Grădina uitată

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să absolve prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul.

A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. În prezent este doctorandă la aceeaşi universitate, cercetând modul în care se îmbină elementele gotice şi misterul în romanul contemporan.

Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite, fiind tradus ulterior în peste treizeci şi cinci de ţări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie şi de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în SUA.

Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011) egalează succesul internaţional al cărţii sale de debut. Romanul a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi Marea Britanie, apoi bestseller Sunday Times în Marea Britanie şi bestseller New York Times în SUA. În anul 2009 a fost recompensat cu General Fiction Book of the Year, în cadrul Australian Book Industry Awards (ABIA).

În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, The Distant Hours, care se bucură de acelaşi succes.


În ajunul Primului Război Mondial o fetiţă este găsită la bordul unui vas cu destinaţia Australia. O femeie misterioasă, supranumită Autoarea, ar fi trebuit să o aibă în grijă, dar aceasta a dispărut fără urmă. În noaptea în care împlineşte douăzeci şi unu de ani, Nell O'Connor află un secret care îi va marca destinul. Peste câteva zeci de ani, ea porneşte în căutarea adevăratei sale identităţi, într-o călătorie având drept punct final un conac ciudat, despre care se crede că ar fi bântuit, Blackhurst, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet. La moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moşteniri neaşteptate. Conacul Blackhurst şi grădina sa uitată dezvăluie treptat secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei, aparţinând unor generaţii diferite, ale căror destine excepţionale se continuă unul pe celălalt.

Odată cu descoperirea unor secrete adânc îngropate în istoria familiei sale, Cassandra porneşte într-o călătorie iniţiatică, despre care nu bănuieşte că îi va schimba definitiv viaţa. Într-un Cornwall însorit, dar bântuit de fantomele unui trecut obsedant, restaurând vechea casă a bunicii sale, Cassandra va reuşi să afle adevărul despre propria identitate, redescoperind totodată iubirea şi speranţa.

"Un roman scris cu mult talent, care îi va cuceri imediat pe cititori." (Daily Express)

"Un roman alert, cu imagini puternice, uneori zguduitoare, alteori surprinzătoare. Copleşitor." (Star Telegram)

"Kate Morton a scris o carte de succes, cu un subiect tulburător, o poveste de dragoste emoţionantă, dar tensionată, şi un final-şoc." (Publishers Weekly)

"Romanul lui Kate Morton îşi învăluie treptat cititorul într-o vrajă şi o frumuseţe irezistibile." (Waterstone's Books Quarterly)


Soarele strălucea cu putere, de parcă Adeline l-ar fi comandat direct lui Dumnezeu. Crinii comandaţi au sosit la timp, iar Davies a scotocit prin grădină să mai găsească şi alte flori exotice cu care să împodobească aranjamentele. Ploaia scurtă din noaptea trecută, care o ţinuse trează şi o îngrijorase pe Adeline, reuşise să învioreze grădina, în aşa fel încât fiecare frunză arăta de parcă fusese lustruită special. Pe peluza proaspăt tunsă erau aşezate frumos scaune cu perne moi. Chelnerii special angajaţi stăteau înşiruiţi lângă scară, o întruchipare a calmului şi a stăpânirii de sine, în timp ce în bucătărie bucătăreasa şi ajutoarele ei îşi vedeau liniştite de treabă, departe de ochii privitorilor.

Oaspeţii începuseră să sosească de vreun sfert de oră pe aleea din faţa casei, iar Adeline le ieşea în întâmpinare, poftindu-i pe peluză. Ce minunat arătau, cu pălăriile lor grozave - deşi nici una nu era atât de frumoasă ca a lui Rose, adusă special de la Milano.

Adeline îi urmărea pe oaspeţi din locul unde se afla acum, ascunsă în spatele unui rododendron uriaş. Lordul şi lady Ashfied stăteau cu lordul Irving-Brown, Sir Arthur Mornington sorbea ceaiul lângă terenul de crochet, în timp ce tinerii Churchill jucau râzând; lady Susan Heuser stătea de vorbă între patru ochi cu lady Caroline Aspley.

Adeline zâmbea mulţumită. Se descurcase bine. Petrecerea aceasta era nu numai o ocazie potrivită de a ura bun venit proaspeţilor însurăţei, dar, prin alegerea potrivită a cunoscătorilor, guralivilor şi oamenilor de lume, Adeline găsise cea mai bună cale de a răspândi vestea despre talentul de pictor portretist al lui Nathaniel. Îl pusese pe Thomas să agaţe pe pereţii holului de la intrare tablourile pe care ea le considera cele mai bune, iar mai târziu, după ce avea să fie servit ceaiul, plănuia să invite anumiţi oaspeţi să le vadă. Şi, în felul acesta, noul ei ginere va putea deveni un subiect pentru condeiul cronicarilor de artă şi pentru limbile ascuţite ale celor ce stabilesc tendinţele modei.

Lui Nathaniel nu-i rămânea altceva de făcut decât să-i farmece pe oaspeţi măcar cu jumătate din forţa cu care o vrăjise pe Rose. Adeline îşi plimbă din nou privirile printre oaspeţi şi o zări pe fiica ei stand împreună cu Nathaniel şi cu scriitoarea americană, doamna Hodgson Burnett. Adeline ezitase să o invite, căci dacă un divorţ era o întâmplare nefericită, două erau de-a dreptul un semn de necuviinţă. Dar scriitoarea avea, fără îndoială, multe cunoştinţe pe Continent şi, prin urmare, Adeline hotărâse că ajutorul pe care ar fi putut să-l dea era mai important decât lipsa ei de onoare.

Rose râdea de ceva ce spusese femeia şi Adeline se simţi năpădită de satisfacţie. Rose arăta nemaipomenit de bine astăzi, era la fel de strălucitoare ca trandafirii căţăraţi pe peretele din spatele ei. Arăta fericită, aşa cum trebuie să fie o femeie la începutul căsătoriei, când jurămintele de credinţă nu i s-au şters încă de pe buze.

Fiica ei a râs din nou, iar Nathaniel a arătat înspre labirint. Adeline spera că nu-şi irosesc timpul sporovăind despre grădina împrejmuită sau despre alte născociri de-ale Elizei, în loc să vorbească despre portretele lui Nathaniel. O, Doamne, ce dar neaşteptat al proniei cereşti, ca Eliza să dispară din preajma ei!

În săptămânile dinaintea petrecerii, Adeline se frământase noapte de noapte cum să facă să nu-i dea Eliza planurile peste cap. Aşa că fusese o binecuvântare clipa când ea a apărut în dimineaţa aceea şi i-a cerut să se mute în căsuţa de pe stâncă. Spre lauda ei, Adeline a reuşit să nu-şi dea în vileag bucuria. Mutarea Elizei în casa aceea era o soluţie mult mai bună decât orice altceva ar fi putut ea născoci, iar despărţirea era definitivă. De când plecase, Adeline nu mai văzuse nici urmă de ea, iar casa îi părea acum mai aerisită şi mai spaţioasă.
În fine, după opt ani îndelungaţi, se simţea eliberată de prezenţa sufocantă a acelei fiinţe.

Mai rămânea totuşi să o convingă pe Rose că era mai bine ca Eliza să nu fie invitată. Biata Rose îi ţinuse întotdeauna partea, nesesizând ameninţarea pe care Adeline o simţea ca un ghimpe. Şi-ntr-adevăr, primul lucru pe care drăguţa de ea îl făcuse când se reîntorsese din călătoria de nuntă fusese să întrebe despre verişoara ei. Când Adeline i-a explicat de ce Eliza locuia acum în căsuţă, Rose s-a încruntat - părându-i-se o hotărâre cu totul neaşteptată - şi a hotărât să o viziteze chiar a doua zi.

O astfel de vizită era de neconceput, desigur, căci ar fi zădărnicit planul înşelător al Adelinei. Aşa că, a doua zi de dimineaţă, imediat după micul dejun, Adeline a mers în noul dormitor al lui Rose, unde a găsit-o aranjând un buchet de flori. Şi-n timp ce Rose alegea o clematită crem dintre alte flori, Adeline a întrebat-o calm, ca din întâmplare:
- Crezi c-ar trebui să o invităm şi pe Eliza la petrecere?

Rose s-a întors spre ea, ţinând în mână clematita de pe al cărei lujer se scurgeau picături de apă.
- Sigur că da, mamă, Eliza e cea mai bună prietenă a mea.

Adeline îşi strânse buzele: era pregătită pentru un astfel de răspuns. Există un risc asumat în a te preface că renunţi, dar Adeline şi-l asumase cu bună ştiinţă. Aşa că a continuat cu vorbele pe care şi le pregătise din vreme şi le repetase în minte de mai multe ori, ca să pară cât mai fireşti:
- Desigur, draga mea. Dacă doreşti să vină şi ea, aşa vom face. Nu vom mai discuta despre asta.

Iar după o astfel de concesie totală şi generoasă, a scos un mic oftat plin de regret.
- Dar ce s-a întâmplat, mamă? a întrebat Rose, întoarsă cu spatele, ţinând o gardenie mare în mână.
- Nimic, scumpo.
- Mamă, ce-i?
- Doar că mă gândeam la Nathaniel.

Rose o privi curioasă, înroşindu-se puţin.
- Ce-i cu Nathaniel?

Adeline s-a ridicat în picioare, netezindu-şi rochia şi zâmbindu-i larg.
- N-are nici o importanţă. Sunt convinsă că totul va fi bine, chiar dacă va fi şi Eliza de faţă.
- Sigur că o să fie!

Rose a şovăit înainte de a aşeza gardenia între celelalte flori, fără să o privească pe Adeline. Dar nici nu era nevoie. Adeline îşi închipuia deja îndoiala care avea să îi umbrească chipul frumos. Aşa că n-a surprins-o întrebarea, pe care o aştepta, de altfel:
- Şi la ce i-ar folosi mai bine lui Nathaniel ca Eliza să nu fie de faţă?
- Eu m-am gândit să îndreptăm atenţia celor prezenţi spre Nathaniel şi lucrările sale. Ştii prea bine că Eliza, draga de ea, are un fel de a se băga în faţă. Eu speram ca această zi să fie dedicată lui Nathaniel şi ţie, iubita mea. Dar, desigur, poţi s-o inviţi şi pe Eliza, dacă aşa crezi tu că e mai bine.

Apoi a râs uşor, cu prefăcută veselie, cum tot repetase până atinsese perfecţiunea.
- Şi, pe deasupra, cred că, imediat ce Eliza va afla că te-ai întors acasă mai repede, va veni aici atât de des, încât tot va afla despre petrecere de la vreunul dintre servitori. Şi oricât de mult i-ar displăcea înalta societate, din devotament pentru tine, iubito, va insista să vină şi ea.

După care Adeline a ieşit din încăpere, zâmbind în sinea ei când a băgat de seamă cum fiica ei şi-a îndreptat umerii: un semn clar că îşi atinsese scopul.

Şi-aşa cum se aştepta, Rose a apărut în budoarul ei ceva mai târziu, în aceeaşi zi, spunându-i că, ştiind cât de mult îi displac Elizei petrecerile, ar fi mai bine să fie scutită de data aceasta. Şi a continuat apoi, cu o voce şi mai moale, că se gândise să-i facă o vizită verişoarei ei chiar în ziua aceea, dar că va aştepta mai bine până după petrecere, când se vor mai linişti şi vor putea sta mai mult împreună.