Zăpada de primăvară

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut.

Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.

În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas, 2003), care îl propul-sează în rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, printre care se numără: Tumultul valurilor (1954), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi oţel (1970; Humanitas, 2008). Zăpada de primăvară (1968), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele Cai în galop (1969), Templul zorilor (1970) şi Îngerul decăzut (1970).

Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de piese de teatru. Întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge în 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.


În vreme ce în Europa la Belle Epoque îşi trăieşte crepusculul, în lumea închisă a vechii aristocraţii japoneze pătrund pentru prima oară provinciali neîmpovăraţi de tradiţie, pretendenţi redutabili la puterea politică şi socială.

Din rândul noii elite face parte Kiyoaki, un tânăr de o delicateţe exacerbată, educat în spiritul eleganţei şi rafinamentului vremurilor de demult. Prins fără voia sa în lupta dintre vechi şi nou, precum şi în mrejele unei iubiri mistuitoare pentru frumoasa aristocrată Satoko, tânărul hotărăşte să-şi trăiască sentimentele în surdină şi să nu le încredinţeze nici măcar jurnalului în care îşi notează visele bizare ce-i bântuie somnul. Copleşit de personalitatea indescifrabilă a fetei, Kiyoaki suferă în tăcere, iar durerea lui atinge paroxismul atunci când un prinţ din familia imperială îi cere mâna lui Satoko. Sfidând legile statului şi refuzând să se supună cutumelor sociale rigide, cei doi aleg, în ciuda sorţilor potrivnici, să-şi trăiască neîngrădiţi pasiunea.

Dragoste, suferinţă, senzualitate, prietenie şi moarte reunite într-o poveste de o frumuseţe atemporală, cu ecouri de dramă shakespeariană. În Japonia începutului de secol douăzeci, oscilând între valorile tradiţionale şi fascinaţia faţă de Occident, tinerii Kiyoaki şi Satoko, prizonieri a două lumi diferite, trăiesc intens o iubire de o fragilitate aidoma zăpezii de primăvară. Pasiunea lor interzisă atrage însă stigmatul dezonoarei, având un deznodământ tragic.

Ecranizat în 2005 în regia lui Isao Yukisada, romanul Zăpada de primăvară face parte din tetralogia Marea fertilităţii, capodopera lui Yukio Mishima.

"Mishima este unul dintre acele genii care se nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce priveşte talentul, îmi este cu mult superior." (Yasunari Kawabata)

"Mishima se aseamănă cu Stendhal prin minuţia analizelor psihologice şi cu Dostoievski prin explorarea enigmaticelor personalităţi distructive." (Christian Science Monitor)

"Un roman de o frumuseţe fără cusur, aidoma unei grădini japoneze." (Chicago Sun-Time)


Cel puţin o dată la trei zile, Kiyoaki pleca la Tokyo, în secret, iar la întoarcere îi dădea lui Honda un raport amănunţit. Prinţii Imperiali amânaseră ceremonia de logodnă, dar asta nu constituia câtuşi de puţin o piedică în căsătoria lui Satoko cu tânărul prinţ. O invitau deseori la ei acasă, iar tatăl Prinţului, Înălţimea Sa Imperială, începuse să o trateze cu afecţiune.

Pe Kiyoaki îl nemulţumea cum decurgeau lucrurile. I-a trecut prin cap s-o invite pe Satoko la Kamakura, ca să-şi petreacă noaptea la vilă, şi i-a cerut sfatul lui Honda. Nu prea ştia cum să pună în practică o idee atât de periculoasă. Întâmplător sau nu, s-au tot ivit obstacole, unul după altul.

Într-o noapte sufocantă, un vis neobişnuit i-a tulburat somnul lui Kiyoaki. Când, în somn, te bălăceşti într-o apă călduţă şi plină de gunoaie aduse din larg, ce se adaugă celor de pe ţărm, e foarte posibil să te înţepi în ceva.

Kiyoaki stătea în mijlocul unui drum, în câmp deschis. Nu înţelegea nici el de ce îmbrăcase un chimono alb din bumbac şi hakama, veşminte pe care nu le purtase niciodată. Pe deasupra, se înarmase cu o puşcă. Drumul şerpuitor de ţară nu era pustiu. Se zăreau nişte case şi un biciclist la orizont. O lumină ciudată şi sumbră - ultimele zvâcniri ale amurgului - cuprinsese întreaga scenă. Era atât de difuză, încât lăsa impresia că ţâşneşte mai degrabă din pământ decât din cer. Iarba de pe câmp emana o strălucire verde de la rădăcină şi scălda bicicleta într-o pală argintie, înceţoşată, pe măsură ce dispărea în zare. S-a uitat în jos şi a constatat că până şi curelele saboţilor şi venele de la picioarele goale ieşeau în evidenţă cu o claritate tulburătoare. Sclipeau pur şi simplu.

În momentul acela, lumina s-a înceţoşat brusc din pricina păsărilor apărute pe cer. Când au ajuns deasupra capului său, scoţând sunete ascuţite, Kiyoaki a ţintit şi a tras. N-a făcut-o însă cu sânge-rece. Îl cuprinseseră parcă o furie şi o amărăciune de neînţeles. A tras în aer, nu neapărat ca să ţintească păsările, ci mai degrabă uriaşul ochi albastru al cerului.

Stolul întreg s-a prăbuşit într-o învălmăşeală de nedescris. Ţipete însângerate legau bolta cerească de pământ. Numeroase păsări asurzitoare, împroşcând sânge, se prăvăleau într-un şuvoi nestăvilit, adunate într-o coloană groasă ce forma miezul trombei. Zgomotul şi sângele păreau că nu mai contenesc. Pe când se uita în jur, tromba s-a solidificat chiar în faţa ochilor săi, transformându-se într-un copac uriaş înălţându-se până la cer. Trunchiul, văduvit de crengi şi frunze, avea o culoare ruginie ciudată. De îndată ce copacul a prins contur şi ţipetele au amuţit, aceeaşi lumină sumbră care învăluise câmpul ceva mai devreme s-a aşternut din nou. Pe drum s-a ivit o altă bicicletă argintie, fără biciclist. Venea, trepidând, spre el.

Se simţea mândru că scăpase de obstacolul ce acoperise soarele.

În depărtare se zărea un grup înaintând pe drum. Erau cu toţii înveşmântaţi în alb, ca şi el. S-au oprit, solemn, la câţiva metri mai încolo. Kiyoaki a văzut la fiecare în mână un tamagushi, cu frunzele de sakaki sclipind fermecător.

Au îndreptat tamagushi spre Kiyoaki şi au început să le fluture ca într-un ritual de purificare. Foşnetul frunzelor îi răsuna plăcut în urechi. Privindu-i atent, a băgat de seamă că printre ei se afla şi Iinuma, fostul său tutore.
- Eşti tare nechibzuit, i-a reproşat el.

Kiyoaki l-a ascultat cu bărbia în piept, fără să ridice capul. A observat că la gât îi atârna un colier din pietre albe şi liliachii, în formă de semilună. Pietrele erau reci şi îi dădeau fiori la atingere. Îşi simţea pieptul ca o piatră groasă şi greoaie.

Oamenii în alb au arătat spre copac şi, când a ridicat privirea, a constatat că păsările moarte fuseseră acoperite cu crengi, toate pline de frunze verzi, lucioase. Întregul copac, până la ultima creangă, emana un verde intens.

S-a trezit.

Pentru că visul fusese atât de deosebit, a întins mâna după jurnal ca să şi-l noteze. Nu se mai atinsese de el în ultima vreme. A început să scrie, încercând să surprindă toate amănuntele cât mai fidel. Chiar şi treaz avea o stare ciudată şi inima îi bătea nebuneşte. Se simţea de parcă tocmai se întorsese dintr-o bătălie.


Kiyoaki voia s-o aducă pe Satoko de la Tokyo, în toiul nopţii, şi să stea cu ea până-n zori. Trăsura nu era indicată. Nici trenul. Ricşa ieşea din discuţie. Trebuia cumva să pună mâna pe o maşină, al cărei proprietar să nu-i cunoască. De asemenea, să evite cu orice preţ cercul în care se învârtea familia Ayakura, iar maşina să fie condusă de cineva care să nu aibă de-a face cu situaţia şi persoanele implicate.

Vila era destul de mare, dar se impuneau măsuri de precauţie pentru a evita întâlnirea lui Satoko cu prinţii. Kiyoaki şi Honda nu ştiau dacă oaspeţii lor aflaseră de logodna lui Satoko, dar chiar şi-aşa o întâlnire cu ei ar fi avut cu siguranţă un deznodământ dezastruos.

Deşi fără pic de experienţă în astfel de lucruri, Honda trebuia să găsească o soluţie salvatoare. Îi promisese prietenului său că o să aibă grijă ca Satoko să ajungă de la Tokyo la el şi să se întoarcă acasă în siguranţă.

Nu ştia la cine să apeleze. Tot frământându-se, i-a venit în minte Itsui, fiul mai mare al unor negustori bogaţi. Pentru că Itsui era singurul elev de la colegiu care avea maşină personală, Honda n-avea de ales decât să meargă la Tokyo, să-i facă o vizită în Kojimachi şi să-l roage să-i împrumute Fordul şi un şofer pentru o noapte.

Itsui trăia pe picior mare şi nu se omora cu şcoala, fiind chiar pe punctul de a pica examenele. A rămas mut de uimire când l-a auzit pe Honda - geniul clasei, renumit pentru seriozitate şi sârguinţă - că-i cere o asemenea favoare! Revenindu-şi din uluială, s-a hotărât să profite de oportunitate şi s-a oferit să-l ajute, cu un aer de oarecare superioritate. A vrut, în schimb, ca Honda să-i mărturisească de ce are nevoie de maşină.

Honda a început să se bâlbâie, ca să dea impresia că ezită. Însă îşi pregătise din timp cuvintele care să-i astâmpere curiozitatea necioplitului Itsui. Pe când îi turna senin minciuna, a trăit o senzaţie de plăcere neobişnuită, provocată în fapt de expresia de încântare credulă ce se descifra pe chipul lui Itsui. Acesta nu interpretase bâlbâiala ca pe o minciună sfruntată şi se bucura să-l vadă stânjenit pe cel pus în situaţia să-i destăinuie un secret personal.

E destul de greu să convingi un om printr-un argument raţional, dar e uşor să-l păcăleşti dezvăluindu-i o pasiune, fie ea şi inventată. Pe Honda îl distra spectacolul, dar amuzamentul lui se învăluia totodată în dezgust. Se întreba dacă nu cumva Kiyoaki profita de el în acelaşi mod în care se folosea el de Itsui.
- Doamne, dar eşti cu totul altfel decât mi-am imaginat! Nu mi-am închipuit că am să-ţi cunosc vreodată şi această latură. Dar de ce eşti atât de secretos? Nu vrei să-mi dezvălui măcar cum o cheamă?
- Fusako, răspunse Honda prompt, rostind numele unei verişoare de gradul doi pe care n-o mai văzuse de luni de zile.
- Aşadar, Matsugae oferă locul întâlnirii, iar eu, maşina. Am să te rog, în schimb, să-ţi aminteşti în sesiune de binele pe care ţi l-am făcut, zise el pe jumătate în glumă, pe jumătate serios.

În privire i se distingea o licărire prietenoasă. Deşi respecta inteligenţa lui Honda, îl simţea acum mai aproape de el în multe privinţe. Concepţia sa prozaică despre lume era, în sfârşit, răzbunată.
- La urma urmei, toţi oamenii sunt la fel, conchise el răsuflând uşurat.

Asta şi voise Honda. Şi datorită lui Kiyoaki, Honda avea să se bucure în curând de o faimă romantică, firească la un băiat de nouăsprezece ani. În final, afacerea avea să fie profitabilă pentru fiecare dintre ei: Kiyoaki, Honda şi Itsui.

Maşina lui Itsui, un Ford 1912, ultimul model, se număra printre primele echipate cu electromotor, o invenţie recentă care-l scutea pe şofer de neplăcerea de a coborî din ea de fiecare dată când trebuia s-o pornească. Obişnuitul Model T, cu două viteze, negru, cu o linie roşie, subţire pe portiere. Doar partea din spate, prevăzută cu un fel de coviltir, amintea de aspectul unei trăsuri. Pasagerul de pe bancheta din spate, care voia să vorbească şoferului, îşi apropia gura de un dispozitiv în formă de trompetă, aflat lângă acesta. Sus, pe maşină, era fixat un suport asemănător unui raft, în care stătea o roată de rezervă, dar încăpeau şi bagaje. Maşina părea dotată cu toate cele necesare unei excursii lungi.

Mori, şoferul, fusese vizitiul familiei Itsui, însă a învăţat să conducă maşina de la un instructor priceput. Anume îi ceruse acestuia să-l însoţească la Poliţie în ziua când a trebuit să-şi ia carnetul. De câte ori întâlnea o întrebare dificilă la examenul scris, ieşea în hol ca să se consulte cu instructorul şi se întorcea în sala de examen ca să-şi continue răspunsurile.

Honda s-a dus la Itsui seara târziu ca să împrumute maşina. Pentru a nu divulga identitatea lui Satoko, l-a rugat pe Mori să parcheze lângă o pensiune destinată ofiţerilor. Au aşteptat acolo până şi-au făcut apariţia Satoko şi Tadeshina, care au venit discret cu o ricşă. Kiyoaki sperase ca Tadeshina să nu ajungă la Kamakura. Nici n-avea cum, chiar dacă ar fi vrut. Datoria ei cea mai de seamă era să rămână acasă şi să acopere escapada fetei, spunându-le tuturor că doarme buştean în camera ei. Lui Tadeshina i se citea îngrijorarea pe faţă. A avertizat-o şi pe Satoko de câteva ori înainte să i-o predea lui Honda.
- Am să-ţi zic Fusako în prezenţa şoferului, îi şopti el la ureche.

Fordul a risipit liniştea nopţii cu zgomotul lui asurzitor.

Pe Honda l-au surprins calmul şi fermitatea de pe chipul fetei. Satoko purta veşminte europene, iar rochia albă, aleasă anume, sporea şi mai mult aerul ei hotărât.


Călătoria în noapte alături de o femeie, la rugămintea prietenului său, i se părea o experienţă ciudată. Stătea nemişcat chiar şi când maşina se mai zdruncina din pricina drumului prost. Întruchipa prietenia desăvârşită. Parfumul lui Satoko plutea în jur.

Aparţinea altui bărbat. Până şi feminitatea ei părea un afront ce i se aducea lui. Încrederea fără precedent arătată de Kiyoaki l-a făcut să simtă mai acut ca oricând otrava rece care se infiltra în prietenia lor. Dispreţul şi totodată încrederea prietenului său i se potriveau ca o mănuşă atent aleasă. Însă Kiyoaki, cu farmecul lui aparte, îl făcea pe Honda să-l ierte.

Singura cale de a lupta cu dispreţul acestuia era să se cramponeze de siguranţa dată de propria sa fire şi maniere alese de aristocrat, iar lucrul acesta îl făcea cu oarecare rezervă, şi nu cu agresivitatea oarbă a atâtor tineri. Asta însemna că nu avea să stârnească vreodată ura, ca Iinuma. Dacă ar fi fost să se întâmple, prin absurd, nu-i rămânea decât să devină sclavul lui Kiyoaki. Nesuferită treabă...

Cu toate că briza ce se strecura pe fereastră îi ciufulise părul, Satoko nu se sinchisea. Nici unul din ei nu rostea numele lui Kiyoaki, iar "Fusako" servea ca nume fictiv de alint.


La întoarcere, atmosfera a fost complet diferită.
- Oh, am uitat să-i spun ceva lui Kiyo! zise ea îndată ce maşina a pornit.

Însă nu se mai puteau întoarce pentru că nu mai aveau nici o şansă să ajungă acasă înainte de a se lumina de ziuă.
- Vrei să-i transmit eu?
- Păi...

După o mică ezitare, Satoko i-a transmis mesajul:
- Te rog să-i spui aşa: Tadeshina a vorbit zilele trecute cu Yamada, majordomul familiei Matsugae, şi a aflat că iubitul meu Kiyo a minţit. Tadeshina a descoperit astfel că el a rupt scrisoarea, pe care pretinde că o mai are, imediat ce a primit-o, chiar în prezenţa lui Yamada. Dar... să nu se mai frământe. Tadeshina s-a resemnat. Mi-a promis că închide ochii... Doar atât te rog să-i transmiţi...

Honda a înregistrat cuvintele ei fără să pună nici o întrebare legată de mesajul criptic. Impresionată de bunele lui maniere, Satoko a devenit mai vorbăreaţă.
- Ai făcut toate astea de dragul lui, nu-i aşa? Kiyo ar trebui să fie cel mai fericit om din lume că are un prieten ca tine. Noi, femeile, nu avem prietene adevărate.

Ochii lui Satoko erau mistuiţi de dragoste. Văzând că nu răspunde, şi-a plecat capul. Coafura ei era perfectă, nici un fir de păr nu ieşise de la locul lui.
- Honda, cred că mă consideri o femeie frivolă, şopti ea.