În numele porcului

Deşi s-a născut la Barcelona, în 1965, Pablo Tusset îşi scrie cărţile în castiliană, aceasta fiind limba în care, după spusele lui, gândeşte. De altfel, numele real al autorului este David Homedes Cameo, însă pseudonimul şi l-a ales îmbinând prenumele Pablo, tipic castilian, cu numele Tusset, tipic catalan.

În anul 2000 publică Lo mejor que le puede pasar a un cruasán, o comedie hilară având ca personaj central un bărbat de treizeci de ani dezabuzat din Barcelona care trebuie să-şi găsească fratele dispărut, distinsă în 2001cu premiul Tigre Juan (care se acordă anual celui mai bun roman de limbă castiliană publicat în Spania). Romanul se bucură de un succes imens, fiind tradus în numeroase limbi şi ecranizat în anul 2003 de regizorul spaniol Paco Mir, cu Pablo Carbonell în rolul principal.

În 2006 vede lumina tiparului cel de-al doilea roman al lui Tusset, În numele porcului (En el nombre del cerdo), care confirmă talentul plurivalent al autorului. Într-o formulă literară complet diferită, Tusset etalează aici un umor negru exploziv.

În 2009 îi apare romanul Sakamura, Corrales y los muertos rientes, o satiră spumoasă care îi vizează mai cu seamă pe politicienii din Spania de astăzi.


Ultimul caz al comisarului Pujol, aflat în pragul pensionării, depăşeşte până şi imaginaţia unui poliţist cu experienţă, obişnuit cu ororile: într-un ciudat sat de munte catalan este găsit cadavrul mutilat al unei femei. Dar mutilarea respectă, cu o minuţie perversă, regulile tranşării animalelor din abatorul în jurul căruia gravitează viaţa sătenilor, iar între buzele victimei există un bilet cu un mesaj lugubru: ÎN NUMELE PORCULUI. Aproape toţi bărbaţii din Horlá devin suspecţi, aşa că, pentru poliţie, ancheta nu poate fi soluţionată decât prin infiltrarea unui detectiv sub acoperire. Acesta este Tomás (sau T), care, cu inima frântă după o idilă nefericită la New York, se oferă voluntar. Comisarul Pujol nu bănuieşte însă ce se ascunde în spatele dezamăgirilor din dragoste şi a singurătăţii lui T, aşa cum acesta din urmă nu ştie că în sătucul Horlá, a cărui izolare este cel mai bun camuflaj pentru o galerie de personaje de un pitoresc înşelător, destinul îi rezervă cea mai grea alegere a vieţii lui.

"Un epos al zilelor noastre: Pablo Tusset reinventează în acest roman Infernul." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Un roman ambiţios, dens şi complex." (El Cultural)

"În numele porcului este o carte misterioasă şi fascinantă, care ne arată resorturile groteşti ale realităţii aparent banale." (Süddeutsche Zeitung)

"Tusset reuşeşte nu numai să ne surprindă prin originalitate (căci scrie o carte complet diferită de debutul care i-a adus succesul), ci şi să-şi atragă cititorii într-un univers guvernat de forţe răuvoitoare." (La Razon)


Joi după-masă, şedinţă în sala de lângă biroul comisarului. Participă, în afară de comisar, Prades şi Berganza de la Poliţia Regională, Rodero, şeful de la Omucideri, şi T. De la ora cinci a vorbit mai ales Rodero: despre porci, despre traficul de cocaină şi alte droguri, despre oportunitatea de a implanta un agent sub acoperire care să se dea drept scriitor. A notat mai multe cuvinte-cheie pe tabla din spatele său, iar după o oră tot mai vorbeşte:
- Acum, ca să revenim la context, ne-am ocupat cu cercetarea a trei indivizi, mai ales din cauza legăturii lor cu abatorul. Concret, e vorba de veterinar, de parlagiu şi de şeful secţiei ambalări. (Notează cele trei meserii pe tablă.) Ajungem imediat la ei. Trebuie luat în consideraţie că să te angajezi la abator pe bune e practic imposibil, nu numai pentru că există o listă de aşteptare, dar şi pentru că norma e că se acceptă doar locuitorii din zonă care au deja pe cineva la abator care să garanteze pentru ei. Aşa că obiectivul principal al agentului nostru e să stabilească o relaţie cu unul din cei trei. Mai întâi pentru că au legătură cu conducerea întreprinderii, apoi pentru că precis deţin informaţii. Mai sunt totuşi şi alţi indivizi interesanţi, vom vorbi şi despre ei... deocamdată, aş dori ca Berganza, care a făcut cercetări in situ, să ne prezinte în mod succint locul cu pricina, ar fi de mare folosinţă să auzim ce ne poate spune ca introducere.

Berganza îşi drege glasul după o lungă tăcere, se îndreaptă în scaun, îşi închide carnetul şi, pipăindu-şi cercelul, dă drumul unui discurs, cu aerul că improvizează:
- Păi... e vorba de un loc... cam bizar. În primul rând, acolo vin cei care vor să se sinucidă, aruncându-se în gol de pe culmea Horlá; e vorba de oameni veniţi din altă parte, cu o singură excepţie de dată recentă, astfel că niciodată n-am avut ce cerceta în sat. Punctele de legătură sunt cele trei cârciumi: Asociaţia Crescătorilor de Animale, unde lumea se duce mai ales ca să mănânce de prânz şi de cină, frecventat îndeobşte de cei de o anumită vârstă, ţărani şi crescători de animale; apoi "cârciuma cu pridvor", localul cel mai aglomerat, acolo se adună toţi să se uite la meciurile de fotbal şi să bea; în fine, numitul Pub, cu regim de bar de noapte, mai ales în weekend. Mai e şi un han, dar e un fel de văgăună, acolo sunt doar patroana şi două cupluri de surdomuţi care stau acolo de ani de zile, n-am văzut să mai intre sau să iasă altcineva. Ce ne interesează pe noi e rapiditatea cu care se perindă chelnerii de la Pub: e un du-te vino permanent, uneori e de ajuns ca unul să fie mahmur ca să roage pe altcineva să-i ţină locul, aproape că pare o slujbă comunitară. Cred c-o să fie uşor în caz de nevoie ca agentul nostru să capete o slujbă acolo, poate chiar şi la Asociaţie. Fireşte, asta odată instalat acolo şi după o perioadă, nu e verosimil ca un nou-venit să se integreze imediat. Ce-ar mai fi... Două ciudăţenii: unu, consumul de stupefiante e la o cotă extrem de ridicată, grădinile de pe cele două străzi principale sunt adevărate plantaţii de marijuana, cocaina se cumpără şi se consumă în plină stradă, abia de-şi dau osteneala să se ascundă de noi. Şi doi: poate o să vi se pară o prostie, dar în două săptămâni n-am văzut picior de copil, nici măcar în casele în care am intrat. E ceva... neliniştitor, că altfel n-am cum să spun. Plus că ai impresia că eşti pe altă lume, chiar în toiul primăverii se prinde un singur post de radio, posturile de televiziune se văd foarte prost, asta când se văd, iar telefoanele mobile au acoperire doar la marginea satului, pe drumul din vale, aşa că nu vreau să-mi imaginez cum trebuie să fie când rămân izolaţi iarna. Încă ceva: la cârciuma cu pridvor e mereu de găsit un bătrân căruia i se zice Beethoven, deşi seamănă mai curând cu Einstein, cu mustăţile alea. Treaba e că tipul pretinde că Guy de Maupassant a stat o vreme la San Juan de Horlá înainte de a înnebuni... Desigur, anecdota asta n-are nici un dram de verosimil în ea, am verificat în biografia lui Maupassant, dar se non e vero e ben trovato, căci rezumă cum nu se poate mai bine impresia pe care ţi-o lasă locul acela.
- Şi revenind o clipă la chestia cu scriitorii şi înainte să uit, intervine Romero adresându-se lui T, trebuie să-ţi facem nişte fotografii în care să ai mutră de romancier şi să te punem în legătură cu Quique Aribau, ca să te pună în temă. Ţi-am vorbit de el, cred c-o să vă înţelegeţi; vreau să-ţi povestească viaţa, să mergeţi la un pahar, într-o excursie, ceva, totul e să fii în stare să vorbeşti şi să te porţi ca el, pricepi? Şi încă ceva: poate că pare minor, dar trebuie să-ţi găsim un nume şi să ne obişnuim cât mai repede să-ţi zicem aşa. Ai vreo idee de nume care să sune a nume de scriitor? (T dă din cap că nu.) Sau putem urma metoda lui Quique, adică un nume de botez oarecare plus un nume de stradă. Să auzim, propuneţi...
- "Nicolás Granvía", se aruncă, sceptic, comisarul, stârnind râsete.
- Ce ziceţi de "Alejandro Caspe", întreabă Prades, cât se poate de serios.
- Merge... Eu mă gândeam la "Gregorio Aragón", dar parcă e prea serios. T, spune şi tu ceva, în definitiv va fi numele tău pentru multă vreme.
- Nu ştiu... ceva cu "Balmes". Ce ziceţi de "Pedro Balmes"?

Nu se opune nimeni, drept care Rodero decide:
- Adjudecat; de-acum nu mai eşti T, ci P, toată lumea de acord?... Şi încă ceva, apucă Rodero markerul notând ceva pe tablă...


P este un bărbat caucazian de patruzeci şi patru de ani, de conformaţie atletică, cu păr şi ochi negri. E singurul pasager al autocarului pe ultimii cincisprezece kilometri de drum, numai curbe urcătoare. S-a întunecat, plouă subţire dar îndărătnic, prin geamurile aburite se vede o pădure deasă. Autobuzul încetineşte în preajma indicatorului rutier mânjit de găinaţ: San Juan de Horlá. Farurile luminează faţade din piatră udă, pătrund într-o stradă lată în pantă, ocolesc, se opresc. Şoferul întreabă cu glas tare: "Sigur nu vreţi să vă întoarceţi cu mine?" Vizitiul din Transilvania. P se ridică şi răspunde: "Nu, mulţumesc; am în bagaj o funie de usturoi..." Şoferul râde, se aude plescăitul hidraulic al uşii care se deschide, P coboară pe asfalt cu sacul în mână.

Luna luminează slab dintre nori, plouă mărunt, miroase a foc de lemne, e frig. Autocarul face manevra de întoarcere, P se răsuceşte în jurul axei sale ca să se orienteze. De jur împrejur, silueta întunecată a munţilor, un cerc strâns care îmbrăţişează totul. În prim plan, biserica, clopotniţa e luminată de proiectoare albăstrii, e scundă, parcă a intrat la apă. Nimeni pe stradă; trei ferestre luminate. Autocarul a plecat pe unde a venit; tăcere; ploaia măruntă nu face nici un fel de zgomot. În stânga, asfaltul se îngustează şi se pierde către margine, în dreapta, sub un pridvor lung se află mesele de afară ale unei cârciumi. Anunţul "Avem bere" e luminat. P se apropie şi vede că la o masă, ascuns în întuneric, stă un bărbat de vreo patruzeci de ani, slab, cu o caschetă de baseball, pantaloni scurţi şi cizme militare. Bea bere şi se uită cum plouă. P îi dă bineţe, tipul nu răspunde, dar îl urmăreşte cu privirea. În ultima clipă, în timp ce P dă să intre în cârciumă, scoate un fel de râs: "Bine aţi venit", spune, dar nu sună a urare autentică.

Ca să intri în local trebuie să deschizi două uşi; sunt din sticlă, însă afişele lipite pe ele cu scotch nu lasă să se vadă ce e înăuntru. De-abia după ce-o deschide pe a doua, îşi dă seama de contrastul puternic: lumină, fum de ţigară, meci de fotbal transmis la televizor în fundal, glasuri cu accent local. Treizeci de perechi de ochi se întorc către P, părăsind pentru o clipă strălucirea verde a ecranului. P rosteşte un "Bună seara" general, o singură privire se opreşte asupra sa, cea a unei femei trecute bine de tinereţe, care stă în spatele tejghelei. P îşi croieşte drum printre doi clienţi şi se duce în faţa ei: şaizeci şi de ani, păr îngrijit, tunsoare la modă, ochi de culoarea coniacului, pleoape căzute, machiaj discret. Dama din Tavernă.

P cere o cafea cu lapte fierbinte. Femeia nu spune nimic, se răsuceşte fără grabă spre cafetieră. În timp ce aşteaptă, P captează privirea unui client dintre cei mai tineri, repede întoarsă spre televizor. Imaginea de pe ecran e proastă, cu ploaie şi interferenţe; joacă naţionala, depozitara mândriei patriotice, tabela de marcaj indică 0 la 0, e minutul 34 al primei reprize. Sunt şi două fete la o masă din fund, lângă şemineul în care arde focul; nu-şi ascund plictiseala, par să-şi îndeplinească o datorie conjugală alături de băieţii lor. În rest, doar bărbaţi, cei tineri în fund, cei mai bătrâni în primul rând în faţa televizorului; bătrânii poartă jersee obosite şi jachete negricioase tricotate; tinerii par punkişti, au părul vopsit în culori vii, roşu, portocaliu, albastru. Excepţia o formează un bătrân cu mustaţă aşezat mult mai în spate decât ar fi cazul pentru vârsta sa. Cămaşa e la fel de albă precum mustaţa, e pieptănat cu părul pe spate, are pe masă o borsetă mică prinsă de încheietura mâinii cu o cureluşă din piele. Einstein cu Borsetă. La televizor se întâmplă ceva, jumătatea mai puţin anchilozată a publicului sare de pe scaune, printre urletele stridente se disting înjurături, pumni în masă şi sticle lovite între ele. Criza trece, cei mai tineri cer de băut, Dama din Tavernă, imperturbabilă, îl serveşte mai întâi pe P. "Nu vă supăraţi, întreabă acesta, unde mă pot caza nu prea scump pentru la noapte?" Femeia nu dă semne să fi auzit întrebarea, cu mişcări lente ia de pe tejghea o sticlă goală de bere. Tinerii ţipă mai departe după băutură, îi spun "Susi" şi o tutuiesc în ciuda abisalei diferenţe de vârstă. Fără să-şi piardă aplombul, ea se uită la P şi indică o direcţie afară: "Mergi pe strada asta şi la dreapta ai să vezi hanul, e singurul", spune abia auzit, cu un glas slab.

P îşi bea cafeaua şi pleacă. Pe terasă tipul cu cizme milităreşti continuă să bea şi să privească ploaia. P îi spune la revedere şi se întoarce în staţia de autobuz. Ajunge în faţa clopotniţei; ceasornicul are sticla spartă şi arată o oră absurdă, aproape trei. Firma luminată a hanului apare după ce se termină felinarele de pe stradă şi asfaltul. Chiar în faţă, în semiîntuneric, se zăreşte o maşină parcată. O siluetă zveltă iese parcă din han şi se urcă la volan, aprinde motorul şi farurile, demarează brusc, cu zgomot pe pietriş. Trece în viteză pe lângă P: e un Porsche negru, cu capotă de pânză deschisă la culoare şi jante aurite.

Când P ajunge la intrarea hanului, ceasul bisericii bate de trei ori, la care se adaugă cea, mai ascuţită, a clopoţelului uşii care se deschide. Înăuntru, un bar la stânga, un holişor cu fotolii şi televizor la dreapta. Doi bătrâni în cămaşă urmăresc meciul. Nu s-au întors spre uşă când a sunat clopoţelul, televizorul merge cu sonorul stins; unul din ei face gesturi de limbaj de surdomuţi, celălalt schiţează gestul de a trage la poartă. În fund e o sală de mese pustie, cufundată în întuneric; de acolo apare o femeie de vârstă mijlocie, slabă, cu păr lung, drept, foarte negru. Morticia Adams de la han. Îl măsoară pe P de sus până jos, spune bună seara cu un puternic accent local. P salută şi întreabă cât costă o cameră single. Treizeci de euro cu pat mare şi baie. Nu are ceva mai ieftin? Femeia încearcă să zâmbească şi face semn că nu. Tăcere adâncă, P acceptă, femeia scoate registrul şi-l trânteşte pe masă: buf. Îl întreabă cum se numeşte; "Pedro Balmes", spune el. Îi cere şi cartea de identitate, o întoarce pe ambele feţe, compară iute fotografia cu originalul. Se scuză că nu are cine să-l conducă şi îi arată drumul. Surdomuţii se agită zgomotos pe fotoliile lor. Pe ecran, un jucător naţional aleargă pe teren cu tricoul pe cap; în fundal, spectatorii urlă mut pe televizorul lipsit de sonor.

P urcă la etaj pe o scară de lemn luminată doar de lumina de veghe. Găseşte numărul 3 pe un coridor întunecat. Deschide uşa cu cheia primită, caută pe pipăite întrerupătorul. Patul ocupă aproape tot locul. Cuvertura de nylon are un model cu flori gri şi albastre; miros de umezeală, e mai frig decât afară. P dă drumul caloriferului de sub fereastră, ridică jaluzelele şi deschide fereastra. Se zăresc case cu grădină în spate şi munţii în fundal. Afară miroase mai bine decât în cameră, a lemn, a pământ ud.

În baie se aprinde un tub fluorescent care pâlpâie deasupra oglinzii. Baia e mică, obiectele sanitare sunt de culoare roz, faianţa e maro deschis, perdeaua de la duş e imprimată cu migdali în floare. P deschide robinetul de apă caldă, se aude bolborosit de ţevărie, cam jumătate din apă se pierde pesemne pe drum. P întinde mână sub jet şi aşteaptă să se încălzească apa. Se încălzeşte. Se întoarce în cameră, atinge caloriferul, şi el e pe cale să se încălzească. Trage la o parte cuvertura, se aşază pe pătură cu geanta de voiaj alături. O deschide, scoate o reproducere rulată cu grijă: Madona în faţa unui peisaj, Giovanni Bellini, Pinacoteca Brera. Îşi scoate şi trusa de cosmetice, scotoceşte în el după obiectele de toaletă. Dă peste ceva neaşteptat, ceva tare şi cubic: un mic etui de giuvaergerie. "Jewell Zoo" scrie cu litere aurite pe capacul de lemn lustruit.

P îl aruncă la loc în fundul trusei şi, uitându-se la pereţii albi, se întreabă cât timp va trebui să rămână acolo.


În sala de şedinţe a comisarului, Rodero e gata să scrie ceva pe tablă, ezită, întreabă:
- Berganza, cum o chema pe norvegiana aia?

Berganza n-are nevoie de carneţel ca să răspundă.
- Martha-nu-ştiu-cum, dar i se spune Heidi.

Rodero scrie pe tablă: "Heidi".
- Spune-ne ceva despre ea, Berganza.
- Păi... e cam impertinentă, s-a încăpăţânat să ne vorbească în engleză, cu toate că ştie spaniola la perfecţie. Cred că a fost frumoasă la tinereţe, păstrează încă aroganţa şi aplombul femeilor obişnuite să placă bărbaţilor... Mai e şi convinsă că e superinteligentă şi că poate citi gândurile celorlalţi. Lucrează ca suplinitoare de engleză în vale, dar când are nevoie de bani dă o mână de ajutor la cârciuma cu pridvor, spală vasele şi geamurile. Pare-se că se înţelege bine cu Susi, patroana...
- Bun, intervine Rodero, pe noi ne interesează că e singura persoană din sat abonată la o revistă lunară care ne vine mănuşă: Ce să citim, dacă nu ştiţi, una din cele mai cunoscute reviste de noutăţi literare, notează el titlul pe tablă. Aşa că, la momentul oportun, e suficient să intervenim într-un singur exemplar, cel care ajunge la San Juan de Horlá, strecurând informaţia despre agentul nostru. S-a notat?

Întrebarea i-a pus-o lui T, care-şi recită conştiincios notiţele:
- Heidi, norvegiană, impertinentă, citeşte gândurile, predă engleza şi face curăţenie la cârciuma cu pridvor, abonată la Ce să citim...


Dimineaţa hanul e cufundat într-o linişte desăvârşită. În sufragerie P dă peste cei doi bătrâni surdomuţi care-şi iau micul dejun, însoţiţi de data asta de nevestele lor, tot surdomute. Cei patru susţin o conversaţie fluidă dar tăcută, punctată de zgomotele tacâmurilor. Nici urmă de Morticia Adams, dar există un mic bufet de unde P îşi ia cafeaua pe care o bea fumând.

Iese pe la opt, orologiul bisericii indică unu şi douăzeci. În drum spre cârciuma cu pridvor se încrucişează cu un tractor. Îl conduce un tip de vreo treizeci de ani. Ţeasta rasă la tâmple, creastă foarte blondă şi ţepoasă în vârful capului, tricou în dungi albe şi albastre, lăbărţată de purtare. Nexus 6, comando de luptă. Îl fixează insistent pe P din înaltul cabinei. P murmură un salut, Nexus nu răspunde şi merge mai departe. Pe spatele tricoului stă scris: "10, Maradona".

A doua fiinţă omenească apare ceva mai încolo. E o femeie, şi ea foarte blondă, care spală geamurile uşii duble de la cârciuma cu pridvor. Se uită la P, oprindu-se o clipă din treabă. Siluetă zveltă, blugi mulaţi, bluzon cam prea larg peste nişte sâni prea mici, mâini vânoase; ochii nu i se văd. P spune bună dimineaţa, ea mormăie un răspuns. P intră în cârciumă, simţindu-se privit.

Localul e întunecos, nu mai arde focul în cămin, mesele sunt încă pline de sticle şi pahare goale, ca şi cum meciul de ieri abia acum s-ar fi terminat. Un tip cam de cincizeci de ani bea coniac la tejghea, ţinând paharul cu o mână cu unghii negre; se uită la P, nu-i răspunde audibil la salut, dă paharul peste cap, aruncă o monedă pe tejghea şi pleacă. Dama din Tavernă spală pahare. Lui P i se pare că numele de Susi i se potriveşte, deşi e bătrână. E îmbrăcată altfel ca aseară, dar la fel de elegant; nu spune nimic, dar se vede că l-a recunoscut. P cere o cafea cu un strop de lapte, ea întârzie cinci secunde până să se şteargă pe mâini şi să se ducă spre maşina de cafea. "Am găsit hanul, mulţumesc." Mai trec cinci secunde, femeia îi aduce cafeaua şi-l priveşte pe P pe sub pleoapele căzute: "Nici nu era greu". Iese de după tejghea ca să strângă o masă, aduce un braţ de pahare, apoi se proţăpeşte în faţa lui:
- Câte zile mai stai pe-aici?
- Nu ştiu... Depinde dacă găsesc de lucru.
- A, cauţi de lucru...
- Da, ce-o fi...
- Aici nu e de lucru, du-te la staţiunile de schi sau în satele din vale, unde sunt restaurante şi prăvălii.
- Am fost, n-au nevoie de oameni până la vară. Am ceva economii, dar nu pot aştepta atât.

Pauză lungă, clipiri lente din pleoape.
- Aici avem doar un han şi trei cârciumi şi nu vin turişti. Nu sunt nici prăvălii, doar băcănia şi măcelăria.
- Mi s-a spus că există şi un abator, mai departe...

Gest lent de negaţie.
- Nu angajează străini la abator. Există o listă de aşteptare doar pentru cei din zonă.
- Dar la cârciumă? Mai lipseşte un angajat, mai e nevoie de un om la curăţenie...

Pauză şi mai lungă.
- Nu te cunoaşte nimeni.

Femeia se întoarce la chiuveta ei, P deduce că asta a fost tot, totuşi ea se uită din nou la el, acum aproape zâmbind:
- Dar dacă mai stai câteva zile o să te cunoască. Nu prea vin străini pe aici.

P îi întoarce zâmbetul ipotetic:
- Mi-am dat seama, nici la bună ziua nu mi se răspunde.
- Nu-i lua în seamă, n-au încredere în cei nou-veniţi. Aşa am păţit cu toţii.
- Oricum, o iau ca pe o urare de bun venit, mulţumesc.

Când iese în stradă, soarele bate de-acum direct în munţii adunaţi în cerc în jurul caselor din piatră, reflectându-se direct în stradă. Chiar în faţă sare în ochi o culme înaltă, un fel de ţeastă pătrăţoasă de stâncă între doi umeri ceva mai scunzi. Muntele Horlá, P îl ştie din poze. E gata să tragă aer în piept, dar tocmai atunci dă cu ochii de blonda care spală geamuri, aducând o găleată plină cu apă. De data asta lasă să i se vadă ochii, foarte albaştri, cât şi chipul destul de ridat. P spune la revedere şi o ia din loc. Îl strigă din urmă cu un glas spart şi sonor:
- Hey, you! What are you looking for 'round here?
- Îmi pare rău, nu înţeleg...
- You understand perfectly right, don't fuck with me. Where are you from?
- Sunt din ţara asta, nu vorbesc engleza.
- Nu? Şi de unde ştii că e engleză?
- Am fost şi eu la şcoală, zâmbeşte P.
- Sigur c-ai fost... Şi ce cauţi aici?
- De lucru.
- Păi atunci poţi să pleci de pe-acum, darling... Nu e de lucru pentru tine, ai mâini de domnişor.

P îşi priveşte unghiile curate şi lustruite şi zâmbeşte din nou.
- Se poate, dar am braţe puternice.
- O, sigur, precis că te-ai dus la gym ca să-ţi dezvolţi muşchii de domnişor. Dar mai bine pleacă imediat, spune ea şi îi întoarce spatele.
- A fost o adevărată plăcere să stăm de vorbă, spune P.
- Du-te-n mă-ta, papagalule.