Brocart de toamnă

Teru Miyamoto s-a născut în 1947, la Kōbe. După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii Otemon Gakuin, devine copywriter. În 1970 începe să scrie, iar în 1972 renunţă la cariera în publicitate, dedicându-se în exclusivitate literaturii. În 1977, romanul său Doro na Kawa (Râul tulburat) primeşte Premiul Osamu Dazai. Un an mai târziu, Hotarugawa (Râul licuricilor) este distins cu Premiul Akutagawa pentru cel mai bun roman.

În 1982 vede lumina tiparului Brocart de toamnă (Kinshū). Romanul Yūshun (Un cal frumos, 1986) a fost distins cu Premiul Eiji Yoshikawa. Următoarele romane ale lui Teru Miyamoto se bucură de un constant succes de critică şi de public, consacrându-l drept unul dintre cei mai importanţi autori niponi contemporani: în 1989 publică Yumemidori no Hitobito (Oamenii de pe strada viselor), în 1990, Ruten no Umi (Marea vicisitudinilor), iar în 1995, romanul Maboroshi no Hikari (Lumina fantomatică), ecranizat în acelaşi an de Hirokazu Koreeda.


Când dragostea aparent indestructibilă care îi uneşte pe Aki şi Yasuaki este spulberată într-o clipă, asemenea unui "vas făcut ţăndări", vieţile celor doi se despart. Drumurile lor nu se vor mai întretăia decât o dată, la zece ani după durerosul divorţ. Dar scurta lor întâlnire se dovedeşte un nou început: splendoarea melancolică a toamnei japoneze pe muntele Zao îi îndeamnă să-şi dezvăluie, cu înţelepciunea maturităţii, gândurile tăinuite şi sentimentele de nemărturisit. Ispăşindu-şi prin confesiune vina de a nu fi luptat pentru iubirea ce îi lega, Aki şi Yasuaki se redescoperă.

Când soţul ei este descoperit zăcând într-o baltă de sânge, într-o cameră de hotel, alături de corpul neînsufleţit al unei tinere, lumea lui Aki se prăbuşeşte. Yasuaki supravieţuieşte, dar iubirea care îi lega pe cei doi soţi, nu. Pe fiecare îl aşteaptă un calvar care durează zece ani: viaţa lui Yasuaki devine o nesfârşită coborâre, al cărei deznodământ ameninţă să fie fatal (căci tânărul ajunge să fie hărţuit de Yakuza), iar Aki încearcă să-şi uite trecutul printr-o căsătorie aranjată. Există oare karma? Plătesc cei doi pentru păcatele comise într-o viaţă anterioară, sau pentru că nu au încercat să-şi salveze iubirea. La capătul lungului drum pe care l-au parcurs după ce s-au despărţit, Aki şi Yasuaki îşi leapădă măştile şi caută răspunsul la întrebările pe care nu au îndrăznit să şi le pună până acum.

"Povestea unei iubiri trădate, spusă cu o delicateţe uluitoare." (The Washington Times)

"Brocart de toamnă demonstrează într-un mod strălucit de ce este Miyamoto venerat în Japonia." (Kirkus Reviews)

"Un roman emoţionant, în care Teru Miyamoto investighează resorturile intime ale relaţiilor de cuplu." (Mostly Fiction)

"O carte de o graţie desăvârşită." (San Francisco Chronicle)


18 august


Dragă Yasuaki,

Ikuko a scos scrisoarea ta din cutie şi mi-a adus-o la bucătărie râzând în hohote.
- Ce nume drăgălaşe au prietenele dumneavoastră! a remarcat ea.

Văzând numele expeditorului, Ayame Hanazono, am izbucnit şi eu în râs. S-ar potrivi foarte bine uneia dintre dansatoarele din renumita trupă de operetă Takarazuka. Scrisoarea anterioară ai semnat-o cu Hanako Yamada. Dacă nu-ţi foloseşti imaginaţia mai mult, familia mea o să intre la bănuieli.

Ţi-am citit scrisoarea seara târziu, după ce soţul meu şi Kiyotaka s-au dus la culcare. Îmi amintesc că ţi-am cerut la un moment dat toate detaliile relaţiei tale cu Yukako, de la întâlnirea în Maizuru şi până în ultimul moment, susţinând că am dreptul acesta, pentru simplul motiv că-mi scriseseşi cu atâta detaşare despre felul cum ai cunoscut-o. Atunci am fost atât de furioasă, încât îmi venea să rup scrisoarea ta în bucăţele. Acum nu mă mai interesează asemenea amănunte. De fapt, în cea de-a treia scrisoare, mi-ai relatat amănunţit experienţa nenorocită de care ai avut parte şi am înţeles tot ce mă interesa. Ai relatat simplu ultima noapte petrecută cu ea şi îmi este totul foarte limpede. Îmi ajunge.
"Întotdeauna te-ntorci acasă la familie." Cuvintele lui Yukako Seo mi-au mai alinat durerea din suflet. Simţeam pentru ea un fel de afecţiune. Chiar nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt, dar astfel mi-aş putea exprima sentimentul încercat. Femeia aceea mi-a furat soţul. Totuşi, mă simţeam în stare s-o consolez, chiar s-o înfrunt calmă şi senină. Uneori mi se pare foarte apropiată, cu toate că ştiu că n-am cum s-o mai întâlnesc vreodată. În pofida înţelegerii de care mă credeam capabilă, gelozia prinsese rădăcini adânci în sufletul meu.

În ceea ce priveşte povestea bunicii lui Reiko, n-o pot considera chiar un basm. Mi se pare că vorbele bătrânei conţin un sâmbure de adevăr înspăimântător - cel care ia viaţa altei fiinţe sau propria-i viaţă, aşa cum a procedat fiul ei, nu mai renaşte ca om. Aşa şi e. Când stăteam în baie sau udam grădina seara, mă întrebam de ce cuvintele bunicii ei îmi apăsau cugetul atât de greu. Am înţeles în cele din urmă că se datorează faptului că am un copil infirm. Kiyotaka s-a născut cu un handicap, chiar dacă diferit de al bătrânei. Oricum, a venit pe lume cu o povară, privat de fericirea omului obişnuit. De ce a trebuit să i se întâmple una ca asta? De ce bunica lui Reiko a avut doar patru degete? De ce unii oameni au pielea smeadă? De ce unii se nasc japonezi? De ce şerpii n-au picioare? De ce sunt corbii negri, iar lebedele, albe? De ce unii oameni sunt sănătoşi, iar alţii, infirmi? De ce unii sunt frumoşi, iar alţii, urâţi? Chiar aş vrea să ştiu de ce există atâta nedreptate pe lume, deşi ştiu că nu mi-ar servi la nimic. Scrisoarea ta mi-a stârnit toate aceste întrebări şi gânduri. Socot că spusele bătrânei ar trebui luate în serios.

Când mi-ai scris despre Yukako, ai folosit cuvântul "păcat", legându-l de închegarea "bunelor şi relelor" care s-au agăţat cu încăpăţânare de "celălalt eu" ce te privea cum mori. Nu mai înţeleg nimic! O să încerc să-mi pun ordine în gânduri. De aceea, înainte de toate, am să-ţi povestesc câte ceva despre relaţia mea cu Soichiro Katsunuma, amănunte despre care n-am pomenit până acum.

Katsunuma nu bea, nu-l interesează golful, nici jocurile de noroc, go sau shogi. Mai rău de-atât, muzica lui Mozart i se pare un simplu zgomot care-l irită. Nu vede-n faţa ochilor decât documente istorice inaccesibile pentru mine. La trei ani după căsătorie, adică la un an după ce s-a născut Kiyotaka, a fost promovat de la lector la conferenţiar. Şi înainte mai veneau studenţi la noi acasă, însă după promovare numărul lor a crescut considerabil - veneau studenţi şi studente care îi frecventau cursurile şi seminarele. Printre aceştia se afla şi o studentă frumoasă, înaltă şi subţirică, dar cam retrasă, sau mai degrabă i-aş spune distantă. Pesemne că se comporta astfel pentru că se ştia frumoasă şi fermecătoare. Nu mi-a plăcut niciodată fata aceea.

Într-o zi, studenţii au venit în vizită, ca de obicei. Simţindu-se în largul lor, şi-au luat bere, suc şi brânză din frigider, stând ciorchine în jurul lui Katsunuma. Atmosfera a fost foarte plăcută. Spre seară, ne-au mulţumit pentru trataţie şi s-au ridicat să plece. Fata aceea s-a uitat la Katsunuma şi i-a zâmbit uşor. Îi comunica ceva secret din priviri. Am întors capul spre soţul meu şi am fost şocată. Şi el îi vorbea din ochi. Am intuit îndată care era relaţia dintre ei. La momentul acela n-a fost, totuşi, decât o presimţire, dar ştii bine că mie mi se adeveresc întotdeauna.

Cam două sau trei luni mai târziu, Okabe ne-a adus doi peşti tai1, mari, din Wakayama. (Sunt sigură că n-ai uitat cât de mult îi plăcea să pescuiască.) Ne-am hotărât să păstrăm noi unul, iar pe celălalt să-l dăm patronilor cafenelei Mozart, cu care mă înrudisem între timp. Am împachetat peştele şi am plecat. De obicei, merg pe strada noastră până la prima intersecţie, o iau la dreapta şi apoi de-a lungul râului. Însă atunci mi-a aţinut calea un câine vagabond şi m-am cam speriat. Am ocolit pe o stradă mai întunecată pe care n-o iau niciodată. Nici n-am făcut câţiva paşi, că l-am văzut pe Katsunuma îmbrăţişând-o pe studenta lui la umbra porţii unei case mari şi frumoase. Am făcut stânga-mprejur, am trecut atentă pe lângă acel câine vagabond, m-am dus la cafenea, le-am dat peştele şi m-am întors acasă.

Katsunuma s-a întors târziu. O îmbrăţişase pe studentă în apropierea casei noastre, dar pesemne că s-au dus apoi pe plaja de dincolo de terenul de tenis sau la un love hotel din spatele gării. N-am fost câtuşi de puţin mâhnită sau şocată. L-am primit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic şi el s-a comportat la fel.
"Ce urât! Cât de penibili erau!" mi-am zis.

Consideram vulgară şi dezgustătoare relaţia lui Katsunuma cu studenta, însă m-a izbit şi faptul că nu mă deranja deloc. Nu m-am căsătorit cu el din dragoste şi nici după atâţia ani nu simţeam afecţiune pentru el. Nu-mi păsa ce face şi eram bucuroasă că-l am pe Kiyotaka, copilul pe care-l iubeam şi care venise pe lume cu acea povară. Eram convinsă că voi trăi în continuare numai şi numai pentru el.

Au trecut şapte ani. Relaţia lui Katsunuma cu studenta aceea continuă, deşi ea a absolvit între timp. Nu i-am reproşat niciodată nimic. Îmi mai trece uneori prin faţa ochilor scena de pe aleea întunecată, când a îmbrăţişat-o pe vulpoaică. Nu-i văd ca pe nişte fiinţe umane, ci ca pe un soi de funingine soioasă cu formă umană. Apoi, imaginea dispare.

Noaptea, când voia să mă ia în braţe, inventam îndată o scuză: "Cred că mă strigă Kiyotaka. Mă duc să văd ce vrea". Sau pretextam că mă simt frântă pentru că fiul meu m-a stors de puteri peste zi. Nu l-am mai lăsat să se atingă de mine. Însă nu vreau să-ţi scriu despre asta. Presupun că nimeni nu m-ar crede că nu m-am mai culcat cu el de şapte ani, de când l-am văzut în braţele acelei femei. Am impresia că, până la urmă, şi-a dat seama că ştiu. Nu că ar fi spus ceva în sensul acesta, însă a priceput din atitudinea mea. Oricum, în prezenţa altora ne comportăm şi acum ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cred că am ajuns să înţeleg ce înseamnă karma. Nu semnificaţia cuvântului, ci legea inexorabilă a existenţei. Indiferent de persoana cu care mă mărit, altă femeie îmi fură bărbatul. Asta mi-e soarta şi n-am ce-i face. Chiar dacă m-aş mărita iar, sunt convinsă că s-ar întâmpla acelaşi lucru. Când recitesc scrisoarea ta, îmi dau seama că soarta a hotărât fatal şi irevocabil despărţirea de tine şi pierderea afecţiunii lui Katsunuma. Sau crezi că e vorba de egotism în cazul meu? Poate ar trebui să mă analizez mai bine. Presupun că-mi lipseşte ceva ca femeie sau ca soţie. N-am sex-appeal? Nu sunt suficient de supusă? Tu trebuie să ştii mai bine. Te rog din suflet, spune-mi şi mie, fără jenă.

S-a întors tata şi cred că e obosit. A stat destul de mult la Tokyo de data asta. Şi el şi-a dat seama că soţul meu are o iubită. Eu nu i-am spus nimic, dar are un fler invincibil.

Era cât pe-aci să uit să-ţi spun că m-a întristat teribil comportarea ta cu Reiko la beţie. Şi noi ne certam pe fleacuri înainte de a ne căsători şi-mi spuneai invariabil: "Nu te pot suferi". Însă părerea bună pe care-o aveam despre mine îmi dădea putere şi socoteam, dimpotrivă, că eşti îndrăgostit până peste urechi. De aceea te şi tachinam.

Crezi că Reiko este persoana căreia să-i spui la infinit "Nu te pot suferi"?

Cu bine,
Aki.