Ultimul Cato

Matilde Asensi s-a născut în 1962 la Alicante, în Spania. A studiat jurnalismul la Universitatea Autonomă din Barcelona, apoi a lucrat la postul de radio naţional RNE şi la agenţia de ştiri EFE.

A debutat în 1999 cu romanul El salón de ámbar, foarte bine primit de cititori, iar în 2000 a publicat Iacobus, care s-a numărat printre bestsellerurile iberice ale anului. A urmat El último Catón (2001), un succes fenomenal, care i-a consolidat poziţia în rândul celor mai apreciaţi scriitori ai generaţiei sale: peste 1.300.000 de exemplare vândute doar în Peninsula Iberică şi traduceri în întreaga lume, inclusiv în SUA şi Japonia.

Matilde Asensi a mai scris romanele El origen perdido (2003), Peregrinatio (2004), Todo bajo el cielo (2006) şi Tierra firme (2007), toate clasate pe primele locuri în listele de bestselleruri din Spania. Cărţile ei, vândute în peste 4.000.000 de exemplare şi publicate în douăzeci de ţări, sunt unanim considerate drept un model desăvârşit de împletire a istoriei cu literatura.

La Editura Humanitas Fiction urmează să apară şi Todo bajo el cielo.


În zorii zilei următoare, duminică, ne-am trezit din nou speriaţi de cântecul asurzitor al păsărilor. Am pornit iar la drum odată cu prima geană de lumină, cu dureri în toate articulaţiile şi în toţi muşchii.

Am ajuns pe cea de-a cincea orbită planetară când soarele era la zenit. Căpitanul ne anunţă că ne rotiserăm peste două sute de grade în raport cu punctul de plecare, aşa că ne rămăsese mai puţin de jumătate ca să realizăm un tur complet. Pe culoarul lui Venus am găsit simbolul doar de douăzeci şi două de ori, turnat în cupru maroniu-roşiatic. Însă marea surpriză ne aştepta pe coridorul următor, a cărui perspectivă, ca şi a celui dinainte, nu mai sugera intersecţia a două drepte în punctul unde se pierdea privirea, ci a două arce curbate evident spre stânga. Ei bine, în clipa în care am trecut pragul şi am pătruns în acest cerc, al Soarelui, am observat cu surprindere că o boltă spinoasă alcătuită din ruguri de mure şi alte plante cu spini unea acum, pe deasupra capetelor noastre, zidurile laterale. În plus, acestea erau atât de apropiate, încât căpitanul Glauser-Röist, cel mai masiv dintre noi trei, nu mai putea înainta decât răsucit lateral. Cât despre Farag, încă înainte să găsim primul simbol avea deja mânecile sfâşiate, iar eu trebuia să fiu cu ochii în patru ca să nu fiu împunsă pe neaşteptate de unul dintre miile de ace înfiorătoare.

Şi, într-adevăr, primul simbol a apărut aproape imediat: un cerc simplu având în centru un punct la fel de simplu, însă din aur curat - de un aur atât de curat încât, chiar şi în umbra deasă a culoarului, scânteia sub lumina slabă care străbătea acoperişul. Dacă nu ne-am fi aflat într-o situaţie atât de dificilă, dacă spinii aceia lungi nu ne-ar fi ameninţat din toate părţile că ne sfâşie hainele şi ne zgârie până la sânge, cu siguranţă ne-am fi oprit să contemplăm o asemenea bogăţie (căci am numărat cincisprezece din acele reprezentări ale Soarelui). Dar ne grăbeam să ieşim de acolo, să ajungem undeva unde să ne mişcăm fără să ne sufocăm, fără să ne înţepăm şi fără să ne urzicăm. Şi, pe deasupra, riscam să ne prindă noaptea.

În acele momente ne gândeam cu o adevărată panică la ce am fi putut găsi dincolo de poarta Lunii, cea de-a şaptea şi ultima planetă, însă toate supoziţiile noastre, oricât de înfiorătoare, au pălit în faţa realităţii aproape incredibile. Mai întâi, uşa din fier, ca şi când ar fi avut un obstacol în spate, abia s-a deschis cât să ne permită să trecem cu mari eforturi; dar obstacolul era doar mărăcinişul de pe zidul din faţă: culoarul era acum atât de îngust, încât numai un copil l-ar fi putut străbate fără să se zgârie. Spalierele de spini de pe ziduri şi de pe acoperiş, tăiate în aşa fel încât lăsau în centru un gol de forma unui om, ne obligau să înaintăm cu capul între două streşini subţiri de mure care se apropiau în dreptul gâtului, împiedicând orice mişcare, cu excepţia continuării drumului. Cum Farag şi căpitanul erau mai înalţi şi mai laţi în umeri decât forma decupată - care mi se potrivea ca un costum făcut la comandă -, am insistat să le dau jacheta şi puloverul meu ca să-i cruţ, pe cât posibil, de îngrozitoarele zgârieturi pe care urmau să le sufere. Am insistat şi să se acopere, mai ales căpitanul, cu foliile de supravieţuire. Totuşi, Farag refuză categoric să se lase ajutat.
- Cu toţii o să ne alegem cu răni, Basileia! strigă el supărat. Nu vezi că proba tocmai în asta constă? Face parte din plan! De ce ar trebui să suferi tu mai mult ca noi?

L-am privit ţintă în ochi, încercând să-i transmit toată hotărârea pe care o simţeam.
- Ascultă-mă, Farag: eu mă voi alege doar cu zgârieturi, dar voi veţi avea nişte răni foarte serioase dacă nu vă luaţi toate măsurile de apărare posibile!
- Profesore Boswell, interveni Stâncă, doctorul Salina are dreptate. Îmbrăcaţi-vă cu haina ei.
- Şi fesurile, am adăugat, trageţi-vă fesurile peste faţă.
- Va trebui să tăiem găuri pentru ochi.
- Şi tu o să-ţi protejezi faţa cu fesul, Ottavia. Nu-mi place deloc toată treaba asta... bombăni Boswell.
- Da, nici o grijă. O să mă acopăr şi eu.

Coridorul celei de-a şaptea planete a fost un coşmar cumplit, deşi căpitanul ne-a spus că simbolurile de pe sol, nişte luni în creştere, din argint, erau cele mai frumoase din tot labirintul. El le vedea fiindcă mergea în frunte şi avea lanterna, dar, chiar dacă aş fi izbutit să-mi înclin capul ca să le văd şi eu, m-ar fi lăsat indiferentă. Îmi amintesc cum, în disperarea mea, îmi venea să mă arunc în spini, numai ca să termin odată cu sutele de pişcături insuportabile, de înţepături ascuţite, de tăieturi care îmi însângerau braţele, picioarele şi chiar obrajii, fiindcă nici o ţesătură, cu atât mai puţin lâna, nu putea să ne protejeze de asaltul acelor pumnale. Îmi amintesc că simţeam răceala firicelelor de sânge când se uscau, îmi amintesc că încercam să mă calmez gândindu-mă la ce suferise Christos pe drumul Calvarului, îmi amintesc că am ajuns în pragul disperării, al isteriei necontrolate. Totuşi, mai bine decât orice altceva, îmi amintesc cum mâna năclăită de sânge a lui Farag o căuta pe a mea. Şi cred că atunci, în acele momente în care nu mai aveam nici un fel de autocontrol, mi-am dat seama că eram pe cale să mă îndrăgostesc de egipteanul acela ciudat, care părea să fie mereu cu ochii pe mine şi care mă striga Basileia fără ca nimeni să ştie. Era imposibil, şi totuşi ceea ce simţeam nu putea fi decât dragoste, deşi în viaţa mea de până atunci nu aveam nici un reper cu care să pot face o comparaţie. Fiindcă eu nu mă îndrăgostisem niciodată, nici măcar când eram adolescentă, aşadar n-am înţeles niciodată sensul acestui cuvânt şi n-am avut nici o problemă sentimentală. Dumnezeu era centrul universului meu şi mă ferise mereu de acest sentiment care le lua minţile surorilor mele mai mari şi colegelor mele, obligându-le să spună şi să facă nenumărate prostii. Totuşi, acum şi eu, Ottavia Salina, călugăriţă a Ordinului Preafericitei Fecioare Maria şi cu aproape patruzeci de ani în spate, eram pe cale să mă îndrăgostesc de acest străin cu ochi albaştri. Deja nu mai simţeam spinii. Iar dacă i-am simţit, nu-mi mai amintesc.

Evident, restul coridorului celei de-a şaptea planete a fost o luptă îndelungată cu mine însămi, o luptă pierdută, deşi pe atunci mă gândeam că încă mai puteam să fac ceva ca să împiedic ceea ce mi se întâmpla. De fapt, chiar asta am hotărât înainte să ajungem în faţa ultimei porţi din acel labirint diabolic de false linii drepte: sentimentul necunoscut care mă năucea, care îmi accelera bătăile inimii şi care mă făcea să-mi vină să plâng şi să râd, era produsul absurd al situaţiilor cumplite pe care le trăiam. Când această aventură cu staurofilakes se va încheia, mi-am spus, mă voi duce acasă şi totul va fi la fel ca înainte, fără alte imprudenţe şi prostii. Viaţa va reintra în matcă, iar eu mă voi întoarce la Hipogeu, mă voi îngropa între codexurile şi cărţile mele... Mă voi îngropa? Spusesem "mă voi îngropa"? În realitate, nu suportam ideea de a mă întoarce fără Farag, fără Farag Boswell... În timp ce îi pronunţam numele în şoaptă, ca să nu mă audă, un zâmbet copilăresc mi se contura pe buze. Farag... Nu, nu mă puteam întoarce la viaţa mea dinainte fără Farag, însă... Nici cu Farag nu mă puteam întoarce! Doar eram călugăriţă! Nu puteam renunţa să fiu călugăriţă! Toată viaţa şi toată munca mea gravitau în jurul acestui adevăr.
- Poarta! exclamă căpitanul.

Aş fi vrut să mă întorc ca să-l văd pe profesor, să-i zâmbesc şi să-i spun că eram acolo. Aveam nevoie să-l văd! Să-l văd şi să-i spun că am ajuns, chiar dacă ştia şi el. Însă, dacă mi-aş fi mişcat capul doar un centimetru, probabil că aş fi rămas fără nas. Şi asta m-a salvat. Acele ultime secunde înainte să ieşim din culoarul Lunii mi-au înapoiat luciditatea. Poate că la mijloc a fost faptul că ajungeam la capăt, ori poate certitudinea că mă voi pierde pe mine însămi pentru totdeauna dacă dădeam frâu liber emoţiilor intense. În cele din urmă judecata s-a impus, iar partea mea raţională - altfel spus, eu în întregime - a câştigat prima bătălie. Am smuls primejdia din rădăcină, am înăbuşit-o din faşă, fără milă şi fără a mai sta pe gânduri.
- Deschide-o, căpitane! am strigat eu eliberându-mi brusc mâna de atingerea care, cu o clipă înainte, era singurul lucru care conta în viaţa mea.

Iar când am eliberat-o, cu toate că m-a durut, totul a fost şters cu buretele.
- Te simţi bine, Ottavia? mă întrebă Farag îngrijorat.
- Nu ştiu. Glasul îmi tremura un pic, dar l-am stăpânit.
- Când voi putea să respir fără să mă înţep, o să-ţi spun. Acum am nevoie să ies urgent de-aici!

Ajunsesem în centrul labirintului şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru spaţiul circular larg, în care puteam să ne mişcăm în voie şi să ne întindem braţele, ba chiar să şi alergăm dacă aveam chef.

Căpitanul lăsă lanterna pe o masă aflată în centru şi am contemplat locul acela de parcă ar fi fost cel mai frumos palat din lume. Ceea ce nu mai era la fel de plăcut era propria noastră înfăţişare, asemănătoare cu a unor mineri la ieşirea din galerie. Doar că nu eram mânjiţi cu funingine, ci cu sânge. Ne picura încă pe frunte şi pe obraji din nenumărate mici tăieturi, la fel pe gât şi pe braţe. Până şi sub pantaloni şi sub jachete aveam răni care sângerau, pe lângă nenumărate vânătăi şi iritaţii provocate de seva urticantă a plantelor. Însă, ca şi când aceste trăsături de ecce homo n-ar fi fost de-ajuns, mai etalam şi câţiva spini înfipţi ici şi colo, ca nişte subtile tuşe artistice.

Din fericire, în rucsacul căpitanului aveam o mică trusă sanitară. Cu un pic de vată şi de apă oxigenată ne-am curăţat sângele de pe răni - toate superficiale, slavă Domnului -, apoi, la lumina lanternei, le-am aplicat o doză consistentă de iod. Când am terminat, oarecum repuşi pe picioare şi totodată încurajaţi de noua noastră situaţie, am aruncat o privire mai atentă în jur.

Primul lucru care ne-a atras atenţia a fost masa rudimentară pe care căpitanul pusese lanterna şi care, după o examinare rapidă, s-a dovedit a fi cu totul altceva: era o veche nicovală din fier, destul de mare, greu încercată de-a lungul multor ani de serviciu în cine ştie ce fierărie. Dar partea cea mai curioasă nu era nicovala propriu-zisă, care părea chiar decorativă, ci o grămadă enormă de ciocane de diferite dimensiuni, aruncate alături, ca nişte obiecte nefolositoare.

Am tăcut, incapabili să ghicim ce ar fi trebuit să facem cu ele. Dacă ar fi existat măcar o forjă şi o bucată de metal brut, am mai fi înţeles, dar nu vedeam decât o nicovală şi o mulţime de ciocane, iar asta nu însemna prea mult.
- Propun să mâncăm şi să ne odihnim, zise Farag aşezându-se pe jos şi rezemându-şi spatele de frunzişul moale şi bogat care, acum, acoperea din nou pereţii din piatră. Şi mâine e o zi. Nu mai pot.

Fără să scoatem un cuvânt, pe deplin de acord cu el, ne-am aşezat şi i-am urmat exemplul. Şi mâine era o zi.

De-acum nu mai aveam nici cafea în termos, nici apă în bidon, nici sendvişuri cu salam şi brânză în rucsac. Nu mai aveam nimic, în afară de o mulţime de răni, o oboseală copleşitoare şi articulaţii înţepenite. Nici măcar foliile de supravieţuire nu ne-au mai ţinut de cald în timpul nopţii, fiindcă în ziua precedentă fuseseră atât de tare sfâşiate, încât deveniseră inutile. Ori Dumnezeu ne ajuta să ieşim de acolo, ori urma să sfârşim în rândurile numeroşilor aspiranţi la condiţia de staurofilakes - cu siguranţă prea mulţi - morţi în această încercare.

Raţiunea îmi arăta că, în ciuda aparenţelor, situaţia noastră nu se modificase prea mult faţă de cercul Lunii. Dacă acolo o cuşcă vegetală ne forţa să urmăm drumul trasat, în acest centru aparent deschis, din care puteam zări duritatea rece şi pură a cerului, nu aveam altceva de făcut decât să rezolvăm problema nicovalei şi a ciocanelor. Asta sau nimic. Cât se poate de simplu.
- Trebuie să se mişte, murmură Farag în somn. Apropo... bună dimineaţa.

Aş fi vrut să mă întorc şi să-l privesc, însă nu mi-am clintit capul şi am ţinut piept din răsputeri plânsului ridicol care mă înăbuşea. Începusem să mă satur de mine însămi.

Glauser-Röist se ridică şi începu o serie de exerciţii fizice pentru încălzirea muşchilor. Eu nu m-am mişcat.
- Ce-ar fi să cerem micul dejun de la room-service? strigă deodată Farag.
- Eu vreau o espresso foarte fierbinte şi biscuiţi cu ciocolată! am spus împreunându-mi palmele.
- Şi ce-aţi zice dacă ne-am apuca de lucru? ne-o reteză Stâncă cu braţele după ceafă, parcă încercând să-şi smulgă capul dintre umeri.
- Poate vreţi să forjăm vreo statuie din fierul ciocanelor! am glumit eu.

Căpitanul porni spre grămada de ciocane şi se opri în faţa ei, cât se poate de concentrat. Apoi se aplecă şi în acel moment l-am pierdut din vedere, fiindcă nicovala l-a acoperit. Farag se sprijini într-un cot ca să-l urmărească din priviri, iar în cele din urmă sări în picioare şi se duse la el.
- Ai descoperit ceva, Kaspar?

Atunci Stâncă se ridică în picioare şi l-am văzut iar pe jumătate. În mână ţinea un ciocan.
- Nimic deosebit. Sunt ciocane obişnuite, zise el, cântărind unealta în palmă. Unele sunt uzate, altele nu. Sunt mari, mici şi mijlocii. Nu par să aibă nimic extraordinar.

Farag se aplecă şi se ridică imediat, ţinând în mână o altă unealtă din fier. O ridică în aer, o roti încoace şi încolo, o azvârli în sus şi o prinse.
- Nimic extraordinar, într-adevăr, constată el.

Pe neaşteptate, făcu un pas spre nicovală şi o lovi. Sunetul răsună în mijlocul pădurii ca un dangăt de clopot asurzitor. Am îngheţat cu toţii, spre deosebire de păsări, care şi-au luat zborul în stoluri din înaltele coroane ale copacilor şi s-au îndepărtat protestând. Când, după câteva secunde, zgomotul se stinse, nimeni nu se încumetă să facă vreo mişcare. Eram încă speriaţi, nu ne venea să credem şi rămăseserăm ca nişte stane de piatră.
- Doamne! am îngăimat clipind repede şi înghiţind în sec. Stâncă izbucni în râs.
- Noroc că nu era nimic extraordinar, profesore!

Dar Farag nu râdea, era serios şi inexpresiv. Fără să rostească o vorbă, se răsuci pe călcâie, smulse ciocanul din mâna căpitanului şi, înainte să-l putem împiedica, lovi din nou nicovala din toate puterile. Mi-am dus mâinile la urechi când l-am văzut că începe mişcarea al cărei final era evident, dar nu prea m-a ajutat: zgomotul fierului pe fier a trecut prin oasele craniului şi mi s-a împlântat în creier. Am fost în picioare dintr-un salt şi m-am dus direct la el. Preferam de o mie de ori să mă cert decât să mai suport aşa ceva. Dacă îi venea ideea să folosească pe rând toate ciocanele?
- Aş putea afla ce faci? l-am întrebat pe un ton prea puţin politicos, fulgerându-l cu privirea peste nicovală.

Însă el nu-mi răspunse. L-am văzut cum se apleacă spre grămada de ciocane, pregătindu-se să ia încă unul.
- Nici să nu-ţi treacă prin minte! am strigat. Chiar ai înnebunit?

S-a uitat la mine ca şi când m-ar fi văzut prima oară în viaţa lui şi, ocolind repede nicovala, m-a înşfăcat de braţe.
- Basileia, Basileia! Gândeşte-te, Basileia! Pitagora!
- Pitagora...?
- Pitagora, Pitagora! Nu-i aşa că-i fantastic?

Creierul meu derulă tot ce se întâmplase de când coborâserăm din elicopter, în timp ce, pe pista a doua, recapitula informaţiile despre Pitagora: labirintul de drepte, faimoasa teoremă ("într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor" sau cam aşa ceva), cele şapte cercuri planetare, Armonia Sferelor, Frăţia Păzitorilor Crucii, secta secretă a pitagoreicilor... Armonia Sferelor, nicovala şi ciocanele! Am zâmbit.
- Acum ştii, nu? zise Farag zâmbind şi el şi uitându-se în ochii mei. Acum ţi-ai dat seama, nu-i aşa?

I-am făcut semn că da. Pitagora din Samos, unul dintre cei mai eminenţi filozofi greci ai Antichităţii, născut în secolul al VI-lea înainte de Christos, a stabilit o teorie potrivit căreia numerele sunt principiul fundamental al tuturor lucrurilor şi singura cale posibilă de elucidare a enigmei universului. A întemeiat un soi de comunitate ştiinţifico-religioasă în care studiul matematicii era considerat drumul către perfecţionarea spirituală şi s-a străduit din răsputeri să le transmită elevilor săi raţionamentul deductiv. Şcoala sa a avut numeroşi adepţi şi s-a aflat la originea unui lung şir de gânditori care s-a prelungit, prin Platon şi Virgiliu (Virgiliu!), până în Evul Mediu. De fapt, astăzi este considerat părintele numerologiei medievale, pe care Dante Alighieri a urmat-o atât de scrupulos în Divina Comedie. Tot Pitagora a fost cel care a stabilit celebra clasificare a matematicilor care avea să rămână valabilă mai mult de două mii de ani în aşa-numitul "quadrivium al ştiinţelor": aritmetica, geometria, astronomia şi... muzica. Da, muzica, fiindcă Pitagora era obsedat să explice în mod matematic gama muzicală, care pe atunci era un mare mister pentru omenire. Era convins că intervalele dintre notele unei octave puteau fi reprezentate prin numere şi a studiat intens acest subiect aproape toată viaţa. Până când, într-o bună zi, după cum spune legenda...
- Ce-ar fi dacă unul din voi mi-ar explica şi mie? bombăni Glauser-Röist.

Farag se răsuci, aidoma cuiva care se trezeşte dintr-o transă, şi îl privi pe Stâncă oarecum vinovat.
- Pitagoreicii, începu el să-i explice, au fost primii care au definit cosmosul ca fiind o serie de sfere perfecte care joacă rolul unor orbite circulare. Teoria celor nouă sfere şi a celor şapte planete pe care se bazează labirintul prin care am venit, căpitane! Pitagora a fost cel care a formulat-o pentru prima oară... Rămase o clipă pe gânduri. Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Vezi tu, Pitagora susţinea că cele şapte planete, când îşi descriu orbitele, emit nişte sunete, notele muzicale, care produc ceea ce el a numit Armonia Sferelor. Acest sunet, această muzică armonioasă nu poate fi auzită de oameni fiindcă noi suntem obişnuiţi cu ea încă de la naştere. Altfel spus, fiecare dintre cele şapte planete emite una dintre cele şapte note muzicale, de la do la si.
- Şi ce legătură are asta cu ciocanele?
- Îi spui tu, Ottavia?

Din motive necunoscute, simţeam un nod în gât. Mă uitam la Farag şi nu-mi doream altceva decât să vorbească mai departe, aşa că i-am respins oferta cu un gest. Vechea Ottavia a murit, mi-am spus cu tristeţe. Ce se alesese din zelul meu de a face paradă intelectuală?
- Într-o bună zi, îşi continuă Farag explicaţia, când Pitagora se plimba prin oraş, a auzit lovituri ritmice care i-au atras imediat atenţia. Zgomotul venea dintr-o fierărie din apropiere, unde înţeleptul din Samos s-a dus imediat, atras de muzicalitatea izbiturilor de ciocan în nicovală. A rămas acolo un timp, privind cum lucrau fierarii şi cum îşi foloseau uneltele, şi a înţeles că tonalitatea sunetelor varia în funcţie de dimensiunea ciocanelor.
- E o legendă foarte cunoscută, am zis eu făcând un efort supraomenesc de a vorbi pe un ton firesc. Poate chiar are un miez de adevăr, fiindcă Pitagora a descoperit efectiv relaţia numerică dintre notele muzicale, chiar acele note pe care el credea că le emit cele şapte planete.

Soarele îşi făcu apariţia, strălucitor, dincolo de ziduri, luminând cercul terestru din care încercam să scăpăm. Glauser-Röist părea impresionat.
- Şi tocmai pe acest Pământ, încheie Farag mulţumit, centrul cosmologiei pitagoreice, ne aflăm noi acum. De aici şi simbolurile planetare pe care le-am văzut în cercurile anterioare.
- Presupun că aţi priceput deja că scumpa dumneavoastră numerologie dantescă vine direct de la Pitagora, nu-i aşa? i-am zis căpitanului pe un ton ironic.

Stâncă se uită la mine. În ochii lui de oţel se citea respectul.
- N-aţi înţeles, doctore Salina. Toate astea nu fac decât să-mi întărească convingerea că de-a lungul istoriei am pierdut comori de înţelepciune.
- Pitagora se înşela, căpitane, i-am amintit. În primul rând, Luna nu-i o planetă, ci un satelit al Pământului. Apoi, bineînţeles, nici un corp ceresc nu emite note muzicale în timp ce-şi parcurge orbita. Care, apropo, nu e circulară, ci eliptică.
- Sunteţi sigură? Farag ne asculta cu mare atenţie.
- Dacă sunt sigură, căpitane? Pentru numele lui Dumnezeu! Chiar aţi uitat ce vi s-a predat la şcoală?
- Dintre numeroasele drumuri posibile, reflectă el, omenirea l-a ales, probabil, pe cel mai trist. Nu v-ar plăcea să credeţi că există muzică în univers?
- Dacă vreţi să vă spun adevărul, mi-e indiferent.
- Mie nu, declară el.

Şi, întorcându-mi spatele, se îndreptă tăcut spre grămada de ciocane. Cum putea un om atât de dur să ascundă o asemenea sensibilitate?
- Adu-ţi aminte, îmi şopti Farag, că romantismul s-a născut în Germania.
- Asta ce mai înseamnă?
- Că, uneori, celebritatea sau imaginea exterioară nu corespund cu adevărul. Ţi-am mai spus că Glauser-Röist e un om de treabă.