Fiica norocului

Viaţa Elizei Sommers nu pare a sta sub o stea norocoasă: abandonată la naştere şi adoptată de o familie englezească atipică, are neşansa de a se îndrăgosti de un bărbat pentru care fascinaţia aurului e mai puternică decât farmecul ei. Plecând în căutarea bărbatului iubit, străbate o Californie aproape pustie, împărţită între pragmatismul aventurierilor şi universul magic al indienilor, plin de vrăjitorii şi descântece. Fiindu-i tovarăş de călătorie, cititorul descoperă o lume a violenţei şi patimii, în care misterele şi contradicţiile firii umane izbucnesc fără oprelişti.

*****

Valparaíso

Fiecare om se naşte cu câte un talent special, iar Eliza Sommers a descoperit repede că avea două: miros bun şi memorie bună. Primul i-a folosit ca să-şi câştige existenţa, şi al doilea ca să şi-o amintească, dacă nu cu precizie, măcar cu poetica aproximaţie a astrologilor. Ceea ce se uită e ca şi cum nu ar fi fost, dar amintirile ei reale sau iluzorii erau multe, era de parcă ar fi trăit de două ori. Obişnuia să-i spună credinciosului ei prieten, înţeleptul Tao Chi'en, că memoria ei era aidoma calei vaporului în care se cunoscuseră, vastă şi întunecată, plină de cutii, butoaie şi saci în care se îngrămădeau întâmplările unei vieţi întregi. Trează, nu era uşor să găsească ceva în dezordinea aceea teribilă, dar o putea face în somn, aşa cum o învăţase Mama Fresia în dulcile nopţi ale copilăriei, când contururile realităţii erau abia o linie fină de cerneală palidă. Intra în somn pe un drum bine ştiut şi se întorcea cu multă precauţie, ca să nu spargă viziunile delicate de lumina aspră a treziei. Avea încredere în această resursă aşa cum au alţii în cifre şi atâta îşi exersase arta de a-şi aminti, încât o putea vedea pe Miss Rose înclinată deasupra cutiei de săpun de rufe care i-a fost primul leagăn.
- E imposibil să-ţi aminteşti asta, Eliza. Nou-născuţii sunt ca pisicile, nu au sentimente şi nici memorie, susţinea Miss Rose, în rarele ocazii când au vorbit despre asta.

Totuşi, această femeie care o privea de sus, în rochia ei de culoarea topazului şi cu şuviţe desprinse din coc şi suflate de vânt, se întipărise în memoria Elizei şi n-a putut accepta niciodată cealaltă explicaţie asupra originii ei.
- Ai sânge englezesc, ca noi, o asigura Miss Rose când ajunsese la vârsta la care putea înţelege. Doar cineva din colonie ar fi avut ideea de a te depune într-un coşuleţ la uşa Companiei Britanice de Import-Export. Sigur ştia ce inimă bună are fratele meu Jeremy şi a ghicit că te va primi. Pe atunci îmi doream la nebunie să am un copil şi mi-ai ajuns în braţe trimisă de Domnul, pentru a fi educată în principiile solide ale credinţei protestante şi limbii engleze.
- Englezoaică, tu? Fată, să nu-ţi faci iluzii, ai păr de indiancă, aşa ca mine, bombănea Mama Fresia în spatele patroanei.
 
Naşterea Elizei era un subiect interzis în casă şi fata s-a obişnuit cu misterul. Acesta, ca şi alte subiecte delicate, nu se pomenea de faţă cu Rose şi Jeremy Sommers, dar se comenta pe şoptite la bucătărie cu Mama Fresia, care a menţinut neschimbată descrierea cutiei de săpun, în timp ce versiunea lui Miss Rose s-a tot înflorit cu trecerea anilor până a devenit un adevărat basm. După ea, coşul găsit la uşă biroului era făcut din răchita cea mai fină şi căptuşit cu batist, cămaşa îi era brodată cu împunsături ca de albină şi cearşafurile aveau dantele de Bruxelles pe margini, în plus era învelită într-o păturică de vizon, extravaganţă nemaivăzută în Chile. Cu timpul s-au mai adăugat şase monede de aur legate într-o batistă de mătase şi un bilet scris în engleză care explica faptul că fetiţa, deşi nelegitimă, era de neam foarte bun, numai că Eliza n-a văzut niciodată nimic din toate astea. Monedele, vizonul şi biletul au dispărut în mod convenabil şi din naşterea ei n-a rămas nici urmă. Totuşi, explicaţia Mamei Fresia semăna mai mult cu propriile ei amintiri: deschizând uşa într-o dimineaţă de la sfârşitul verii, au găsit un bebeluş de sex feminin în pielea goală într-o cutie.
- Cât despre păturica de vizon şi monedele de aur, nici gând. Eram de faţă şi-mi amintesc foarte bine. Dârdâiai într-o haină bărbătească, nici măcar un scutec nu îţi puseseră, şi erai toată căcată pe tine. Erai o gâlmă roşie ca o langustă răsfiartă, cu un smoc de păr ca mătasea porumbului în vârful capului. Asta erai. Nu-ţi face iluzii, nu te-ai născut ca să fii prinţesă, iar dacă ai fi avut părul la fel de negru ca acum stăpânii ar fi aruncat coşul la gunoi - susţinea femeia.
 
Cel puţin erau cu toţii de acord că fetiţa intrase în viaţa lor pe 15 martie 1832, la un an şi jumătate de la venirea familiei Sommers în Chile, drept care au hotărât ca aceea să fie data naşterii ei. Toate celelalte au fost doar o aglomerare de contradicţii, drept care Eliza a ajuns până la urmă la concluzia că nu merita să risipească energie pe această temă, pentru că oricare ar fi fost adevărul, oricum nu mai putea fi schimbat. Important este ce face omul pe lumea asta, nu cum ajunge în ea, obişnuia să-i spună lui Tao Chi'en de-a lungul mulţilor ani ai splendidei lor prietenii, dar el nu era de acord, îi era cu neputinţă să-şi imagineze propria sa viaţă separată de lungul şir al strămoşilor săi, care nu doar contribuiseră la a-i da trăsăturile fizice şi mentale, dar îi lăsaseră moştenire şi karma. Soarta lui, credea, era determinată de faptele rudelor care trăiseră înainte vreme, de aceea avea obligaţia să le onoreze cu rugăciuni zilnice şi să se teamă de ele atunci când îi apăreau în veşminte de fantome ca să-şi ceară drepturile. Tao Chi'en era în stare să recite numele tuturor străbunilor săi, până la cei mai îndepărtaţi şi venerabili stră-străbunici morţi de mai bine de un secol. Preocuparea lui majoră în timpul goanei după aur era să se întoarcă să moară în satul lui din China pentru a fi înmormântat lângă ai săi; în caz contrar, sufletul urma să bântuie în veci pe pământ străin. Eliza ţinea fireşte la povestea coşuleţului elegant - nici un om în toate minţile nu poate prefera să apară într-o ladă pentru săpun de rufe - dar de dragul adevărului nu o putea accepta. Mirosul ei de câine prepelicar îşi aducea foarte bine aminte de prima mireasmă a existenţei ei, care nu era de cearşafuri curate de batist, ci de lână, sudoare bărbătească şi tutun. Cea de-a doua era o duhoare grosolană de capră.
 
Eliza a crescut privind Pacificul de la balconul locuinţei părinţilor ei adoptivi. Căţărată pe coastele unei coline din portul Valparaíso, casa pretindea să imite stilul pe atunci la modă la Londra, dar necesităţile terenului, climei şi vieţii din Chile impuseseră modificări substanţiale, iar rezultatul era o adevărată aiureală. În fundul curţii apăruseră ca nişte tumori organice mai multe magazii fără ferestre şi cu uşi de închisoare, în care Jeremy Sommers îşi încuia marfa cea mai de preţ a companiei şi care în depozitele portului ar fi făcut imediat picioare.
- Asta e o ţară de hoţi, nicăieri în lume compania nu cheltuieşte atât pentru a asigura marfa ca aici. Se fură totul, iar ce scapă de borfaşi este inundat iarna, incendiat vara sau distrus de un cutremur, repeta în timp ce catârii cărau noi baloturi pentru a fi descărcaţi în curte.
 
De atâta stat la fereastră ca să privească marea şi să numere corăbiile şi balenele de la orizont, Eliza a ajuns să fie convinsă că era fiica unui naufragiu, nu a unei mame denaturate în stare să o abandoneze goală în nesiguranţa unei zile de martie. A scris în jurnalul ei că un pescar o găsise pe plajă printre rămăşiţele unei bărci distruse, o învelise în haina lui şi o lăsase în faţa celei mai mari case din cartierul englezesc. Cu timpul, a ajuns la concluzia că povestea nu era rea deloc: există o anume poezie şi un mister în ce aduce marea. Dacă oceanul s-ar retrage, nisipul rămas la vedere ar fi un vast deşert umed presărat cu sirene şi peşti în agonie, spunea John Sommers, frate cu Jeremy şi Rose, care navigase pe toate mările lumii şi descria cu însufleţire cum se retrage apa într-o tăcere mormântală, pentru a reveni sub forma unui val uriaş, măturând totul în cale. Groaznic, spunea, dar măcar ai timp să fugi pe dealuri, în schimb în cazul cutremurelor clopotele bisericii bat ca să anunţe catastrofa când totul s-a sfârşit şi lumea e sub dărâmături.
 
La apariţia fetiţei, Jeremy Sommers avea treizeci de ani şi începea să-şi facă un viitor strălucit la Compania Britanică de Import-Export. În cercurile comerciale şi bancare avea faimă de om de onoare: o strângere de mână şi cuvântul său echivalau cu un contract semnat, virtute indispensabilă oricărei tranzacţii, deoarece scrisorile de credit întârziau cu lunile până traversau oceanele. Pentru el, care era lipsit de avere, bunul lui renume era mai important decât viaţa însăşi.
 
Reuşise cu sacrificii să aibă o poziţie sigură în depărtatul port Valparaíso, aşa că ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui bine organizată era o făptură abia născută care să-I dea peste cap rutina, dar când Eliza a ajuns la ei acasă n-a mai putut face nimic, fiindcă văzând-o pe sora lui, Rose, ocupându-se de copil ca o mamă, toată voinţa i-a slăbit.
 
Pe atunci Rose avea doar douăzeci de ani, dar era o femeie cu un trecut în spate, iar posibilităţile de a face o căsnicie reuşită puteau fi socotite minime. Pe de altă parte, îşi făcuse socotelile şi decisese că o căsătorie ar fi fost, chiar în cazul cel mai bun, o afacere proastă; alături de fratele ei Jeremy se bucura de o independenţă pe care nu ar fi avut-o cu un soţ. Se împăcase cu viaţa şi nu se lăsa speriată de stigmatul celibatarelor, dimpotrivă, era hotărâtă să fie motiv de invidie pentru femeile căsătorite, în ciuda teoriei la modă conform căreia dacă o femeie nu-şi îndeplineşte rolul de mamă şi soţie îi cresc mustăţi, ca sufragetelor, dar îi lipseau copiii şi ăsta era singurul necaz pe care nu îl putea transforma în triumf prin exerciţiul disciplinat al imaginaţiei.
 
Câteodată visa că pereţii camerei erau plini de sânge, covorul mustea de sânge, sânge până la tavan, iar ea, în mijlocul încăperii, goală şi despletită ca o lunatică, dădea naştere unei salamandre. Se deştepta ţipând şi toată ziua era dezorientată şi nu putea să scape de coşmar. Jeremy o observa făcându-şi griji pentru nervii ei şi învinuindu-se că a târât-o atât de departe de Anglia, deşi nu putea să-şi înfrâneze oarece satisfacţie egoistă pentru câte realizaseră amândoi. Dat fiind că ideea de a se căsători nu-i trecuse vreodată prin minte, prezenţa lui Rose rezolva problemele domestice şi sociale, două aspecte importante ale carierei sale. Sora lui compensa natura lui introvertită şi solitară, de aceea suporta cu dragă inimă schimbările ei de temperament şi cheltuielile nenecesare. Când a apărut Eliza şi Rose a insistat să rămână la ei, Jeremy nu a îndrăznit să se opună sau să exprime îndoieli meschine, a pierdut cu galanterie toate bătăliile destinate a o ţine pe fată la distanţă, începând cu momentul în care i s-a dat un nume.
- O va chema Eliza, ca pe mama noastră, şi va purta numele nostru, a decis Rose după ce a hrănit-o, a îmbăiat-o şi a învelit-o în propria ei mantilă.
- În nici un caz, Rose! Ce o să spună lumea?
- De asta am eu grijă. Lumea o să spună că eşti un adevărat sfânt că ai primit-o pe sărmana orfană, Jeremy. Nu e nenorocire mai mare decât să n-ai familie. Ce m-aş face fără un frate ca tine? răspunse, conştientă de spaima fratelui ei în prezenţa celei mai slabe umbre de sentimentalism.
 
Bârfele au fost inevitabile, Jeremy Sommers a trebuit să se resemneze şi cu asta, aşa cum a acceptat ca fata să primească numele mamei, să doarmă în primii ei ani în cameră cu sora lui şi să instaureze zarva în casă. Rose a răspândit povestea incredibilă a coşuleţului luxos lăsat de mâini anonime în faţa biroului Companiei Britanice de Import-Export şi nimeni nu a înghiţit-o, dar cum nu putea fi acuzată că a călcat greşit, doar în fiecare duminică o văzuseră cântând la slujba anglicană şi talia subţirică sfida legile anatomiei, şi-au spus că bebeluşul provenea dintr-o legătură a lui cu vreo femeie de stradă şi de aceea îl creşteau ca pe un copil din familie. Jeremy nu şi-a dat osteneala să răspundă zvonurilor răutăcioase. Iraţionalitatea copiilor îl deranja, dar Eliza a reuşit să-l cucerească. Deşi nu recunoştea, îi plăcea să o vadă jucându-se la picioarele lui seara, când se aşeza în fotoliu să citească ziarul. Între ei nu erau manifestări de afecţiune, el înţepenea la simplul fapt de a trebui să strângă o mână omenească, ideea unui contact mai intim îl panica.