Casa de la Riverton

Kate Morton s-a născut în 1976 în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei.

A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să frecventeze Royal Academy of Dramatic Arts din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. S-a înscris la University of Queensland, departamentul de literatură engleză, absolvind ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu un masterat, iar în prezent este doctorand al University of Queensland, cercetând modul în care se îmbină elementele gotice şi misterul în romanul contemporan.

Primul său roman, Casa de la Riverton (The House of Riverton), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite. Casa de la Riverton i-a adus un succes răsunător şi recunoaşterea internaţională, fiind tradus în peste treizeci de ţări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie şi de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în Statele Unite ale Americii. Tot în 2007 a fost General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards, în 2008 fiind nominalizat la categoria Most Popular Book, în cadrul British Book Awards.

Cel de-al doilea roman al său, The Forgotten Garden (2008), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului în Marea Britanie. În 2010 va vedea lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, The Distant Hours.


Destinul lui Grace Bradley a fost mereu legat de cel al familiei Hartford. Martoră a evenimentelor care au zguduit viaţa surorilor Hannah şi Emmeline, ultimele vlăstare ale unei familii de nobili englezi, Grace este singura deţinătoare a adevărului despre cele întâmplate în conacul de la Riverton. După ani şi ani, trecutul pare să îşi ceară drepturile, iar Grace va dezvălui taina morţii poetului Robbie Hunter.

În vara anului 1924, în toiul unei petreceri organizate de familia Hartford la Riverton, poetul Robbie Hunter îşi pune capăt zilelor. Singurele martore ale tragediei sunt Hannah şi Emmeline, două surori nedespărţite până atunci, dar care din clipa aceea nu îşi vor mai vorbi niciodată, ducând cu ele în mormânt taina celor întâmplate.

În iarna anului 1999, una dintre fostele slujnice din casa de la Riverton, Grace Bradley, acum în vârstă de peste nouăzeci de ani, este vizitată de o regizoare americană interesată să facă un film despre evenimentele petrecute cu mai bine de şaptezeci de ani în urmă. Dar Grace ştie mai multe lucruri decât ar dori şi, în ciuda faptului că a încercat mereu să îşi reprime aceste amintiri, povestea pare a căpăta voinţă proprie, imaginile unei lumi de mult apuse prinzând din nou contur în faţa cititorului. Grace, depozitara tainelor acestei vechi familii de nobili englezi, reconstituie istoria întunecată şi plină de mistere a celor pe care i-a servit cu loialitate şi al căror destin i-a marcat definitiv drumul în viaţă.


"Un debut uluitor." (People Magazine US)

"Succesul lui Kate Morton este asigurat de intriga bine construită, de o emoţionantă şi, în acelaşi timp, tensionată poveste de dragoste, precum şi de finalul obsedant..." (Publishers Weekly)

"Un amestec încântător de iubire şi mister." (Lancashire Evening Post)


O saga englezească, în tonuri întunecate, care porneşte de la o tragedie de familie. Tânărul poet Robbie Hunter se sinucide în timpul unei petreceri, iar din acest punct destinele întregii familii Hartford vor fi deturnate.

Romanul vorbeşte despre secretele ce minează adâncimile oricărui trecut, care, odată scoase la iveală, recompun imaginea acestui trecut. Grace, fosta menajeră a familiei, este unica martoră la evenimentele tragice rămasă în viaţă, o sprijină pe tânăra regizoare hotărâtă să refacă filmul acelei istorii, petrecute la 1924, pe când Grace avea numai paisprezece ani şi fusese trimisă de familie să lucreze la conac. Regizoarea vrea să reconstituie viaţa poetului Robbie Hunter şi să afle detalii legate de moartea lui, precum şi rolul jucat în ambele de David, Emmeline şi Hannah, cei trei moştenitori ai averii familiei - David, prieten cu Robbie, Hannah, cea plină de spirit care, deşi jură că nu se va mărita niciodată, se căsătoreşte cu fiul partenerului de afaceri al tatălui său, şi Emmeline, emancipata, care se bucură de noua libertate pe care o aduc anii '20.

Cititorul are prilejul de a intra în lumea aristocraţilor britanici, cu cele două feţe ale sale: strălucitoarele petreceri şi poveşti despre iubire şi faimă, dar şi secretele tenebroase ce vizează istoria familiei Hartford. Războiul şi dramele pe care le aduce acesta dublează, la scară mare, întâmplările nefericite care diseminează familia, iar nenorocirile inevitabile în destinul fiecărei fiinţe nu fac decât să oglindească de fapt tragedia universală prin care trece umanitatea. Sprijinită de stilul riguros şi documentat, de naraţiunea amplă, dar şi de talentul literar incontestabil al autoarei, cartea e ideală pentru cei care nu au ajuns la saţietate şi încă mai apreciază reţeta acelor saga spectaculoase din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Cartea e comparată cu Ispăşire, a lui Ian McEwan, cu Rămăşiţele zilei a lui Kazuo Ishiguro şi asociată cu filmul Gosford Park.


Am avut un coşmar în noiembrie, anul trecut.

Se făcea că mă aflam din nou la Riverton, în 1924. Toate uşile erau deschise, iar perdelele de mătase fluturau, umflându-se în adierea brizei de vară. Cocoţată sus pe deal, sub arţarul străvechi, orchestra intona leneş o melodie tărăgănată. Văzduhul răsuna de hohote de râs şi clinchet de cristaluri, iar cerul avea acea culoare albastră pe care cu toţii o crezuserăm distrusă pentru totdeauna de război. Un valet elegant, în uniforma lui negru cu alb, turna şampanie în vârful unei piramide formate din cupe, în aplauzele celor prezenţi, încântaţi de această risipă.

Mă vedeam, aşa cum se întâmplă în vise, plimbându-mă printre oaspeţi, cu mişcări încete, mult mai lente decât în realitate, într-o învălmăşeală de mătăsuri şi paiete.

Căutam pe cineva.

Apoi peisajul s-a schimbat şi m-am pomenit lângă pavilionul de vară, doar că nu era cel de la Riverton - nici n-avea cum să fie. Nu era clădirea nouă şi strălucitoare pe care o proiectase Teddy, ci una veche, năpădită de viţa care se căţăra pe pereţi, răsucindu-se pe sub ferestre şi sugrumând stâlpii.

Mă striga cineva, o femeie a cărei voce o cunoşteam, venind de după clădire, de pe malul lacului. Am luat-o în jos, pe pantă, frecându-mi mâinile de trestiile înalte. Am zărit o siluetă chircită pe mal.

Era Hannah, cu rochia de mireasă murdară de noroiul care i se prelingea pe trandafiraşii ornamentali. A ridicat ochii spre mine, chipul ei palid fiind scăldat în semiîntuneric.
- Ai venit prea târziu, mi-a spus cu o voce care mi-a îngheţat sângele în vine, făcând semn spre mâinile mele. Ai venit prea târziu.

Mi-am privit şi eu mâinile tinere, mânjite de mâlul întunecat, ţinând trupul înţepenit şi rece al ogarului mort.

Ştiu de unde mi se trage visul. De la scrisoarea cineastei. Nu prea mai primesc scrisori în ultima vreme: doar din când în când, câte o ilustrată de vacanţă de la vreun prieten conştiincios, vreo înştiinţare de rutină de la banca la care îmi păstrez economiile, vreo invitaţie la botezul unor copii ai căror părinţi constat cu surprindere că nu mai sunt pruncii pe care îi ştiam.

Scrisoarea Ursulei sosise într-o marţi dimineaţă, pe la sfârşitul lui noiembrie, şi Sylvia mi-o adusese când a venit să-mi facă patul.
- Ai o scrisoare astăzi, a spus ea, fluturând plicul şi arcuindu-şi sprâncenele creionate din belşug. Din America, după timbru. Nepotul, poate? Sprânceana stângă i s-a arcuit întrebător, iar vocea i s-a prefăcut într-o şoaptă guturală.
- Groaznică întâmplare, absolut groaznică. Şi el, ce om drăguţ! I-am mulţumit pentru scrisoare. Îmi place Sylvia. E una dintre puţinele persoane capabile să vadă tânăra de douăzeci de ani care se ascunde dincolo de ridurile de pe chipul meu. Totuşi, refuz să mă las antrenată într-o discuţie despre Marcus.

Am rugat-o să tragă draperiile, iar ea şi-a strâns buzele o clipă, înainte de a trece la următorul subiect preferat: vremea, probabilitatea unor ninsori abundente de Crăciun şi chinurile pe care le-ar stârni acest lucru pacienţilor artritici. Eu răspundeam doar atunci când eram întrebată, cu gândul la plicul din poală, întrebându-mă al cui ar fi putut fi scrisul acela ascuţit, la timbrele străine şi la marginile şifonate, care trădau o călătorie lungă.
- Gata! N-ai vrea să ţi-o citesc eu? a întrebat Sylvia, umflând perna cu o ultimă lovitură. Să-ţi mai cruţi ochii!
Nu, mulţumesc. Dar ai putea să-mi dai ochelarii.

După ce a plecat, promiţând că se întoarce să mă ajute cu îmbrăcatul imediat ce îşi termină rondul, am scos scrisoarea din plic, cu mâini tremurătoare, întrebându-mă dacă într-adevăr avea să vină, în cele din urmă, acasă.

Dar scrisoarea nu era de la Marcus. Era de la o tânără care făcea un film despre trecut. Voia să mă uit la decorurile ei şi să-mi amintesc lucruri şi locuri de demult. Ca şi cum nu mi-aş fi petrecut viaţa întreagă prefăcându-mă că le-am uitat.

N-am luat în seamă scrisoarea. Am împăturit-o cu grijă, în linişte, şi am pus-o într-o carte pe care renunţasem de mult să o mai citesc.

Şi apoi am răsuflat lung. Nu era prima dată când mi se reamintea de ceea ce se întâmplase la Riverton cu Robbie şi surorile Hartford. Odată am văzut sfârşitul unui film documentar despre poeţii de război. Când chipul lui Robbie a umplut ecranul, cu numele scris în josul imaginii cu litere de-o şchioapă, am simţit cum mi se încreţeşte pielea. Dar nu s-a întâmplat nimic. Ruth nu s-a clintit, crainicul şi-a continuat povestea, iar eu am continuat să şterg vasele.

Altă dată, citind ziarul, mi-a atras atenţia un nume cunoscut, zărit întâmplător în programul de televiziune, al unui invitat la o emisiune dedicată sărbătoririi a şaptezeci de ani de la începuturile filmului britanic. L-am însemnat, cu inima zbătându-mi-se în piept, întrebându-mă dacă voi avea curajul să mă uit. În cele din urmă, am adormit înainte să se sfârşească. Au vorbit puţin şi despre Emmeline. Câteva fotografii publicitare, dar nici una nu îi arăta adevărata frumuseţe, o secvenţă dintr-unul din filmele ei mute, Venus, în care apărea tare ciudată: cu obrajii supţi şi mişcări sacadate, ca de marionetă. Nu se făcea nici o referire la celelalte filme, cele care făcuseră atâta vâlvă. Cred că nu mai merită nici măcar menţionate în vremurile astea pline de promiscuitate şi o prea mare îngăduinţă.

Dar deşi m-am confruntat şi altă dată cu astfel de amintiri, scrisoarea Ursulei era diferită. Pentru prima oară în peste şaptezeci de ani, cineva se gândise la mine în legătură cu întâmplările acelea, îşi amintise că o tânără pe nume Grace Reeves se aflase la Riverton în vara aceea. Mă făcea să mă simt vulnerabilă, arătată cu degetul. Vinovată.

Nu. Eram hotărâtă. Scrisoarea va rămâne fără răspuns. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Dar a început să mi se întâmple ceva ciudat. Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Mă uimesc pe mine însămi. În timp ce amintirile mai recente îmi sunt ciuruite de molii, descopăr că trecutul îndepărtat e clar şi bine conturat. În ultima vreme îmi apar, tot mai des, năluci din alte vremuri şi mă uimeşte faptul că acest lucru nu mă deranjează. Nu atât de mult pe cât aş fi crezut. Şi-ntr-adevăr, nălucile pentru care mi-am irosit viaţa, încercând să le uit, aproape că au devenit o plăcere, ceva ce aştept cu nerăbdare, asemenea acelor seriale despre care tot vorbeşte Sylvia, grăbindu-se să-şi încheie rondurile, pentru a merge să le vadă la televizorul din holul principal. Probabil am uitat că au fost şi momente frumoase, care au luminat întunericul acela.

Când a sosit şi cea de-a doua scrisoare, cu acelaşi scris ascuţit, pe aceeaşi hârtie moale, ştiam că am să accept, că am să merg să văd decorurile. Eram curioasă, o senzaţie pe care n-o mai simţisem de mult timp. Nu ţi se mai oferă multe motive de curiozitate când ai nouăzeci şi opt de ani, dar voiam să o cunosc pe această Ursula Ryan care doreşte să-i readucă pe toţi la viaţă, care se dovedeşte atât de pasionată de povestea lor.

Aşa că i-am scris o scrisoare, pe care mi-a pus-o Sylvia la poştă, şi am stabilit o întâlnire.


Părul meu, dintotdeauna deschis la culoare, este acum alb ca spuma şi foarte, foarte lung. E destul de moale, tot mai moale pe zi ce trece. Este singura mea cochetărie - Dumnezeu mi-e martor că nu mai am prea multe lucruri cu care să mă fălesc. Oricum, nu la vârsta asta. Nu l-am mai tuns de mult, încă din 1989. Am norocul că pe Sylvia nu o deranjează să îl perie, cu atâta blândeţe, să îl împletească zi de zi. Asta nu intra nici pe departe în atribuţiile ei şi îi sunt foarte recunoscătoare. Să nu uit să-i mulţumesc.

Am pierdut însă ocazia de-a o face azi-dimineaţă, eram prea emoţionată. Abia am putut să beau sucul pe care mi l-a adus. Firicelul de energie nervoasă care m-a străbătut întreaga săptămână s-a strâns peste noapte într-un adevărat ghem. M-a ajutat să îmi îmbrac rochia de culoarea piersicii, pe care mi-a cumpărat-o Ruth de Crăciun, şi mi-a schimbat papucii cu pantofii care zac de obicei fără rost în dulap. Pielea lor era destul de tare, şi Sylvia a fost nevoită să mi-i bage cu forţa în picioare, dar respectabilitatea are şi ea un preţ. Sunt prea bătrână să mai capăt deprinderi noi şi nu mă pot împăca deloc cu obiceiul altor pacienţi mai tineri de a purta papuci în afara camerei.

Machiajul mi-a readus viaţă în obraji, dar am avut grijă ca Sylvia să nu întreacă măsura. Nu-mi place să arăt ca un manechin de la pompe funebre. Un pic de ruj e suficient: sunt atât de palidă şi plăpândă.

Mi-am pus cu greu la gât lănţişorul cu medalion, eleganţa lui de secol al nouăsprezecelea fiind destul de nepotrivită cu îmbrăcămintea mea comodă. L-am îndreptat, mirându-mă de îndrăzneala mea, întrebându-mă ce va spune Ruth când îl va vedea.

Privirea mi-a căzut pe noptieră, la rama subţire de argint. O fotografie de la nunta mea. Aş putea să trăiesc la fel de bine şi fără ea aici - bietul John, nunta noastră a avut loc cu atât de mult timp în urmă, iar căsnicia a fost atât de scurtă - dar fac asta pentru Ruth. Îi face plăcere, cred, să-şi imagineze că-i duc dorul.

Sylvia m-a ajutat să mă duc în salon - încă mă emoţionez când aud cuvântul ăsta -, unde ne este servit micul dejun şi unde rămân să o aştept pe Ruth, care şi-a călcat pe suflet (zice ea) şi a acceptat să mă ducă la Studiourile Shepperton cu maşina. Am rugat-o pe Sylvia să mă aşeze singură la o masă dintr-un colţ şi să-mi aducă un pahar de suc, apoi am recitit scrisoarea de la Ursula.

Ruth a sosit la opt şi jumătate fix. Poate că avea îndoieli asupra acestei escapade, dar este exagerat de punctuală, aşa cum a fost întotdeauna. Despre copiii născuţi în vremuri de restrişte se spune că sunt urmăriţi în permanenţă de atmosfera tensionată în care au venit pe lume, iar Ruth - produs al celui de al Doilea Război Mondial - confirmă regula. E atât de diferită de Sylvia, care, cu cincisprezece ani mai tânără, se fâţâie de colo-colo, cu fuste scurte şi strâmte, râde tare şi îşi schimbă culoarea părului odată cu fiecare nou "prieten".

Ruth a traversat încăperea, bine îmbrăcată, impecabil aranjată, dar ţeapănă ca un stâlp de telegraf.
- 'Neaţa, mami, a spus, abia atingându-mi obrazul cu buzele ei reci. Ai luat masa? Sper că ai mâncat mai mult de-atât, a continuat ea, uitându-se la paharul pe jumătate gol din faţa mea. Va fi aglomeraţie pe drum şi n-o să ne putem opri. Vrei să mergi la toaletă? a mai întrebat ea, uitându-se la ceas.

Scutur din cap, întrebându-mă când oare am devenit eu copilul ei.
- Uite că ţi-ai pus medalionul de la tata; de când nu l-am mai văzut! S-a aplecat să mi-l îndrepte, dând bucuroasă din cap.
- Avea gusturi fine, nu-i aşa?

Am încuviinţat, constatând emoţionată cum micile neadevăruri spuse celor mici sunt crezute fără rezerve. M-am simţit năpădită de afecţiune faţă de fiica mea cea ţâfnoasă şi mi-am înfrânat iute vechiul sentiment de vinovăţie maternă care mă cuprinde ori de câte ori mă uit la chipul ei încordat.

Mi-a luat braţul şi mi l-a îndoit peste al ei, punându-mi bastonul în cealaltă mână. Mulţi dintre pacienţi preferă să meargă cu cadrul sau chiar cu scaunele cu roţile motorizate, dar eu mă descurc încă destul de bine cu bastonul, m-am obişnuit aşa şi nu văd de ce aş renunţa.

E fată bună Ruth a mea, serioasă şi de cuvânt. S-a îmbrăcat elegant azi, de parcă ar merge la doctor sau la avocat. Ştiam eu că o să se gătească. Vrea să facă impresie bună, să-i arate cineastei ăsteia că, indiferent ce a fost mama ei cândva, Ruth Bradley McCourt e o persoană respectabilă, din clasa de mijloc, aşa să ştiţi dumneavoastră!

O vreme am mers în tăcere, apoi Ruth a pornit radioul, încercând să găsească un post. Avea mâini de bătrână, cu încheieturile umflate, cu urme lăsate de inelele pe care şi le îndesase cu forţa azi-dimineaţă. Ce ciudat e să-ţi vezi propria fiică îmbătrânind. Mă uit şi la mâinile mele, împreunate în poală. Mâini harnice cândva, care au făcut şi treburi umile şi grele. Mâini care sunt acum cenuşii, flasce şi inerte. Ruth s-a oprit, în fine, la un program cu muzică clasică. Crainicul a vorbit o vreme, destul de neinteresant, despre cum şi-a petrecut sfârşitul de săptămână şi apoi a început să cânte Chopin. Ce coincidenţă ca tocmai astăzi să ascult valsul în do diez minor.

Ruth a parcat maşina în faţa unor clădiri mari, albe, pătrăţoase ca nişte hangare. A oprit motorul şi a rămas nemişcată o clipă, privind drept înainte.
- Nu-mi dau seama de ce trebuie să faci asta, a spus încet, cu buzele strânse. Ai făcut atâtea alte lucruri în viaţa ta. Ai călătorit, ai studiat, ai crescut un copil... De ce vrei să ţi se aducă aminte ce ai fost?

Evident că nu aştepta un răspuns şi nici nu l-a primit. A oftat, a ieşit iute din maşină şi mi-a adus bastonul din portbagaj. M-a ajutat să cobor, fără a-mi adresa vreun cuvânt.

Ne-a întâmpinat o tânără. Subţire, cu păr lung, blond, lăsat pe spate, cu un breton bogat pe frunte. Era acel gen de fată despre care puteai spune că e urâtă, dacă n-ar fi avut nişte ochi căprui minunaţi. Rotunzi, adânci şi expresivi, de o culoare intensă, asemenea vopselei încă umede dintr-un portret pictat în ulei.

S-a îndreptat grăbită spre noi şi mi-a luat mâna care se odihnea pe braţul lui Ruth.
- Cât de mult mă bucur că aţi venit, doamnă Bradley. Eu sunt Ursula.
- Grace, am spus eu iute, înainte ca Ruth să apuce să spună "doamna doctor". Mă cheamă Grace.
- Grace! a repetat Ursula, radioasă. Nu vă puteţi închipui cât de emoţionată am fost când am primit scrisoarea dumneavoastră.

Avea accent englezesc, lucru destul de surprinzător, judecând după adresa americană de pe scrisoarea ei.
- Vă mulţumesc frumos pentru că aţi făcut pe şoferul astăzi, a continuat ea, îndreptându-se spre Ruth.

Am simţit-o pe fiica mea încordându-se lângă mine.
- Doar nu era să v-o trimit pachet într-un autobuz aglomerat, nu?

Ursula a râs şi m-am bucurat că cei mai tineri iau atât de uşor mitocănia drept ironie.
- Ei bine, haideţi înăuntru. O să îngheţăm afară. Scuzaţi haosul de-aici. Începem filmările săptămâna viitoare şi suntem înnebuniţi să punem totul la punct. Speram să o puteţi întâlni şi pe scenografă, dar a trebuit să plece la Londra după nişte materiale. Dacă mai sunteţi aici când se întoarce, poate că... Fiţi atentă la prag, urmează câteva trepte.

Ne-a condus într-un hol şi apoi printr-un coridor întunecos, cu uşi de o parte şi de cealaltă. Unele erau întredeschise şi, din mers, am prins cu privirea nişte umbre aşezate dinaintea unor ecrane strălucitoare de computer. Nimic nu semăna cu celălalt studio de film, în care fusesem cu Emmeline cu atât de mulţi ani în urmă.
- Ei, cum vă simţiţi? a întrebat Ursula când am ajuns în dreptul ultimei uşi. Haideţi înăuntru, să bem un ceai.

A deschis uşa şi-am fost împinsă, dincolo de prag, de-a dreptul în trecut.

Era chiar salonul de la Riverton. Până şi tapetul de pe pereţi era acelaşi, "Lalele înflăcărate" grena, în stil Art Nouveau, făcut la Studiourile Silver, la fel de strălucitor ca în ziua când l-au adus de la Londra şi l-au lipit. În mijloc, lângă şemineu, era o canapea de piele acoperită de cuverturi de mătase indiene, la fel cu cele aduse din străinătate de lordul Ashbury, bunicul lui Hannah şi al lui Emmeline, pe când era doar un tânăr ofiţer. Ceasul marinăresc stătea la locul lui, deasupra şemineului, lângă sfeşnicul de Waterford. Se străduiseră foarte tare să îl imite în cel mai mic detaliu, dar, după ticăit, se simţea că este un fals. Chiar şi acum, după optzeci de ani, îmi amintesc ticăitul ceasului din salon. Sunetul molcom, dar persistent cu care marca trecerea timpului: răbdător, sigur, rece - de parcă ar fi ştiut, încă de pe atunci, că timpul nu era prietenos cu cei care trăiau în casa aceea.