Miss Wyoming

Douglas Coupland s-a născut în 1961, din părinţi canadieni, într-o bază NATO din Germania de Vest.

Debutează fulminant în literatură în anul 1991, cu romanul Generaţia X: Poveşti pentru cultura cu acceleraţie (Generation X: Tales for an Accelerated Culture, Humanitas Fiction, 2008), carte-cult datorită căreia Coupland va fi comparat cu Kerouac şi Salinger. După Generaţia X, publică douăsprezece romane - Shampoo Planet (1992), Life After God (1993), Microserfs (1995), Girlfriend in a Coma (1997), Miss Wyoming (1999), Toate familiile sunt psihotice (All Families Are Psychotic, 2001; Humanitas Fiction, 2008), God Hates Japan (2001), Hey Nostradamus! (2003, nominalizat la Commonwealth Writers' Prize for Best Book, Canada), Eleanor Rigby (2004), JPod (2006, adaptat pentru un serial de televiziune), The Gum Thief (2007), Generation A (2009) - şi câteva lucrări de nonficţiune, printre care Polaroids from the Dead (1996) şi City of Glass (2000).

În colecţia "Raftul Denisei" urmează să apară romanul Girlfriend in a Coma.


Se iau două foste glorii ale Hollywoodului. Susan Colgate - regina tabloidelor - a participat la primul concurs de frumuseţe la vârsta de cinci ani, a făcut primele operaţii estetice la zece, a refuzat un titlu de Miss America, şi-a trăit cele 15 minute de celebritate şi şi-a înscenat moartea. John Johnson, fost producător de succes, a dus o viaţă de excese, dar acum a renunţat la toate bunurile lumeşti şi trăieşte ca un hoinar. La a doua lor întâlnire, Susan dispare fără urmă, iar căutarea ei va da un nou sens vieţii lui Johnson.

Cultura pop a Americii anilor '90, explorată în detaliu, se lipeşte de poveştile protagoniştilor ca un imens abţibild pe tema alterării realităţii în societatea de consum. O satiră despre cultura populară în America: experienţe industria frumuseţii, zvonistică pe Internet, pelerinaje la urnele celebrităţilor, lumea starletelor, sitcomurile.

"O comedie romantică, o satiră socială şi o capodoperă literară a anxietăţii." (Esquire)


Susan dăduse multe spectacole pe străzi comerciale, iar tura ei de după-amiază la Clackamas County Mall nu era în nici un fel ieşită din comun. De fapt, spre deosebire de juriile concursurilor de frumuseţe, ea găsea că mulţimile din malluri, în proporţie copleşitoare formate din cazuri geriatrice, erau inexistente din punct de vedere emoţional, aşadar, să interpreteze în faţa lor nu era nici riscant, nici stresant, singurele înţepături venind de la vreun adolescent pus pe huiduit sau de la vreun pensionar răzleţ, care-i arunca priviri pofticioase. Odată, în Olympia, Washington, agenţii de pază ai mallului îndepărtaseră o lipitoare bătrână care se masturbase apatic lângă boxa de sunet din stânga scenei, ca o gorilă de la grădina zoologică, resemnată cu o soartă sterilă în cuşcă. Susan credea că e amuzant, dar nu înţelesese ce făcea el de fapt. Le spusese, atât mamei sale, cât şi agenţilor de la mall, că ea avusese impresia că bătrânul "zgâlţâia o gogoaşă", ceea ce-i făcuse pe gabori să râdă mânzeşte, iar pe Marilyn să cârâie. Când paznicii au părăsit pentru puţină vreme biroul, Susan spusese:
- Mami, te rog, nu începe alt proces! Nu din cauza asta. Las-o moartă.
- Domnişorico, cine ştie ce vătămare ţi-a adus omul ăla!
- Ce vătămare?
- Vor trece ani buni până să-ţi dai seama, dulceaţă mică!
- Mami... fără proces! Mi-e silă de felul în care dai oamenii în judecată tot timpul. E ziua mea de naştere. Fă din chestia asta cadoul meu, OK?

Expresia de pe chipul lui Marilyn a îngheţat, dar apoi, imediat, s-a lichefiat:
- O să continui atunci să jupoi iepuraşi, ca să m-ajute să plătesc chiria. Presupun că, totuşi, trebuie să mai şi lucreze cineva pe lumea asta.

La Clackmass Mall se făcuseră aranjamente ca Susan să interpreteze un potpuriu din Grease, numărul ei obişnuit, care se potrivea, oarecum, cu campania mallului intitulată "Copii feriţi de droguri". Prietena lui Susan, Trish, tocmai împlinise şaisprezece ani şi o adusese pe Susan cu maşina din McMinnville. Marilyn trebuia să le ajungă în scurt timp, după ce avea să se întâlnească în Beaverton cu o croitoreasă, ca să treacă în revistă imaginea de toamnă a lui Susan.

Susan şi Trish au parcat, au luat legătura cu persoana de contact de la mall, apoi s-au înghesuit în toaleta lactobarului Orange Julius, unde fusta lungă şi largă a lui Susan, cu un pudel brodat pe ea, a rămas neatinsă în punga ei de hârtie de la Nordstrom. Dintr-o geantă de voiaj, ea şi Trish au scos salopete negre şi cravate subţiri şi roşii, din piele. Amândouă şi-au ridicat părul în ţepi, s-au dat cu gel şi mult rimel, apoi s-au îndreptat spre scenă. Numele lui Susan a fost strigat şi cele două au urcat scările din furnir mochetate. Au mers ca nişte mimi robotizaţi, Trish, spre orga ei electronică, un Casio, iar Susan, către mijlocul scenei. Din punctul de vedere al publicului plictisit şi neatent din mall, ele-ar fi putut la fel de bine să fie îmbrăcate ca nişte valkirii sau ca nişte ulmi, dar Susan a simţit pentru prima oară un val imens de putere.

Trish a băgat primele acorduri, moment în care Susan a ridicat o cravaşă, pe care-o împrumutase de la unul dintre camarazii din armată ai lui Don. A început să pocnească din ea, sincronizându-se cu absurditatea ritmică a melodiei Whip It, un imn al curentului New Wave care era deja fumat în epocă. Pentru prima oară, nu s-a simţit ca o focă de circ pe scenă. Trish făcea sintetizatorul să urle, iar lui Susan toate celelalte dăţi când fusese pe scenă i se păreau acum din ce în ce mai îndepărtate - toţi anii aceia în care fusese legată fedeleş şi împopoţonată, în care scheunase după un peşte în faţa lui Marilyn şi a fiecărui membru al juriului de pe faţa pământului, făcând fiecare mişcare fără pic de voioşie, ca o stewardesă care arată cum trebuie folosită masca de oxigen.

Dar acum - feţele lor! -, Susan vedea reacţii veritabile: guri căscate, mame care-şi goneau copiii de-acolo şi, în spate, puşti meseriaşi, care în mod normal i-ar fi arătat fundul şi ar fi bombardat-o cu Jelly Tots, privind-o fără maliţiozitate.

Dintr-odată, boxa a cârâit şi a gemut, iar Susan s-a răsucit pe călcâie, doar ca s-o vadă pe Marilyn smulgând cu violenţă mufele colorate din spatele amplificatoarelor Marshall, în timp ce un tehnician protesta neconvingător împotriva distrugerii. Capetele din public s-au întors, de parcă oamenii ar fi fost un lan de grâu, în direcţia spre care se întorsese acum Susan, cu ochii sticloşi ca de corb.
- Ce dracului faci, mamă?

Marilyn a smuls şi mai multe mufe, iar muşchii feţei i s-au întins ca o cârpă de vase care tocmai era stoarsă.

Susan a plesnit din cravaşă spre Marilyn, căreia i-a ars mâinile, iar o unghie de plastic stacojie, de pe arătătorul acesteia, a sărit ca un greiere.
- Mamă, opreşte-te! Opreşte-te!

Marilyn a înşfăcat partea dinspre ea a cravaşei şi i-a smuls-o din mână lui Susan. Părea turbată şi s-a căţărat pe grinzile înalte, iar apoi pe scenă. Susan s-a întors spre public. Urla: "Doamnelor şi domnilor, haideţi s-o aplaudăm călduros pe..." - s-a oprit în timp ce Marilyn se ridica stângaci în picioare, ca un cal care se smulge dintr-un noroi păstos - "mama mea, cea exagerat de entuziastă!"

Publicul a simţit miros de sânge şi a aplaudat cu entuziasm, în timp ce Marilyn o apuca pe Susan de gât. Trei huligani de lângă magazinul de şosete au început să miaune, moment în care Susan a surzit din cauza loviturii lui Marilyn. Timpul s-a oprit pentru ea. A fost ridicată şi smulsă din propriul trup şi a conştientizat, pentru prima oară, că mama ei nu o deţinea, aşa cum deţinea Corvairul sau frigiderul. De fapt, Susan a înţeles că Marilyn n-avea mai multe drepturi de proprietate asupra ei decât asupra turnului Space Needle sau asupra Muntelui Hood. Legătura ei cu Marilyn era de natură sentimentală, dacă Susan alegea să fie astfel, sau pur şi simplu de afaceri, ceea ce avea oarecum sens, dar Marilyn n-avea s-o mai trateze ca pe o portieră trântită de câte ori îşi pierdea cumpătul. Marilyn a privit-o în ochi pe Susan şi a înţeles că-şi dăduse foc la valiză şi că nu-şi va recâştiga niciodată avantajul. Asta a înfuriat-o şi mai tare, dar violenţa ei de-acum n-o mai atingea pe Susan. De-acum, ea ştia cum stă treaba.

Femeia s-a repezit la fiica ei, înfuriată, dar Susan a privit-o şi, cu un zâmbet tandru, i-a spus:
- Îmi pare rău, mami, ai întârziat treizeci de secunde. N-ai să pui mâna pe mine - nu de data asta!

Braţele lui Marilyn s-au strâns peste pieptul lui Susan, pe jumătate ca şi cum ar fi fost pe punctul de a o strangula, pe jumătate pentru a-şi recăpăta echilibrul. Aplauzele s-au oprit şi Trish a dat şi ea buzna:
- Doamnă Colgate, vă rog!
- Târfă mică şi trădătoare! a urlat Marilyn spre Trish.
- Mami!
- Nu vorbeşte serios, a spus Trish, încercând să se vâre între cele două, ca să le despartă. Trebuie s-o dăm jos de pe scenă.

Agenţii de pază ai mallului au ajuns şi ei la faţa locului. Susan şi Trish au înţepenit, în timp ce doi bărbaţi musculoşi îşi foloseau toată forţa pentru a o ţine pe Marilyn departe de Susan.
- Veniţi cu noi, doamnă!
- Nu!

Susan a spus pe un ton pragmatic:
- Băieţi, hai s-o ducem într-un birou sau altundeva! A făcut o criză din cauza pastilelor de slăbit. Are nevoie de un loc răcoros şi întunecos.
- Trădătoareo! a şuierat femeia.

Susan a înşfăcat geanta mamei sale. Ea şi Trish au urmat-o pe Marilyn într-un birou unde Susan a forţat-o pe mama ei să înghită nişte calmante. I-a dat apoi telefon lui Don, să-i spună că vor întârzia. Trish a plecat, la rugămintea lui Susan, iar aceasta şi-a dus mama acasă, în McMinnville, cu maşina. Cina a constat în mâncare chinezească la pachet, şi cu toţii s-au dus la culcare devreme.

Ziua următoare a fost însorită şi nefiresc de călduroasă pentru luna aprilie, iar Susan a stat pe peluza din spatele casei şi şi-a bronzat chipul, între copertele unui album cu Bee Gees, acoperite cu staniol. Marilyn mergea ca un cărăbuş între maşină şi curte, plantând răsaduri de petunii, părăluţe şi alyssum albe. Ceea ce-a izbit-o pe Susan ca fiind ciudat, dar nu ieşit din comun. Cu un an în urmă, asigurarea medicală a lui Don îşi dăduse obolul, şi familia promovase dintr-o rulotă într-o casă, chiar dacă într-una mică, înveşmântată-n buruieni şi cariată de ploaie. Faptul că locuia într-o casă veritabilă părea s-o satisfacă pe Marilyn, care nu-şi bătuse prea mult capul cu decorarea ei şi exclamase doar cât era de încântată că nu mai trebuia să mascheze osiile cu tufişuri de rododendron.

Susan a continuat să se însorească, iar la amiază a intrat în casă după nişte ceai cu gheaţă şi a găsit-o pe Marilyn ţinând în mână cuţitul de vânătoare al lui Don, un monstru uriaş produs de una dintre cele mai sadice fabrici din Karlsruhe, pe care-l folosea pentru a cresta tocul de lemn al uşii dintre bucătărie şi camera cu televizorul - duzini întregi de scrijelituri dispuse la intervale variate, de la înălţimea coapsei, până la aceea a umărului.

Susan n-a zis nimic.

Marilyn a luat un pix Bic şi un creion şi a început să scrie nume şi date lângă scrijelituri: "Brian 16/12/78, Caitlin 3/5/79, Allison 14/7/80", şi aşa mai departe.

Don a intrat prin holul din faţă, cu mâinile negre de ulei de motor:
- Iepşoaro, ce puii mei faci la tocu' uşii?
- Cresc preţul casei, iubitule!

Don şi Susan au schimbat priviri.
- Şi să nu credeţi că nu văd cum voi doi schimbaţi priviri îngrijorate!

În faţa ei, tânărul Brian cel închipuit depăşea bariera semnului de un metru cincizeci şi doi de centimetri.

Don s-a întins după cuţitul lui de vânătoare, spunând:
- Dă-mi mie ăsta.

Dar Marilyn s-a retras tresărind, apoi s-a răsucit pe călcâie ca un Shark împotriva unui Jet:
- Să mor io dac-o fac!

Susan şi Don erau şocaţi.
- Ne cărăm din coliba asta de sclavi pe plantaţie, copii, dar, înainte de-a o face, trebuie să-i cresc preţul. Şi a continuat să scrijelească lemnul. Studiile zic că preţul unei case poate creşte cu vreo zece procente substanţiale prin simpla plantare a unor flori de sezon, în valoare de vreo sută de dolari. Allison ajunsese să aibă un metru patruzeci şi şase înălţime: Florile fac o casă să pară locuită. Iubită. La fel şi semnele care marchează creşterea copiilor. Scrijeliturile astea înseamnă fericire, mândrie, devotament şi continuitate. Adaugă vreo cinci miare la preţul cerut.
- Şi unde zici că ne mutăm? a întrebat Don.
- În Wyoming, cretinule! Cheyenne, Wyoming.
- Oh, mami - nu-ncepe din nou cu asta!
- Ba da, încep din nou cu asta! Casele sunt mai ieftine acolo. O s-avem un dormitor pentru oaspeţi şi trei băi. Iar tu, dulceaţă, vei putea reprezenta un întreg stat la competiţiile naţionale. Doar o mână de oameni trăiesc acolo. Competiţia e zero.

"Cincizeci şi una de concurente superbe, şi doar una va învinge! Cine-o va înlocui pe Susan Colgate la următorul concurs Miss USA?"
- Nu ne mutăm nicăierea, a spus Don.
- Nu ne mutăm nicăieri, iubitule, aşa se spune, şi ba da, ne mutăm. Casa asta e pe numele meu, aşa că ne cărăm mintenaş!
- E dusă cu pluta azi, i-a zis Don lui Susan. Las-o-n pace!

Susan s-a întors la bronzatul ei şi a presupus că toată nebunia o să treacă. Mai târziu, ajunsă în camera ei, a auzit jos obişnuitele clinchete şi zdrăngănituri ale pregătirilor pentru cină. Marilyn i-a chemat pe Susan şi pe Don la masă, iar atmosfera părea absolut normală. Prea normală. În acel moment, urechile le-au vâjâit şi casa s-a scuturat ca o maşină care trece peste mai multe hopuri. Paharul de apă al lui Susan s-a vărsat şi o poză înrămată a căzut de pe perete. Cei trei au sărit în picioare - totul era cufundat în linişte, cu excepţia unui fâsâit care se-auzea dinspre bucătărie.

Au mers spre proaspăt scrijelitul toc al uşii, ca să vadă o gaură de mărimea unei trape căscându-se în tavan, şi alta direct sub ea, în podea, între aragaz şi frigider.

Don a privit în jos:
- Dumnezeule mare... E un meteorit!

Susan şi Marilyn au cercetat şi ele bolovanul albastru-maroniu de jos, care zăcea pe cimentul crăpat, lângă congelatorul care găzduia carnea căprioarei vânate de Don toamna trecută. Don s-a repezit în jos pe scări, a privit bolovanul şi apoi s-a uitat în sus, complet amuţit. Cele două femei au alergat şi ele la subsol, să i se-alăture.
- E un miracol, a spus Marilyn. Am fost salvaţi. E un semn de la Dumnezeu din ceruri că suntem pe drumul cel bun, un semn de bun augur, care să ne umple de recunoştinţă!

Şi ea a căzut în genunchi şi s-a rugat aşa cum făcea pe vremuri, înainte de a pleca să-şi viziteze rudele din munţi. Susan a privit mai de-aproape pietroiul:
- Hei... se topeşte sau cam aşa ceva!
- Ce căcat, a exclamat Don, e căcat!

Era un ghem îngheţat de fecale, descărcat accidental din carcasa unui avion al companiei Philippine Airlines, care zbura de la Chicago spre Manila şi care avea să plătească pentru casa cea nouă din Cheyenne. Don l-a numit "căcăsloi". Compania aeriană le-a propus o înţelegere în afara tribunalului, repede şi pe muteşte. În şase săptămâni, locuiau deja în Cheyenne.

-Auzi, cotoroanţă bătrână, ia nu mai încerca tu să mă schimbi! Pizda mă-sii de viaţă! Nu-mi amintesc nici măcar un moment din viaţa mea în care să nu fi încercat tu să mă suceşti în altceva decât sunt!
- Ai terminat, dulceaţă?

Erau în Denver, la concursul Miss USA Teen. Mama şi fiica purtau această conversaţie cu dinţii încleştaţi şi gurile zâmbitoare. Luau micul dejun în Sala Alpină a Hotelului Denver Marriott. Era şapte şi un sfert, într-o dimineaţă de joi, la o întâlnire de recunoaştere şi o "Deşteptare cu rugăciune şi cârnaţi de curcan - Curcanul, înlocuitorul cu mai puţină grăsime al porcului".

Astfel de mese înaintea evenimentului reprezentau procedura standard în concursurile de frumuseţe, pentru că în acest timp se distribuiau dulăpioarele pentru păstrarea rochiilor de seară şi cheile. Susan completase, de asemenea, formularele pentru stabilirea unui interval orar în care să fie filmată ca "din întâmplare" în timp ce făcea turul oraşului Denver, pelicula urmând să fie editată pentru realizarea unui montaj cinematografic şi prezentată în timpul ceremoniei de premiere de duminică noaptea.

Cineva a anunţat că orele de masă fuseseră modificate şi că prânzul din ziua respectivă urma să fie împărţit cu şleahta locală de membri ai Clubului Rotary.
- Asta ca s-avem ce fute, a zis Susan, râzând.
- Susan! Marilyn a plesnit-o pe fiica ei, care a zâmbit, pentru că, aşa cum se întâmplă cu majoritatea palmelor, cel care provoacă e câştigător.
- Superfain, mami! Cu adevărat stilaaaat! Nu cred că e cineva în camera asta care să fi ratat faza. Şi-uite aşa s-a dus pe apa sâmbetei premiul de Miss Popularitate!
- Numai ratatele câştigă trofeul de Miss Popularitate, Susan. Ţinteşte şi tu mai sus.

De la mutarea în Cheyenne, care avusese loc cu câteva luni în urmă, imediat după operaţia ei estetică, Susan devenise de-a dreptul rebelă. Nu avea nici un prieten în acel uluitor de plat şi de prăfos oraş din Wyoming, iar zilele ei de liceană luaseră sfârşit, cu chiu, cu vai, după ce primise o diplomă de C minus de la o şcoală exasperată din McMinnville, fericită să scape de Marilyn. Susan îşi ducea zilele aşa cum o fac, probabil, favoritele dintr-un harem, dându-şi cu ojă pe unghiile de la picioare, umblând după aperitive şi absorbind orice putea de la biblioteca din capătul străzii, dornică să-şi lărgească orizonturile şi să găsească o cale de a scăpa din iadul concursurilor de frumuseţe: sedative Thalidomide, religia quaker-ilor, torturarea vrăjitoarelor, teritoriul Yukon şi Ingrid Bergman.

Pe drumul din Cheyenne spre Denver, Susan a făcut nişte calcule. Şi-a dat seama că, dacă-şi aduna toate câştigurile din deceniul care trecuse, observa că foarte puţini bani, dacă nu chiar deloc, se scurseseră întru uşurarea vieţii familiei Colgate. Toată prada, a înţeles ea, era reciclată şi transformată în rochii de seară, operaţii, tratamente faciale, lecţii de dicţie şi de canto. Susan crezuse, până la acel calcul efectuat în drum spre Denver, că ea era cea care punea pâinea pe masă în familia lor, cocheta îndrăzneaţă care-şi ţinea familia departe de ochii asistenţilor sociali şi de soarta celor ajunşi la fundul sacului, care promovau hamburgeri la Wendy's. Acum înţelegea că, dacă va continua să rămână în circuitul concursurilor de frumuseţe, nu va face decât să alimenteze cu propriul carburant focul din iadul concursurilor.

Competiţia pentru titlul de Miss USA Teen era de nivel naţional, dar nu genul despre care Marilyn ar fi recunoscut că era de primă clasă, precum Miss America, Miss Teen America - sau măcar Mrs. America. Şi asta deoarece câştigătoarea lui Miss USA Teen primea o Toyota Tercel fără portbagaj, o haină de blană de seară, din imitaţie de linx, 2.000 de dolari pentru plata facultăţii şi 3.500 bani gheaţă, precum şi nişte contracte de reclamă la rochii de seară.

Susan prinsese cu uşurinţă titlul de Miss Wyoming Teen, iar Marilyn se purta ca o cioară care pradă cuibul altei păsări, în timp ce Susan îşi croia drum strălucind într-o competiţie afectată, amatoristică şi lejeră. Însemna, în esenţă, patru boxe stereo de maşină, o cameră împrumutată de la centrul comunitar (zgomotele mingilor de baschet din încăperea alăturată măsurau evenimentul ca un metronom haotic) şi o adunătură de ţărănoi dichisiţi, care nu ştiau absolut nimic despre mersul pe podium, cosmetice, arta folosirii accesoriilor, bunele maniere sau varianta corectă de răspuns la testele de aptitudini. Întrebarea pentru Susan fusese: "Care-ar fi lucrul pe care l-ai schimba, dac-ai putea schimba un singur lucru în America?" Marilyn ştia că răspunsul uşor şi evident se referea la pace şi armonie, dar cel dat de Susan, pe un ton suspect de inimos, fusese:
- Ştiţi ce-aş schimba? O pauză. Mi-ar plăcea să fac în aşa fel, încât noi toţi să ne oprim din luptă măcar pentru o zi. I-aş ruga pe cetăţeni să se aşeze şi să vorbească despre ce înseamnă să trăieşti în ţara asta - noi toţi să ne-aşezăm la cea mai mare masă din lume, şi să cădem de acord, încercând cu toţii să găsim lucruri care ne apropie, în loc de lucruri care ne ţin la distanţă unii de alţii.

O furtună de aplauze.

Un titlu înhăţat.

Marilyn găsea că în ultima vreme Susan fusese dificilă, alternând insolenţa, tăcerile, morocănoşenia şi apatia. Titlul de Miss Wyoming, mai degrabă decât s-o facă pe Susan plină de viaţă şi optimistă, pur şi simplu o aruncase într-un soi de închisoare subterană a proastei dispoziţii adolescentine, iar apoi, ori de câte ori mama şi fiica erau nevoite să vorbească despre afacerea cu concursurile de frumuseţe, Susan îşi dădea doar ochii peste cap, mugea şi se întorcea la ceea ce devenise o stivă mereu crescândă de cărţi cu titluri stânjenitor de serioase, precum Trupul şi noi înşine sau Cum să-ţi conduci viaţa. Drumul spre Denver fusese cel mai apăsător, atât din cauza bosumflării lui Susan, cât şi a unui accident în lanţ de pe autostrada interstatală, la ieşirea din Colorado Springs, care lăsase un şofer de camion mort, şase maşini clefăite şi confetti din pui gata de fript şi pantofi sport Nike presărate pe mijlocul şoselei. Restul drumului a fost posomorât, dar, când se-apropiau de hotel, Susan părea să fi luat o decizie şi se înveselise din nou, aşa cum era mai demult, înainte... înainte de ce?

Marilyn o privea pe Susan plutind prin concursul din seara aceea cu o uşurinţă nemaivăzută. Mergea ca un fotomodel milanez şi ţinea capul sus ca o adevărată cowgirl din Wyoming. Era bună şi Marilyn ştia asta şi, ca majoritatea mamelor de scenă, îşi ţinea un ochi lipit de progenitura sa, iar pe celălalt de cvintetul de membri ai juriului semirataţi din seara aceea: decana şcolii locale de modelling, un DJ de la un post de radio pentru şoferi, o gimnastă olimpică din epoca disco, o erecţie umblătoare din echipa de baseball, cu un picior în ghips, şi "Steffan", un designer local fără pic de umor, cu părul prins într-o coadă care vădea criza vârstei de mijloc. Marilyn s-a uitat la feţele celor din juriu, la viteza şi siguranţa cu care-şi mâzgăleau notele pe foile cu punctajul, şi a ştiut că Susan va ajunge fluierând printre finaliste. În culise, în timpul ultimei schimbări de costume, femeia nu s-a putut abţine să se fălească:
- Păpuşă, îi dai gata, pur şi simplu!

Susan şi-a desprins cheia de-acolo de unde ea şi majoritatea concurentelor şi le păstrau - lipite cu scotch chiar deasupra părului pubian, pentru a reduce posibilitatea de a le fi vandalizate rochiile de seară şi accesoriile din dulăpioare. Ea şi cu Marilyn aveau de pregătit ultima ţinută.
- N-o să ghiceşti niciodată de ce-mi merge aşa de bine în seara asta, a spus Susan.
- Orice-ar fi, dă-i înainte!
- Eşti sigură de asta?
- Câştigă, iubito, câştigă! E tot ce contează. Marilyn i-a tras fermoarul şi i-a verificat coafura: Întoarce-te - să te curăţ de scame.

Susan s-a întors şi luminile de deasupra capetelor au clipit: era timpul să intre pe scenă.
- Care-i secretul serii ăsteia, păpuşă? a întrebat Marilyn. Pune-mă şi pe mine la curent.

Susan stătea în culise cu alte patru finaliste, Miss Arizona, Miss Maine, Miss Georgia şi Miss West Virginia. Reflectoarele scenei străluceau ca soarele printr-o dumbravă de copaci înfrunziţi.
- Secretul este - a spus ea, chiar înainte ca prezentatorul să strige "Miss Wyoming" - că nu mai dau nici o ceapă degerată pe toată chestia.