Rime despre viaţă şi moarte

Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian.

S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda, unde o cunoaşte pe viitoarea sa soţie. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, de pe ţărmul Mării Moarte.

Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul răsunător al romanului Soţul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: Pacea perfectă (1982), Cutia neagră (1987), distins cu premiul Femina Étranger, Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994), Pantera din subterane (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), În inima pădurii: o poveste (2005).

În 2007 îi apare romanul Rime pentru viaţă şi moarte, o meditaţie despre condiţia scriitorului şi relaţia lui cu lumea, care a fost tradus până în prezent în treisprezece limbi.

Amos Oz este autorul mai multor volume de povestiri şi de eseuri literare şi politice, dintre care amintim Cum să lecuieşti un fanatic, apărut la Editura Humanitas în 2007. În 2009 publică volumul Tmunot MiHaiei HaKfar (Scene din viaţa la ţară). Printre numeroasele distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) şi Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008).


Un scriitor anonim, o poveste desfăşurată pe parcursul unei singure seri caniculare de vară şi o avalanşă de personaje schiţate din tuşe sigure şi expresive. Acestea sunt ingredientele romanului Rime despre viaţă şi moarte, care aduce în prim-plan relaţia artistului cu opera lui, cu realitatea şi cu oamenii care o populează. Dacă în Poveste despre dragoste şi întuneric Amos Oz ne oferea un bildungsroman emoţionant şi sincer, în Rime despre viaţă şi moarte autorul dezvăluie, lucid, chipul creatorului matur, stăpân pe destinul său şi pe lume, fie ea reală sau plăsmuită de imaginaţie.

Într-un Tel Aviv măcinat de nesiguranţă, un scriitor e invitat la un eveniment literar organizat cu prilejul apariţiei celui mai recent roman al său. Plictisit de laudele sforăitoare pe care i le aduc gazda evenimentului şi criticii, scriitorul dă frâu liber imaginaţiei şi îi transformă pe cei prezenţi în sală în personaje ale unui roman improvizat, virtual, care se desfăşoară în paralel cu realitatea imediată. O chelneriţă voluptoasă, un adolescent timid cu aspiraţii poetice, o femeie între două vârste însetată de cultură, o tânără frumoasă, dar timidă şi lipsită de şarm, un funcţionar bolnav care a câştigat la loterie, un bărbat în vârstă rămas fără slujbă, care locuieşte împreună cu mama sa într-o fostă spălătorie, un poet căzut în uitare, toţi contribuie, cu poveştile lor, la desăvârşirea unei opere nescrise, al cărei autor ajunge să se întrebe, orgolios, dacă nu cumva oamenii pe care îi întâlneşte la tot pasul nu trăiesc decât pentru a-i servi drept sursă de inspiraţie. Însă, pe măsură ce povestirea prinde viaţă, creatorul pierde controlul asupra lumii pe care o credea a lui, conflictele şi întâmplările imaginate încep să prindă lustrul adevărului, iar autorul se vede prins într-o intrigă ne prevăzută: dar dacă evenimentele şi replicile sunt, de fapt, reale, iar scriitorul doar înregistrează, purtând faimoasa oglindă stendhaliană de-a lungul propriului drum?

"O capodoperă a punerii în relaţie a unor personaje trasate din linii fine, o fabulă ce aduce în discuţie teme precum sexul şi moartea, o scriitură plasată între universul ficţional al lui J.M. Coetzee şi Milan Kundera." (The Guardian)
"Îmbinând ironia şi compasiunea, Amos Oz explorează unul dintre cele mai profunde şi incurabile defecte umane: nesiguranţa." (The Jerusalem Post)
"Un roman caracterizat de o extraordinară forţă evocatoare..." (The New York Times Book Review)
"Această carte este o meditaţie asupra artei scrisului, a relaţiei dintre literatură şi viaţă, dintre viaţă şi moarte." (The Scotsman)


Întrebările obişnuite sunt: De ce scrii? De ce scrii aşa? Vrei să-ţi influenţezi cititorii? Şi, dacă da, în ce fel? Ce rol au poveştile tale? Ştergi şi corectezi tot timpul ceea ce aşterni pe hârtie, sau eşti un scriitor inspirat? Cum este să fii un scriitor renumit şi cum îţi afectează asta familia? De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor? Ce părere ai despre alţi scriitori, cine te influenţează şi pe cine nu poţi suporta? Şi, apropo, cum te defineşti? Cum le răspunzi celor care te contestă, cum te simţi când se întâmplă acest lucru? Cât de tare te afectează asemenea atacuri? Scrii de mână, sau la calculator? Cam cât câştigi de pe urma unei cărţi? Inventezi poveştile pe care le scrii, sau te inspiri din viaţa de zi cu zi? Ce crede fosta ta soţie despre personajele feminine din cărţile tale? De ce ţi-ai părăsit şi prima, şi a doua soţie? Ai un program de scris, sau scrii numai când ai inspiraţie? Eşti un scriitor angajat? Dacă da, ce cauză susţii? Poveştile tale sunt autobiografice, sau rodul imaginaţiei tale? Şi, lucrul cel mai important dintre toate, artist fiind, cum se face că viaţa ta nu este agitată? Am putea spune chiar că este destul de monotonă. Sau poate că există încă o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem despre tine? Cum se face că un scriitor, un artist ca tine, are o slujbă de contabil? E doar un mijloc de a-ţi câştiga existenţa? Şi, spune-mi, contabilitatea nu alungă muza? Sau poate că dispui şi de alte mijloace de trai, mai puţin licite? Poate ne dai şi nouă câteva sfaturi în acest sens? Şi poate ne zici şi nouă, te rugăm, pe scurt şi în cuvintele tale, ce anume ai vrut să spui în ultima ta carte?

Există răspunsuri înşelătoare şi răspunsuri în doi peri. Răspunsuri simple şi directe nu există.

De aceea scriitorul se va opri într-o cafenea micuţă, la trei sau patru străzi de Casa de cultură "Shunia Shor", unde, în seara aceasta, are loc o întâlnire literară. Cafeneaua e strâmtă şi întunecoasă, înăbuşitoare şi, tocmai de aceea, numai bună pentru el. Va sta aici şi se va concentra asupra acestor întrebări (de când se ştie ajunge întotdeauna cu o jumătate de oră sau patruzeci de minute înainte de începerea evenimentului şi de fiecare dată trebuie să îşi caute câte ceva de făcut până îi vine rândul). Îi cere unei chelneriţe obosite, cu sâni generoşi şi îmbrăcată într-o fustă scurtă, să şteargă masa la care stă, dar suprafaţa devine mai lipicioasă decât înainte. Poate că nici cârpa nu era prea curată.

Scriitorul se va holba în tot acest timp la picioarele chelneriţei, sculpturale şi frumoase, al căror singur cusur sunt gleznele puţin cam groase. Apoi îi va privi cu coada ochiului chipul, o faţă drăguţă, luminoasă, cu sprâncene îmbinate. Părul îi e legat cu un elastic roşu. Scriitorul va simţi un iz de transpiraţie şi săpun, miros de femeie obosită. Prin materialul fustei i se vede linia chiloţilor. Ochii lui rămân aţintiţi acum asupra acestui loc: o uşoară asimetrie pe fesa stângă îl stârneşte. Ea va vedea că-i măsoară picioarele, coapsele, fesele şi va ofta dezgustată, părând să spună: termină odată!

Din politeţe, scriitorul îşi va muta privirea, va comanda omletă şi salată, o chiflă şi o ceaşcă de cafea, va scoate o ţigară din pachet şi o va strânge între degetele care îi vor susţine obrazul: chipul lui capătă o expresie plină de spiritualitate, de care chelneriţa nu se lasă impresionată, răsucindu-se pe călcâie şi dispărând îndărătul uşii bucătăriei.

În timp ce îşi aşteaptă omleta, scriitorul îşi imaginează prima dragoste a acestei chelneriţe (se hotărăşte să o numească de acum înainte Riki): la doar şaisprezece ani, s-a îndrăgostit de portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, Charlie, care odată, într-o zi ploioasă, şi-a făcut apariţia la volanul maşinii sale, Lancia, în faţa salonului de înfrumuseţare la care lucra ea şi a răpit-o de acolo. Au petrecut împreună trei zile, într-un hotel din Eilat (unchiul lui era coproprietar al acelui hotel). În Eilat, el i-a cumpărat o rochie uluitoare, cum aveau cântăreţele grecoaice, o rochie cu monede micuţe de argint şi tot tacâmul, dar după numai două săptămâni a părăsit-o şi s-a întors din nou la hotel, de data aceasta împreună cu una care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral. Iar Riki, în toţi cei opt ani care au trecut de atunci şi pe întreg parcursul celor patru relaţii avute după aceea, nu a încetat să viseze că într-o zi el se va întoarce: aşa îi era firea, uneori era îngrozitor de furios pe ea, i se şi făcea frică, se simţea în pericol, fiindcă se purta ca şi când şi-ar fi ieşit din minţi, pentru ca imediat după aceea, pe neaşteptate, să se potolească şi să îi ceară iertare, ca un copil, îmbrăţişând-o, spunându-i pisi-pisi, sărutând-o pe gât, gâdilând-o puţin cu respiraţia lui caldă, dezmierdând-o cu vârful nasului şi sărutând-o cu blândeţe, ceea ce o făcea să se înfioare de o plăcere dulce ca mierea, apoi ridicând-o în braţe cu un gest ferm şi aruncând-o în sus ca pe o pernă, până ce ea striga măiculiţă, dar el o prindea, ca întotdeauna, exact în ultima clipă, şi o strângea cu putere la piept, să nu o scape. Îi plăcea să o dezmierde îndelung cu vârful limbii îndărătul fiecărei urechi, ba chiar şi înăuntrul lor, apoi puţin în locul acela de la ceafă, exact unde creşte un păr moale ca puful, până când plăcerea aceea dulce precum mierea se transforma în pasiune. Charlie nu a ridicat niciodată palma asupra ei şi nici nu a insultat-o. A învăţat-o cum să danseze lipită de partenerul ei, a învăţat-o să poarte bikini, să stea la soare dezbrăcată, întinsă pe burtă, să închidă ochii şi să îşi imagineze tot felul de măscări, dar a fost şi ultimul bărbat care i-a spus cât de bine o prind cerceii lungi, cu pietre verzi, punându-i în evidenţă frumuseţea feţei şi a gâtului.

Însă curând după aceea a fost forţat să returneze Lancia şi i-au pus mâna ruptă în ghips, iar el s-a întors din nou la Eilat, de data aceasta cu o altă fată, Lucy, care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral, şi înainte de a pleca i-a spus, vezi tu, pisi, chiar îmi pare foarte rău, dar încearcă să mă înţelegi, dacă e să fim cinstiţi, Lucy a fost înaintea ta şi, ca să ţi-o spun pe şleau, Lucy şi cu mine nu ne-am despărţit niciodată cu adevărat, numai ne-am ciondănit puţin şi am luat o pauză o vreme, dar acum pur şi simplu ne-am regăsit şi cu asta basta, iar Lucy m-a rugat să îţi spun că nu este supărată pe tine, no hard feelings, şi vei vedea, pisi, că după o vreme vei depăşi încetul cu încetul episodul despărţirii noastre şi îţi vei găsi, cu siguranţă, un bărbat mult mai potrivit decât mine, deoarece adevărul e că meriţi pe cineva mai bun ca mine, meriţi bărbatul cel mai bun din lume. Dar cel mai important lucru, pisi, este ca şi tu, şi eu să rămânem numai cu amintiri frumoase.

În cele din urmă, Riki i-a dăruit unei verişoare rochia aceea grecească, plină de bănuţi de argint, iar bikiniul l-a îndesat în fundul unui sertar plin de ace şi aţe pentru cusut, uitându-l acolo: bărbaţii nu pot fi altfel, pur şi simplu aşa sunt ei plămădiţi, dintr-un aluat de proastă calitate, dar cu toate acestea, după părerea ei, nici femeile nu sunt mult mai breze, şi de aceea poveştile de dragoste se termină aproape întotdeauna prost.

A trecut deja destul de multă vreme de când Charlie nu mai face parte din echipa Bnei Yehuda. Acum are familie şi trei copii şi o fabrică în Holon, care produce sisteme de încălzire folosind energia solară, aprovizionând chiar şi teritoriile palestiniene şi Ciprul. Dar ce s-a întâmplat cu Lucy? Cu picioarele ei zvelte? Să ne imaginăm cum s-a sfârşit povestea ei. Oare şi de ea s-a descotorosit Charlie după ce s-a plictisit? Dacă aş avea adresa ei sau numărul de telefon, dacă aş avea destul curaj, aş căuta-o. Am bea o cafea. Am sta de vorbă. Poate chiar am deveni prietene? Acum nu îmi mai pasă de el câtuşi de puţin, în schimb mă gândesc la ea. Pe el nu mi-l mai amintesc nici măcar cu dezgust, dar îmi aduc aminte de ea destul de des: poate pentru că acum trece prin ce am trecut eu? Oare şi pe ea o alinta în timp ce stăteau culcaţi pe pat, spunându-i pisi? Râdea şi îi dezmierda buzele cu vârful nasului? O ajuta să se descopere, să îşi cunoască trupul, ghidându-i cu blândeţe mâinile? Dacă aş reuşi să o găsesc şi să vorbim despre toate lucrurile astea, poate că în cele din urmă am deveni prietene.

Între o femeie şi un bărbat nu există loc pentru prietenie, dacă între ei s-a strecurat pasiunea. Iar dacă nu există pasiune, între ei nu e loc pentru nimic. Dar între femei, mai ales între două femei care au avut parte de multă suferinţă şi dezamăgire provocate de bărbaţi, cu atât mai mult între două femei care au suferit din pricina aceluiaşi bărbat... Poate că tocmai de-asta ar trebui să încerc să o găsesc pe Lucy.

La o masă din apropiere stau doi domni care par că nu se grăbesc nicăieri, amândoi la vreo cincizeci de ani. Unul dintre ei atrage atenţia: e un bărbat corpolent, complet chel, cu un chip serios, şi care seamănă cu personajele negative din filmele poliţiste. Bărbatul mai scund e mai ponosit, chiar zdrenţăros; e expansiv, iar chipul lui arată că e gata să dăruiască admiraţie sau compătimire oricui ar avea nevoie. Scriitorul îşi aprinde o ţigară şi îşi închipuie că e un funcţionar mărunt sau un agent de vânzări care se ocupă de föhnuri. Scriitorul îl numeşte pe cel mai impozant dintre cele două personaje domnul Lion, în vreme ce bărbatul servil ar putea fi un Shlomo Hughi oarecare. Dar amândoi stau aplecaţi în acelaşi fel asupra farfuriilor.

Cel care seamănă cu un personaj negativ spune:
- Ba mai mult, până apuci să realizezi ceva în viaţă, ai ajuns deja la capătul zilelor.

Celălalt spune:
- Îţi dau perfectă dreptate. Dar cred că şi tu eşti de acord cu mine că, dacă trăieşti numai pentru mâncare şi băutură, lumea nu-şi va aminti de tine. Omul are nevoie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de spiritualitate, aşa cum spune religia noastră. Trebuie să existe un echilibru spiritual.
- Tu, observă personajul autoritar cu răceală, ba, am puteam spune, chiar cu dezgust, tu arunci tot timpul vorbe în vânt. Ce spun eu în vânt? Pur şi simplu la întâmplare. Ar fi mult mai bine să vii cu argumente şi exemple luate din viaţa de zi cu zi.
- Bun, poate că ai dreptate, de ce nu, să îl luăm, de pildă, pe Hazam de la Isratext, Ovdeia Hazam, ţi-l aminteşti, cel care a câştigat o jumătate de milion în urmă cu doi ani şi care după aceea a divorţat, a renunţat la vechiul stil de viaţă, şi-a schimbat apartamentul, şi-a investit banii, a refuzat să-i împrumute pe cei care nu prezentau garanţie, s-a înscris în partidul nostru şi nu s-a lăsat până nu a ajuns şef de filială, trăia ca un rege. Dar ce spun eu rege? Ca un lord. În cele din urmă i-a fost descoperit un cancer în formă avansată şi a fost internat în stare critică la Yehilov.

Domnul Lion strâmbă din nas şi spune plictisit:
- Desigur. Ovdeia Hazam. Am fost la nunta fiului lui. Întâmplarea face să cunosc destul de bine povestea lui, împrăştia banii fără să gândească, îi cheltuia şi pe lucruri utile şi pe lucruri inutile, în egală măsură, se fâţâia toată ziua prin oraş în Buickul ăla albastru al lui, cu câte o blondă din Rusia, şi căuta în stânga şi-n dreapta investitori de toate felurile, antreprenori, garanţii, finanţatori, parteneri de afaceri. Bietul de el. Ca să ce? Dar mai bine să lăsăm deoparte acest subiect: nu este un exemplu bun. Cancerul, dragul meu, nu se dobândeşte din pricina proastelor obiceiuri. Cancerul, oamenii de ştiinţă au stabilit deja lucrul acesta, apare din pricina mizeriei sau a nefericirii.