Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Profesoara de pian


Janice Y.K. Lee, traducere de Irina Bojin

14.10.2009
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Janice Y. K. Lee
Profesoara de pian
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din engleză de Irina Bojin.



*****

Intro
Născută în anii şaptezeci la Hong Kong, din părinţi coreeni, Janice Y. K. Lee s-a mutat la cincisprezece ani în S.U.A. A studiat literatura engleză şi americană la Harvard, unde chiar în prima zi de facultate l-a cunoscut pe viitorul ei soţ. După obţinerea licenţei, s-a angajat în redacţia revistei Elle de la New York, la început ca asistentă în departamentul de frumuseţe, trecând în scurt timp la secţia literară. A fost apoi redactor la revista Mirabella.

A urmat cursurile masterale de creative writing de la Hunter College, avându-l ca profesor pe scriitorul Changrae Lee, timp în care a publicat povestiri în diferite reviste literare. După obţinerea diplomei de Master of Fine Arts la Hunter, a primit o bursă de rezidenţă la faimoasa colonie de scriitori de la Yaddo. Acolo a început să scrie romanul Profesoara de pian, la care va lucra, cu intermitenţe, cinci ani.

O bună perioadă şi-a dedicat-o numai vieţii de familie, dând naştere la doi copii. S-a mutat la Hong Kong, unde a terminat versiunea finală a romanului cu numai câteva zile înainte de a aduce pe lume doi gemeni. În următoarele săptămâni, în S.U.A., romanul s-a vândut la licitaţie.


*****
Apărut la începutul anului 2009, romanul Profesoara de pian a fost, în S.U.A., bestseller New York Times, Publishers Weekly, Indie National, San Francisco Chronicle, LA Times, Denver Post. În Marea Britanie, a fost bestseller Sunday Times, Richard and Judy Summer Read Pick şi figurează pe lista "Voci noi 2009" a reţelei de librării Waterstone. Până în prezent este tradus în douăzeci şi cinci de ţări.

În 1941, Will Truedale, un englez proaspăt sosit la Hong Kong, începe o relaţie pasională cu o eurasiană frumoasă şi dominatoare, Trudy Lang. Dar invazia japoneză are consecinţe tragice atât asupra celor doi îndrăgostiţi, cât şi asupra membrilor comunităţii anglo-americane, care vor experimenta, în zilele negre ale războiului, trădarea, delaţiunea, laşitatea. Unsprezece ani mai târziu, Clare Pendleton, o tânără englezoaică provincială, de-abia căsătorită, ajunge la Hong Kong şi, sedusă de farmecul înaltei societăţi, se hotărăşte să dea lecţii de pian fiicei unor chinezi bogaţi, Melodie şi Victor Chen. Claire se îndrăgosteşte de un englez dezabuzat, angajat, în mod ciudat, ca şofer al familiei Chen. În curând, va constata că enigmaticul comportament al lui Will ascunde secrete şi traume în care sunt implicate multe personaje din această beau monde supravieţuitoare a ocupaţiei japoneze.

Janice Y. K. Lee a scris o carte ambiţioasă, care este, în acelaşi timp, roman istoric şi de iubire, de război şi de atmosferă, în tradiţia Pacientului englez şi a Americanului liniştit.

"Un debut uluitor despre limitele iubirii şi ale supravieţuirii în timp de război şi, mai cu seamă, despre consecinţele alegerii făcute sub presiune." (Publishers Weekly)






Fragment
Decembrie 1941

Se apropie sărbătorile de sfârşit de an. Cu toate că războiul bate la uşă, Hong Kongul se împodobeşte cu lumini şi globuri de Crăciun. Lane Crawford, magazinul cu un milion de daruri, face reclamă cristalului englezesc, decretându-l cadoul perfect. Se fac pregătiri pentru baluri mascate, Clubul de teatru pune în scenă Ceai pentru trei.

Aerul e proaspăt, înviorător, căci umezeala a dispărut când s-a răcorit vremea. Oamenii merg pe stradă cu pas alert. Soţii Wong, o familie de negustori de vază, dau o petrecere la Gripps pentru a-şi sărbători nunta de diamant.
- Vine şi noul guvernator, pe nume Young, spune Trudy. Şi guvernatorul din Macao, care e bun prieten cu tata. Azi aştept trei rochii! Una galbenă, din muselină de mătase, pentru care ţi-ai da şi viaţa! Una din crêpe de chine gri, atât de elegantă... Te superi dacă merg cu Dommie şi nu cu tine? Ţie oricum nu-ţi plac ocaziile astea.

Will ridică din umeri.
- Bine, răspunde. Nu contează.

Trudy îl priveşte printre gene.
- Tu nu te superi niciodată? întreabă. Era un lucru care îmi plăcea înainte la tine, dar acum nu mai sunt chiar atât de sigură. Mă rog, de altceva era vorba. Astăzi tata mi-a dat ceva, ceva cu totul deosebit.

Îi face semn să o urmeze în dormitor.
- Mi-a spus că avea de gând să i-l dea mamei când făceau zece ani de căsătorie, dar...

Nu termină ce începuse. Trudy nu părea niciodată prea afectată de dispariţia mamei ei, însă azi vocea ei sună altfel.
- Draga de Trudy, zice el şi o strânge în braţe.
- Lasă-mă, vreau să-ţi arăt ceva, zice ea. Nu e momentul pentru năzbâtii.

Dintr-un sertar scoate o cutiuţă îmbrăcată în catifea neagră, o deschide şi i-o întinde.
- Vrei să te însori cu mine? îl întreabă pe un ton glumeţ.

În cutie e un smarald imens, atât de mare, că aproape nu se vede inelul de care e prins. Străluceşte de-ţi ia ochii.
- Phii! E ditamai piatra.
- Ador smaraldele, cu toate că, fiind chinezoaică, ar trebui să-mi placă jadul, zice Trudy. Smaraldele sunt atât de frumoase şi atât de fragile. Jadul e tare. Dacă aş izbi inelul ăsta de o masă - ştii cât de neîndemânatică sunt - s-ar putea sparge. Smaraldele nu sunt dure, ca diamantele.

Scoate inelul din cutie şi îl aruncă în aer. Luat pe neaşteptate, Will simte că inima i se zbate în piept întocmai ca un pui de pasăre înspăimântat, se repede şi prinde bijuteria înainte să cadă. Simte cum îi zvâcnesc tâmplele privind piatra care se odihneşte în palma lui, asemenea unei creaturi cu sânge rece.
- Ştiam că o să-l prinzi, zice Trudy pe un ton indiferent. Asta e partea ta cea mai bună. Nu se poate conta oricând pe tine, dar cred că, la o adică, faci faţă situaţiei.

Negru de mânie, Will îi dă înapoi inelul, iar ea şi-l pune pe deget.
- E frumos, nu? Cel mai frumos lucru pe care-l am.

El iese din cameră.

Sâmbătă merg la altă petrecere - Balul Caschetelor de Tablă, cum li se spune soldaţilor britanici -, unde trebuie să se strângă 160.000 de lire pentru ca Hong Kongul să poată oferi Angliei un escadron de bombardiere. Trudy îl roagă în genunchi să vină cu ea, fiindcă, la petrecerea precedentă, singurii bărbaţi bine erau americani şi "nu a fost corect".
- Nici tu nu ştii ce vrei, zice el, dar ea nu-i dă atenţie.

În sala de bal a hotelului Peninsula, Trudy este foarte solicitată, ca de obicei. Un maior canadian o invită de trei ori la rând. Will stă la bar, cu un pahar în faţă, şi pălăvrăgeşte cu Angelina Biddle. Trudy vine din spate şi-i pune mâinile peste ochi.
- Ţi-a fost dor de mine? întreabă.
- A, ai fost plecată? zice el; ştie cum să-i vorbească.
- Ce bei? o întreabă Trudy pe Angelina.
- Sânge de taur. Şampanie amestecată cu spumant roşu şi poate şi cu ceva brandy.
- Trebuie că e groaznic, zice Trudy. Apucă paharul lui Will şi ia o înghiţitură. Ce nume caraghioase dau canadienii echipelor!
- Regimentelor, o corectează Will.
- Cum le zice, Puştile Regale, sau ceva în genul ăsta, intervine Angeline.
- Nu, Carabinele Regale şi Grenadierii din Winnipeg. Au venit de curând din Terra Nova ca să ne apere. Le place foarte mult în Hong Kong.
- Cred şi eu, zice el. Li se pare că au ajuns în rai.

Trudy se bosumflă.
- Doar nu ai de gând să fii urâcios şi gelos totodată? spune cu gândul aiurea, aranjându-şi bretelele rochiei. Oricum, sunt angajată pentru următoarele dansuri. Angeline, fii atât de bună şi ai grijă de Will al meu, vrei?

Angeline şi Will se uită unul la altul şi ridică din umeri.
- Sigur, scumpo, zice Angeline.

De îndată ce Trudy pleacă, se despart şi ei. Will se opreşte lângă Angus Enderby, care stă sprijinit de perete. Vărul lui Trudy, Dominick, trece pe lângă ei şi îi salută cu o scurtă înclinare a capului.
- Ce tip ciudat, zice Angus. Nu îmi pot da seama ce hram poartă.
- Trudy spune că e o fetiţă.
- E ceva mai mult, totuşi. Nu chiar atât de inocent. Face o pauză. Ştii, şi în Hong Kong există o "coloană a cincea", colaboraţionişti care îl susţin pe Wong Chang Wai, tipul adus la putere în China de japonezi. Am auzit că Dominick a fost văzut cu mulţi dintre aceştia. Şi Victor Chen, bineînţeles, e mână în mână cu oricine l-ar putea ajuta. Se zvoneşte că săptămâna trecută i-a invitat pe cei de la consulatul Japoniei la cină. Totul în mare secret. Ar fi bine să se poarte mai cu grijă. Face un joc periculos.
- Ştie să cadă întotdeauna în picioare.
- Da, încuviinţează Angus şi ridică din umeri. Nu îmi vine să cred că efortul de sprijinire a trupelor britanice s-a transformat în petrecere. Ce prostie din partea noului guvernator să vină!

La bar stă o femeie vânjoasă şi alături de ea o alta, slăbuţă. Amândouă sorb whisky din pahare şi privesc impasibile dansatorii.
- O cunoşti pe Edwina Storch? îl întreabă Angus pe Will, arătând cu capul spre cele două.
- Am mai văzut-o, dar nu i-am fost prezentat.
- E directoarea şcolii Glenealy, o veterană. Neînduplecată, de temut. E aici de când lumea. Companioana ei, Mary Winkle.

Will şi Angus se apropie de cele două femei. Edwina înclină capul cu un gest regal, ca o regină în faţa curţii reunite.
- Bună, Angus. Crăciun fericit!
- Edwina, aş vrea să ţi-l prezint pe Will Truesdale, un fel de nou-venit pe aceste meleaguri. Will, dumneaei este Edwina Storch şi dumneaei este Mary Winkle, instituţii ale Hong Kongului. Ştiu toate secretele care nu pot fi mărturisite.
- Încântat de cunoştinţă, zice Will.
- V-am mai văzut, spune Edwina. Sunteţi cu domnişoara Liang.
- Da, răspunde Will.

Stilul ei direct nu e o surpriză pentru el. A mai întâlnit astfel de femei: matroane englezoaice prost-crescute, care nu se sinchisesc de ceilalţi, îşi închipuie că sunt aventuriere şi nu au decât o singură dorinţă - să intimideze.
- Nu v-a trebuit multă vreme.
- Într-adevăr şi, din fericire pentru mine, replică el zâmbind, m-a ajutat să mă adaptez la viaţa din Hong Kong.

Edwina Storch pufneşte zgomotos.
- La un anume fel de viaţă, poate.

Mary Winkle pune mâna pe braţul Edwinei - un gest plin de reproş.
- Vai de mine, spune ea în şoaptă. Trudy e o fată minunată, deşi puţini o înţeleg. Mie îmi place foarte mult.

Will îi adresează un zâmbet.
- Nu-i aşa că e minunată?

Edwina soarbe zgomotos din pahar.
- Ce beţi? întreabă.
- Scotch.
- Băutură de bărbaţi. Mă gândeam că, de vreme ce sunteţi cu Trudy, vă place să beţi şampanie.
- Sunteţi prietene? întreabă el politicos.
- Bineînţeles. În Hong Kong trebuie să fii prieten cu toată lumea, altminteri te trezeşti în situaţii neplăcute.
- Nu mă îndoiesc, zice el împăciuitor, face o plecăciune şi îşi ia rămas-bun de la ele. După o vreme, Angus vine din nou lângă el, la bar.
- De fiecare dată când o văd pe femeia asta mă simt ca un şcolar, gata-gata să fac în pantaloni.
- Şi te întorci mereu la ea, zice Will sec.
- Celor ca ea le place să trăiască în belşug, zice Angus. Nu pierde nici un prilej să mă bată la cap în legătură cu salariile date de stat şi cât de jignitor de mici sunt. Nu am mai văzut niciodată o directoare de şcoală atât de interesată de bani.

Beau amândoi în tăcere.
- Am auzit că guvernatorul le-a spus tuturor bărbaţilor din Clubul Burlacilor că şi-au pierdut minţile dacă vor să-şi aducă soţiile înapoi. A lui e încă în Malaysia, nu?
- Da, însă nu cred că acolo e mai în siguranţă, spune Will.
- Ce mai face Amelia?
- E bine, dar ţipă că vrea să se întoarcă. E colea, în China, fiindcă nu a vrut nici în ruptul capului să meargă în Australia. Acum e în Canton şi se plânge cât poate de tare. O aud de aici, zice, privind posomorât spre ringul de dans. Mă gândesc să o aduc înapoi, poate aşa am pace. Tace câteva clipe. Deşi raţiunea îmi spune că mai bine nu.
- Orice are legătură cu femeile nu are nici o legătură cu raţiunea.
- Trudy nu pleacă?
- Refuză. Zice că nu are unde să se ducă. Cred că e convinsă de ce spune.
- Păcat, spuse Angus. Ar fi folositoare în multe locuri în momentul de faţă.
- Da, poate vrăji pe oricine, încuviinţează Will.
- O armă redutabilă, într-adevăr.
- Ai văzut ziarul de azi? Roosevelt i-a trimis o telegramă lui Hirohito.
- Da. Rămâne de văzut ce efect are. Ce vă pun să faceţi la birou?
- Ne trimit o circulară o dată la câteva săptămâni, în care scrie că munca noastră ca voluntari este mai importantă decât activitatea companiei, în schimb suntem obligaţi să semnăm condica dacă izbucnesc lupte. Ne-au dat un număr de telefon, să sunăm şi să spunem unde suntem. Nu cred că au idee despre ce fac.

O privesc pe Trudy cum se învârteşte pe ringul de dans, cu braţele albe ca fildeşul pe umerii partenerului. Când se termină dansul, vine la Will fericită, cu răsuflarea tăiată, şi îi spune că partenerul ei este "mai mare peste toţi".
- E foarte important şi cred că m-a plăcut, fiindcă mi-a explicat de-a fir a păr în ce situaţie ne aflăm. E o ironie a sorţii, adaugă. Oamenii cei mai plicticoşi sunt în siguranţă - nemţii, cu inimile lor de piatră, şi italienii, cu manierele lor îngrozitoare, dar caraghioase. Ei sunt neutri, ştiai? Ce plictiseală o să fie la Hong Kong! Nu o să mai dea nimeni petreceri la care să merite să mergi.
- Vasăzică te interesează ce îţi povesteşte despre război, nu?
- Sigur, dragule. Vorbeşte de lucruri la care se pricepe.

Orchestra cântă În viaţă, cele mai bune lucruri sunt gratis şi Trudy se plânge de pianist.
- E insuportabil, spune. Eu, dacă mă duc acum la pian, cânt mai bine ca el.

Dar nu are ocazia să facă demonstraţia, fiindcă un bărbat scund, cu un megafon în mână, traversează sala şi se urcă pe scenă. Orchestra se opreşte în scârţâit de corzi.
- Toţi bărbaţii care au o legătură cu Compania Navală Americană trebuie să se prezinte la vapoare fără nici o întârziere. Repet, toţi cei care au legătură cu Compania Navală Americană trebuie să se prezinte la apel chiar acum.

Se lasă tăcerea, iar după câteva minute perechile de pe ringul de dans se despart. La bar, bărbaţii coboară de pe taburetele înalte şi îşi aranjează cămăşile în pantaloni. Câţiva se îndreaptă clătinându-se spre uşă.
- Nu pot suferi accentul american, zice Trudy. Pare atât de stupid.

Pe cât se pare, a uitat de dragostea pentru americani.
- Trudy, zice Will. E o chestiune serioasă. Îţi dai seama?
- Nu voi păţi nimic, dragule, zice Trudy. Cine să-şi bată capul pentru colţişorul ăsta de lume? Sunt alarmişti, conchide şi mai cere şampanie.

Dominick se apropie şi îi şopteşte ceva la ureche. În timp ce vorbeşte, se uită la Will.
- Bună seara, Dominick, zice Will.
- Bună, răspunde acesta scurt.

Dominick e unul din chinezii aceia bizari care sunt mai englezi decât englezii, deşi nu se dau în vânt după ei. După ce a fost educat în cele mai scumpe şcoli din Anglia, s-a întors la Hong Kong, unde resimte ca pe un afront personal orice manifestare de mojicie, adică mai tot ce vede: de la oamenii care sorb zgomotos băutura la cetele analfabete de hamali şi negustori de peşte care scuipă pe stradă. Dominick e o floare de seră căreia nu îi prieşte decât în cercurile înaltei societăţi, printre şervete de damasc şi clinchet de cristaluri. Will şi-ar dori foarte mult să-l vadă înfăşurat într-un şorţ de cauciuc, împărţind polonice de supă măcelarilor şi altora asemenea, într-o cantină pentru săraci, la lumina unui bec atârnat de un fir, gata-gata să se desprindă din tavan.
- Înspăimântătoare veşti, nu-i aşa? zice Will.
- Va trece şi asta.

Dominick îi taie vorba cu o fluturare leneşă a palmei albe ca marmura. Will se întreabă dacă mâinile acestea au făcut vreodată ceva mai mult decât să scrie bileţele de mulţumire pe hârtie de mătase sau să ridice paharul cu şampanie. Îi priveşte pe cei doi cum şuşotesc. Dacă soarta nu i-ar fi făcut veri, s-ar fi potrivit unul cu altul, deşi - îşi închipuie el - un astfel de cuplu ar arde, flacăra unuia, cât de slabă ar fi, topindu-l pe celălalt.

Deodată, Dominick zice:
- Pentru mine şi Trudy nu e chiar atât de rău, să ştii. Japonezii sunt mai apropiaţi de noi decât englezii. Măcar că sunt tot orientali.

Will e gata să izbucnească în râs, dar îşi dă seama că Dominick vorbeşte serios.
- Dar tu eşti persoana cea mai puţin orientală pe care o cunosc, zice el cu blândeţe.

Dominick îl priveşte printre gene.
- Vorbeşti aiurea, răspunde.
- Amândoi vorbiţi aiurea, intervine Trudy. Să nu mai aud de povestea asta enervantă cu naţionalitatea, că mi se face rău. Îi aranjează lui Will câteva şuviţe căzute pe frunte. Tot ce ştiu e că japonezii sunt un popor foarte ciudat.
- Să nu mai spui aşa ceva, o dojeneşte Dominick. Să nu te mai aud.
- Ei, fir-ar să fie! exclamă Trudy. Mai bea un pahar şi taci din gură.

Will nu a mai văzut-o supărată pe Dominick. Îndată după aceea vrea să plece, dar nu înainte de a-l săruta scurt pe obraz pe Dominick, ca să-i arate că l-a iertat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer