privit în ochi şi am regretat cuvintele care-mi ieşiseră pe gură. Am văzut în ochii lui că se cuvenea să regret. M-am relaxat, am dat drumul furiei faţă de el, era la urma urmei o zi frumoasă şi nu aveam de gând s-o stric. Am eliberat un zâmbet destinat să împace totul şi l-am lăsat să înflorească în mine şi pe buzele mele însetate. Liniştea m-a cuprins centimetru cu centimetru şi aş fi vrut să-i spun: Hei, Iacob, hai să ne bucurăm mai bine de ziua acesta petrecută împreună. Suntem doi străini care probabil nu se vor mai întâlni niciodată. Tu eşti pictor de maci, eu sunt... dar hai să trecem peste asta, căci eu n-am nici cea mai mică idee ce sunt, ori cine anume, sau care este drumul meu, habar n-am încotro. Ori de ce.
 
"Aaaaa, nu încerca acum să mă seduci", a spus el cu repulsie văzându-mă că zâmbesc. "Eu nu o să fac dragoste cu tine şi cu nici o altă femeie. Eu nu o să fac dragoste niciodată."
"Nu voiam să te_"
"Îmi arăţi sânii ăia odată? Avem drum lung în faţa noastră."
 
Deşi nici prin gând nu aveam să fac ce-mi ceruse, am stat o vreme fără să zic nimic, căutând în minte după o pereche de cuvinte potrivite să împac situaţia de faţă şi să-i anulez potenţialul malign. Brusc mi-am dat seama că respir accelerat, şi că respiraţia lui este la fel de zgomotoasă. Respiram împreună. Mirosea a proaspăt din jur. A pământuri trezite.
"Am de gând să-mi încalc regulile...", a început el calm "... şi să pictez şi altceva."
"A, mişto, de mult doream să am un tablou cu mine.", am spus uşurată. Iată că explicaţia stătea în faţa noastră şi nu era nimic grav sau urât.
"Nununu, doar sânii tăi."
"Doi sâni rătăciţi?!"
"Da."
 
Atunci m-am răsucit pe călcâie şi-am luat-o la goană. Mă simţeam atât de încordată, încât viteza pe care am prins-o m-a surprins şi pe mine. Doream doar să scap de acel om de pe capul meu, să nu mai am de-a face cu el, să nu cumva să mă prindă din urmă şi doar să dispar. Să fac să dispară şi acea zi şi acel loc şi totul să fie bine din nou. Eu să mă trezesc pe canapeaua mea, în casa mea, în oraşul meu. Telefonul să sune, iar unul din prietenii mei să mă întrebe enervat: "Da\' de ce răspunzi atât de greu, mademoiselle?!"
 
Am alergat printre copaci aproape orbită de efort, şi aş fi vrut să nu mă opresc niciodată, dar am călcat într-o adâncitură acoperită de crengi şi frunze şi am simţit o durere atroce în glezna piciorului drept. M-am oprit gâfâind, iar în momentul următor am simţit din spate impactul şi braţele lui în jurul taliei mele. Am vărsat aşa cum eram aplecată, cu o mână proptită de trunchiul copacului din apropiere şi cu braţele lui Iacob încolăcite în jurul meu să mă susţină. Abia după ce am vărsat absolut tot conţinutul stomacului m-am simţit ruşinată, mi-am dat seama că mi-e rău şi că simt un uşor leşin. Şi că ce era, n-ar fi trebuit să fie. Să-ţi fie rău în prezenţa altcuiva era prea intim, crea legături prea puternice.
 
Ne-am reluat poziţiile verticale. Mi-a întins un şervet să mă şterg la gură, promiţându-mi că ajungem curând la un râu şi că acolo o să pot să-mi spăl faţa şi o să pot să beau nişte apă. I-am spus că mă doare piciorul şi mi-a analizat glezna. N-am nici pe dracu\', şi-a dat verdictul, apoi mi-a zis să încetez cu smiorcăiala, să putem porni la drum. Până la măritiş avea să-mi treacă. Spunând asta, şi-a aprins o ţigară cu mâini tremurânde. "Ori până naşti."
"Ce ţi-a venit să o iei la goană?"
"Ce ţi-a venit să-mi ceri ceva aşa deplasat?"
"Ai umblat goală prin grădină."
"E altceva."
"De ce ai luat-o la goană?"
"Vrei să te opreşti din a pune întrebarea asta?"
"Dacă ţi-e frică de mine, întoarce-te!"
"Eşti un tâmpit."
"Iar tu o isterică. Şi mai eşti şi afectată, iar Dumnezeu mi-e martor cât urăsc femeile afectate. Faci din ţânţar armăsar. Uite ce dramă s-a produs acum."
"Am venit să caut maci, nu mă întorc nicăieri. Vreau maci, maci, maci..."
"Crezi că ziua asta mai poate fi salvată?"
"Da, eu zic că da, hai să plecăm."
 
Pădurea pulsa în jurul nostru. Vieţi nebănuite se furişau pe lângă noi, doar foşnete imperceptibile, mişcări din care prindeai doar cu colţul ochiului o umbră, păsări băteau din aripi în coroanele de deasupra noastră, raze de soare pătrundeau printre crengi creând mici insuliţe de lumină, umbra şi umezeala pădurii penetrau oasele, dinţii, muşchii, organele interne, măduva spinării, ţesuturile, saliva, gândurile. Un nor de insecte se deplasa în apropiere, iar eu am încercat să le împrăştii dând din mână... La scurt timp am remarcat că dispăruseră fără urmă.
"Pot să-ţi fac o poză?"
"Acum?"
"Da, lasă-mă să-ţi fac o poză. Eşti foarte palidă, ochii îţi par şi mai mari. Eşti foarte expresivă, pare să-ţi fi fost întors interiorul pe dinafară şi să stai aici expusă în faţa mea."
 
A făcut poza şi deodată şi asta mi s-a părut ieşit din comun de deplasat şi am vrut să-i smulg aparatul din mână şi să-i dau cu el în cap.
 
Exact atunci am simţit mâna lui Iacob pe creştetul capului. "Biata de ea", a şoptit. "Biata de ea. Eşti o fată frumoasă, nimic de spus. Dar eşti îngrozitor de ciudată. Când te privesc, e ceva la tine care mă scoate complet din minţi. Nu am întâlnit pe nimeni mai straniu."
"Acum dă-mi să mănânc!", l-am întrerupt din visare.
"E o glumă, nu?", a întrebat.
 
Am început să râd. Eram prea isterică să-i spun că nu. Mă gândeam la somon cu lămâie, salată de legume cu maioneză, prăjitură cu mere, cartofi la cuptor cu smântână, iar pofta se amesteca cu greaţa şi invers. Am crezut că o să încep să vărs din nou, dar n-aveam ce.
 
Apoi a luat mâna de pe mine, şi a luat-o înainte, invitându-mă astfel să-l urmez. Mergea mai încet acum, pasul îi era la fel de elastic şi de uşor. Trebuia doar să nu ridic ochii de la tălpile lui. Picioarele îi erau tinere, proaspete, doar restul corpului era problematic. Şi eu care crezusem că părinţii lui sunt un cuplu de ciudaţi...