Cea mai frumoasă carte din lume

Fragment
 

Se poate spune că au existat două Aimée Favart. O Aimée de dinainte de despărţire. O Aimée de după.
 
Când Georges a anunţat-o că o părăseşte, Aimée a avut nevoie de câteva minute ca să fie sigură că nu e vorba de un coşmar sau de o glumă. Oare chiar el vorbea? Ei i se adresa oare? Odată admis faptul că realitatea îi dădea lovitura asta grea, se mai strădui să verifice că rămâne în viaţă. Diagnosticul era însă foarte complicat: inima i se oprise în piept, sângele mai circula, o tăcere rece ca marmura îi împietrise organele, o înţepeneală a ochilor o împiedica să mai clipească... Dar pe Georges continua să-l audă - "înţelegi, draga mea, nu mai pot să continui, totul are un sfârşit" -, să-l vadă - aureole de sudoare îi udau cămaşa la subsuori -, să-l simtă - acea aromă tulburătoare: miros de bărbat, de săpun şi de lenjerie împrospătată cu lavandă... Cu surprindere, aproape cu decepţie, trase concluzia că supravieţuia.
 
Blând, atent, amabil, Georges repeta întruna fraze care se băteau cap în cap: anunţa că pleacă şi pretindea că asta nu e atât de grav.
─ Am fost fericiţi împreună. Cele mai frumoase clipe de fericire ţie ţi le datorez. Sunt sigur că voi muri gândindu-mă la tine. Cu toate astea, sunt cap de familie. M-ai fi iubit oare dacă aş fi fost un bărbat obişnuit, un bărbat care se eschivează, un bărbat care îşi neglijează angajamentele, soţia, casa, copiii, nepoţii?
 
Ei îi venea să urle "da, te-aş fi iubit aşa, un bărbat obişnuit, de fapt asta şi aştept de la tine din prima zi", şi totuşi, după obiceiul ei, nu scoase o vorbă. Să nu-l rănească. Mai ales să nu-l rănească. Fericirea lui Georges i se părea lui Aimée mai importantă decât propria ei fericire: aşa îl iubise vreme de douăzeci şi cinci de ani, uitând de sine.
 
Georges continuă:
─ Soţia mea a dorit mereu ca spre sfârşitul vieţii să ne retragem în sudul Franţei. Peste două luni ies la pensie, aşa că am cumpărat o vilă la Cannes. Ne vom muta acolo în vara asta.

Mai degrabă decât plecarea, ceea ce o şoca pe Aimée era expresia "sfârşitul vieţii noastre". Îi zugrăvise mereu existenţa familială ca pe o închisoare, dar ea descoperea cu acest "sfârşitul vieţii noastre" că Georges, într-o altă lume la care ei nu-i dăduse acces, continuase să se simtă soţul soţiei sale, tatăl copiilor ei.
"Viaţa noastră"! Aimée nu fusese decât o paranteză. "Viaţa noastră"! Degeaba îi şoptise la ureche vorbe de dragoste, degeaba o dorise, ea rămânea doar o toană. "Viaţa noastră"! În cele din urmă cealaltă - rivala, cea temută, cea detestată - câştigase! Oare o ştia? Era ea conştientă, instalându-se cu soţul ei la Cannes, că lăsa în urma ei, lovită, lividă, o femeie care dorise vreme de douăzeci şi cinci de ani să-i ia locul şi încă mai spera asta cu câteva minute mai înainte?
─ Răspunde-mi, draga mea, spune-mi ceva, te rog...

Îl privi cu ochii mari de uimire. "Cum? Se aşază în genunchi? Mă ţine de mână? Ce pune la cale? Fără nici o îndoială are să înceapă să plângă... Mereu plânge în faţa mea... e enervant, nu l-am putut niciodată înduioşa, căci mai întâi trebuia să-l consolez. Practic lucru, să te porţi ca un bărbat când îţi e de folos, şi ca o femeie când îţi convine."
 
L-a cercetat atentă pe sexagenarul de la picioarele ei şi a avut dintr-o dată impresia că îi era cu totul străin. Dacă partea raţională a minţii ei nu i-ar fi suflat că era vorba de Georges, omul pe care îl iubea de douăzeci şi cinci de ani, s-ar fi sculat strigând: "Cine eşti? Ce cauţi la mine acasă? Şi cine îţi dă voie să mă atingi?"
 
Aceea a fost clipa - clipa în care crezuse că el se schimbase - când ea s-a schimbat. Deasupra acelei larve cu păr cănit care se smiorcăia salivând pe genunchii şi pe mâinile ei, Aimée Favart se metamorfoză în cea de a doua Aimée Favart. Cea de după. Cea care nu mai credea în dragoste.

În lunile care urmară, se mai petrecură fireşte câteva şovăieli dus-întors între fosta Aimée şi noua Aimée - după o tentativă de sinucidere, se mai culcă o dată cu el într-o noapte; cu toate astea, în august, după ce el se mutase, noua Aimée o luse în stăpânire pe fosta Aimée. Ba încă şi mai bine: o ucisese.
 
Se gândea mereu cu stupoare la trecutul ei.
"Cum am putut crede că mă iubea? Avea doar nevoie de o amantă frumoasă, amabilă şi toantă."
Frumoasă, amabilă şi toantă...

De frumoasă, Aimée era frumoasă. Până la despărţire, toată lumea i-o spunea. În afară de ea însăşi... Căci, aidoma atâtor femei, Aimée nu primise frumuseţea pe care o admira. Mică, zveltă, cu sâni delicaţi, le invidia pe femeile înalte cu forme generoase şi avea un adevărat complex din pricina staturii şi gracilităţii ei. După despărţire, începu să se aprecieze mai mult şi se socoti "mult prea bine pentru orice bărbat".
 
De amabilă, Aimée era amabilă pentru că îi lipsea respectul de sine. Fiică unică a unei mame care nu-i mărturisise niciodată identitatea tatălui ei şi care o trata ca pe un reproş împovărător, ea nu cunoştea lumea bărbaţilor; de aceea, când se angajase secretară la firmă condusă de Georges, nu ştiuse să-i reziste acestui mascul mai în vârstă şi care în ochii ei de fecioară candidă, era tatăl şi amantul totodată. Din romantism, i se păru mai frumos să iubească un bărbat cu care nu se putea căsători...
 
Toantă? În Aimée, la fel ca în orice fiinţă omenească, prostia şi inteligenţa sălăşluiau în provincii separate, făcând-o parţial proastă şi parţial deşteaptă: se dovedea competentă profesional, dar era proastă în domeniul sentimental. De o sută de ori au sfătuit-o colegii s-o rupă cu omul acela: de o sută de ori a simţit voluptatea de a nu le da ascultare. Vorbeau cu glasul raţiunii? Ea se măgulea că le răspunde cu glasul inimii.
 
Timp de douăzeci şi cinci de ani, împărţiseră cotidianul muncii, dar nu şi cotidianul conjugal! Escapadele lor fuseseră cu atât mai frumoase şi mai preţioase. Furaseră mângâierile în grabă la lucru, nu-l primise seara în casa ei decât sub pretextul rar al unui consiliu de administraţie interminabil. Timp de douăzeci şi cinci de ani, cuplul lor nu avu vreme să se uzeze.
 
La trei luni după instalarea în sud, Georges începu să-i scrie. Cu cât treceau săptămânile, cu atât lui deveneau mai înflăcărate, mai pasionate scrisorile. Să fi fost efectele absenţei?

Ea nu-i răspunse. Căci poşta era trimisă la vechea Aimée, iar cea care o primea era cea nouă. Iar aceasta, fără emoţie, deduse că Georges deja se plictisea cu nevasta lui. Cu dispreţ, parcurgea foile scrise care înfrumuseţau şi mai mult trecutul.
"Bate câmpii, pensionarul! În ritmul ăsta, peste trei luni o să spună că am trăit la Verona şi ne chema Romeo şi Julieta."
 
Îşi păstră serviciul, constată că noul director e un om ridicol - mai ales când zâmbeşte - şi porni să practice în exces sportul. La patruzeci şi opt de ani, fără copii pentru că Georges avea deja, hotărî că nu are regrete.
─ Ca să-mi fure anii mei cei frumoşi, să mă mănânce de vie şi să se facă într-o bună zi nevăzuţi, lăsându-mă şi mai singură? Nu, mulţumesc. Şi-apoi, ca să mai adaugi încă nişte fiinţe acestei planete distruse de poluare şi de prostia omenească, trebuie să fii ori cretină, ori iresponsabilă.
 
Firma la care era angajată avu probleme, oamenii îl regretară pe domnul Georges, fostul director. Avură loc remanieri, se întocmi un plan de disponibilizări şi, la cincizeci de ani, Aimée Favart, fără să fie cu adevărat surprinsă, se pomeni în şomaj.

Făcu nişte nişte stagii neînsemnate şi cursuri de formare infantilizante, îşi căută fără prea mare tragere de inimă un alt serviciu şi avu probleme băneşti. Fără nostalgii, îşi duse cutia cu bijuterii la amanet.
─ Cât vreţi să obţineţi pe ele, doamnă?
─ Habar n-am, asta mi-o vei spune dumneata.
─ Vedeţi dumneavoastră... nu se află aici nimic de valoare. Nu aveţi decât bijuterii fantezie, nici o piatră de valoare, nici aur masiv, nimic ce ar putea...
─ Bănuiam; el e cel care mi le-a oferit.
─ El?
─ Cel care pretindea că e bărbatul vieţii mele. Îmi dădea podoabe de doi bani, cum făceau conchistadorii cu indienii din America. Şi ştiţi ceva? Eram atât de bleagă încât îmi făcea plăcere. Aşadar, astea nu valorează nimic?
─ Nu mare lucru.
─ Era un ticălos, nu-i aşa?
─ Nu ştiu, doamnă. Cert e că atunci când iubeşti o femeie...
─ Ei bine?
─ Când iubeşti o femeie, nu-i oferi asemenea bijuterii.
─ A! Vedeţi! Eram sigură.
 
Jubila. Negustorul se mulţumise doar să repete o frază pe care avea obiceiul s-o rostească într-altă situaţie: atunci când voia să convingă un client să achiziţioneze o bijuterie mai costisitoare.

Când plecă din magazin cu trei bancnote amărâte, inima ei era plină de bucurie: un specialist îi confirmase că Georges nu era decât o lichea josnică.
 
De cum ajunse acasă, îşi deschise dulapurile şi scotoci printre lucruri în căutarea cadourilor de la Georges. Pe lângă faptul că prada se dovedi neînsemnată, calitatea ei o făcu să râdă. O haină din blană de iepure. Lenjerie din nylon. Un ceas nu mai mare decât o tabletă de aspirină. Un carnet din piele fără marcă şi care încă mai mirosea a piele de capră. Lenjerie din bumbac. O pălărie cu neputinţă de purtat în altă ocazie decât la o căsătorie la curtea Angliei. O eşarfă din mătase a cărei etichetă fusese tăiată. Lenjerie din latex negru.
 
Se trânti pe pat, ezitând între râs şi lacrimi. Se mulţumi să tuşească. Astea erau trofeele unei pasiuni de douăzeci şi cinci de ani! Prada ei de război...

Ca să se simtă mai puţin nefericită, îşi îndreptă dispreţul asupra lui. Pretextând că nu vrea să atragă atenţia nevestei asupra cheltuielilor nejustificabile, nu se arătase deloc generos cu Aimée. "Dar ce zic eu generos? Normal. Nici măcar normal. Un zgârie-brânză, asta da! Şi eu care mă făleam! Eu care mă lăudam că nu-l iubesc pentru bani! Ce netoată! Credeam că-l ridic în slăvi pe îndrăgostit, când de fapt îl linişteam pe avar..."
 
Trecând în salon ca să-şi hrănească papagalii, se opri în faţa tabloului care se afla deasupra coliviei şi fu cât pe ce să se înece de furie.
─ Tabloul meu de Picasso! Încă o dovadă că mă credea idioată.

Pânza, un joc de forme dispersate, un puzzle alcătuit dintr-un chip, un ochi colo, nasul deasupra, o ureche în mijlocul frunţii, înfăţişa o femeie cu copilul ei. Georges se purtase în ziua când i-o adusese? Livid, cu buzele palide ca ceara, cu glasul gâfâit, i-o întinsese tremurând.
─ Uite, mă răscumpăr, spusese el gâfâind. Măcar o dată să fiu generos cu tine.
─ Ce este?
─ Un Picasso.

Ea scosese pânza care învelea tabloul, îl contemplase şi repetase ca să se convingă:
─ Un Picasso?
─ Da.
─ Autentic?
─ Da.
 
Abia cutezând să-l atingă, de teamă că o stângăcie din partea ei l-ar fi putut face să dispară, îngăimase:
─ Dar... cum de-ai reuşit?
─ Te rog să nu mă mai întrebi asta niciodată.