Copistul / Soare şi oţel

O altă zi friguroasă învăluie o casă din Padova şi sufletul celui care o locuieşte. O casă simplă, modestă în care marele Petrarca îşi duce cu greu povara bătrâneţii şi a bolii. Un suflet bântuit de greşelile făcute celor dragi şi neputincios de a le îndrepta sau de a fi fericit. Un om care descoperă că prin scris poţi alina toată suferinţa din viaţă şi poţi dărui lumină şi căldură celorlalţi.

- Patru, dacă o pun la socoteală şi p-asta...

Erau patru zile de când tot ploua.
- Aici ori crăpi de cald, ori degeri, bombăni.

Înfrigurat, tot încerca să se ridice din pat.
- Aici nu există cale de mijloc.

Se gândi cu nostalgie la Provenţa.
- Scârbos oraş!

În cele din urmă reuşise să se aşeze pe marginea patului. Se sforţă din nou, îşi trase pledul de lână pe umeri şi se ridică anevoie în picioare. Avea spatele înţepenit, încheieturile anchilozate şi orice mişcare, oricât de mică, îi provoca dureri. Simţea apăsarea celor şaizeci şi patru de ani ai săi. Rămase nemişcat, într-un echilibru instabil. Ulcerul se trezise odată cu el. Un abur acru i se urcă în esofag. O zvâcnire sub abdomen: asta îi mai rămăsese din toată bărbăţia. Ca să apuce oala ar fi trebuit să se aplece... În timpul nopţii întindea mâna sub pat, apuca vasul şi îşi golea băşica rămânând culcat. Uneori, când simţea ceva rece în vârful penisului, se oprea: oala era plină. Acolo, în picioare, ţinea cu o mână pledul, iar cu cealaltă îşi palpa apendicele scos din izmenele de lână. Îl sâcâiau vagi dorinţe: să urineze, să doarmă ghemuit într-un leagăn de prunc şi să-şi reverse sămânţa în trupul unei necunoscute. Presiunea băşicii slăbi după ce trase un vânt prelung, înfundat: senzaţia de uşurare îl trezi de tot.
- Mai e şi ceaţă, după toate cele... scârbos, scârbos oraş! bombănea enervat.

Camera era cufundată în întuneric, obloanele de la ferestre închise, iar zorii încă departe. Scârţâitul primelor căruţe ce treceau printre casele din Padova avea ecoul inconfundabil al nopţilor ceţoase.

Îşi concentrase atenţia asupra sunetului spart produs de jetul lui chinuit în ţucalul aproape plin. Din când în când, stropii călduţi ajunşi pe glezne, urmaţi de un răpăit mai vioi, îi atrăgeau atenţia că urina pe jos. Fără semnalele acelea, nici nu şi-ar fi dat seama că se uşura. Doar liniştea ce se lăsase din nou în cameră îl făcu să realizeze că operaţia luase sfârşit. Mai trase un vânt, de data asta zgomotos.
- Fir-ar să fie, îşi zise, mă scap pe mine... Şi cum să intru în gheţăria aia? Râgâi, îşi scărpină cu unghiile părul rar de pe pubis şi, în cele din urmă, făcu primul pas spre uşă. O dâră de lumină roşiatică se strecura înăuntru.

Dincolo de ea, din camera de lucru, se auzea târşâit de paşi. Pe neaşteptate răsună zgomotul sec al unui obiect din metal scăpat pe gresie. Şi de data aceasta, bătrâna Francescona i-o luase înainte stăpânului. Parcă o şi vedea pe bătrânica aceea cocoşată, nu mai înaltă de doi coţi, gata să dea cu nasul de podea de încovoiată ce era, cum se târa pe sub masă ca să potrivească în faţa jilţului vasul cu tăciuni aprinşi. După care avea să alunece cu paşii ei de şoarece în bucătărie ca să pună laptele la fiert. Francescona, ferice de ea, nu suferea nici de cald, nici de frig. Era obişnuită: ea se născuse în oraşul ăsta scârbos.

Francescona! Oare cine hotărâse că el trebuia să-şi petreacă toată viaţa înconjurat de atâţia Francesco şi de atâţia Giovanni? Aducându-şi aminte de Giovanni, simţi cum îl ia ameţeala. Gândul la el era precum ulcerul: cei doi tovarăşi ai bătrâneţii lui. Se obişnuise să trăiască cu acest gând, ca şi cu ulcerul. Cu excepţia momentelor când era slăbit sau cădea pradă melancoliei.

Se clătină în gol, fără să găsească de ce să se ţină. Era cât pe ce să cadă. Deşi podeaua îi fugea de sub picioare, îşi recăpătă echilibrul. Dar ameţeala nu-i trecuse.
- Francesco, pune-i să-ţi zică Francesco, îi şoptea nu se ştie cui. Giovanni e un nume blestemat.

Rânjea ca un dement în timp ce continua să tragă de apendicele inert care încă îi atârna afară. Ajunse în felul acesta să-şi găsească un interlocutor.
- Nu-i aşa, Franceschino? îi zicea pe un ton fals, de bătrân care aiurează. Nu-i aşa că ne-am distrat? Povesteşte, spune, spune cât am dansat noi doi. Franceschino al meu, micul meu flautist, poetaşul doamnelor!

Pe neaşteptate avu înaintea ochilor imaginea trupului neînsufleţit al lui Franceschino: într-un coş alb, cu flori şi dantele, între lumânările dispuse în cerc, pe masa lungă în casa din Pavia. El nu-l văzuse mort. Dar după descrierile altora îşi construise o scenă căreia, cu trecerea timpului, ori de câte ori i se arăta înaintea ochilor, îi adăuga noi detalii. Era un schelet mititel, sub cârlionţii bălai, cu faţa împuţinată pe craniul subţiat: ochii adânciţi în orbite, năsucul ascuţit; prin gura întredeschisă se vedeau muguraşii a doi incisivi de iepuraş. Dumnezeule mare, cât îl mai iubise pe copilaşul acela! Săculeţul acela de oase şi piele, pacheţelul acela alb, fusese primul lui nepoţel, drăcuşorul lui, Ceschino al lui.

Dându-se înapoi pe întuneric, se aşeză din nou pe pat. În ciuda frigului, îl treceau sudorile. Dar simţea cum îi revin puterile şi odată cu energia îi sporeau iritarea, furia împotriva tuturor, împotriva lumii...

Nimeni nu pricepuse. Nu puteau să-şi explice afecţiunea lui pentru mica vietate, ce nu putea încă să meargă şi nici să vorbească. Glumeau pe seama lui. Vârsta, asta era, vârsta, până şi marele Francesco se ramolise! Colegii, treacă, meargă, cei câţiva grămătici, convinşi că erau mari oameni de ştiinţă pentru că scandau silabele versurilor, dar prietenii, ce dezamăgire! Nici un prieten nu ştie să-ţi citească în suflet. De-ar fi provenit din familia Colonna sau Correggio, de-ar fi avut măcar a zecea parte din veniturile acelor neciopliţi îngâmfaţi, în faţa cărora făcuse plecăciuni toată viaţa, nu, pentru Dumnezeu, nu ar fi intrat în ordinul monahal. Castitate! Puteţi să-i ziceţi tot atât de bine singurătate. Ipocriţilor, adevăratul său nume este sterilitate. Lui i-ar fi plăcut să întemeieze o familie cu o droaie de copii şi o soţie încărcată de bijuterii, cu care să se fălească la serbări. La toate astea renunţase, acesta fusese preţul libertăţii: uite preţul plătit de el poeziei! Şi literaţii ăia care, gudurându-se, ridicau în slăvi seninătatea lui olimpiană!

Ochii i se umeziră. Îşi înăbuşi un icnet. Întotdeauna îi dăduseră uşor lacrimile, dar, cu vârsta, se emoţiona din orice.

Ultima lui speranţă fusese Franceschino. De câte ori nu galopase cu închipuirea spre secolele ce aveau să vină, ca să audă discursurile urmaşilor. "Prima mlădiţă crescută la umbra marelui Senior, a stejarului măreţ care de secole dă vlagă unei păduri înverzite de poeţi, de istorici, de sfătuitori ai principilor şi republicilor": iată ce spuneau urmaşii despre Franceschino al lui.

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni în hohote de plâns.

---

Îşi doreşte să evadeze din lumea cuvintelor şi să-şi salveze trupul de acţiunea lor corozivă. Trupul îi devine un colţ de rai, mângâiat de razele soarelui şi protejat de puterea oţelului. Îşi urmează idealul "trupului-aşa-cum-ar-trebui-să-fie" pentru a deveni omul de acţiune, capabil să înfrunte moartea ca un erou al timpurilor trecute, un nou Icar, ispitit de tăriile albastre.

Mă tot bate gândul în ultima vreme că obiectivitatea specifică romanului îl face să nu fie neapărat cea mai potrivită specie literară pentru exprimarea multor lucruri. Sigur că nici eu nu mai sunt un poetaş de douăzeci de ani şi nici nu am fost, de fapt, vreodată poet. În căutările mele după cea mai potrivită metodă de expresie literară, am descoperit de curând o specie între confesiune şi critică, un spaţiu al subtilităţii vagi, pe care aş numi-o "critică ascunsă".

La limita dintre amurgul confesiunii şi răsăritul criticii, critica ascunsă este un spaţiu al omonimiei înşelătoare. Pronumele personal din aceste rânduri nu mă desemnează pe mine, nu îmi aparţine şi nu este nici suma cuvintelor pe care le produc eu şi care revin la mine, ci altceva, o rămăşiţă, care nici nu îmi aparţine, nici nu revine la mine.

În procesul definirii pentru mine însumi al lui "eu" a trebuit să concluzionez că un asemenea "eu" este cel care se potriveşte perfect în limitele spaţiale ale corpului meu. Cu alte cuvinte, ceea ce căutam era un limbaj al corpului meu fizic.

Corpul fizic este livada care îmi înconjoară sinele. Rămâne la alegerea mea dacă s-o cultiv transformând-o într-un colţ de rai sau dacă s-o las pradă buruienilor. În ciuda faptului că îmi aparţine, libertatea unei asemenea alegeri nu e chiar atât de uşor de înţeles. Mult prea mulţi oameni pe lume îşi numesc grădina din jurul casei "destin".

Într-o bună zi însă, mi s-a năzărit să încep să îmi cultiv cu sârguinţă livada. M-am folosit în acest scop de soare şi de oţel. Razele necontenite ale soarelui şi uneltele din oţel au devenit de neînlocuit. Şi, pe măsură ce livada a început să dea roade, corpul mi-a devenit o preocupare constantă.

Sigur că acest proces nu s-a petrecut peste noapte. Şi nici n-a fost lipsit de motive temeinice.

Dacă mă gândesc bine la anii copilăriei mele, amintirea cuvintelor îmi este cu mult mai îndepărtată decât cea a trupului. La oamenii obişnuiţi, corpul este cel care se exprimă primul, pentru ca vorbele să îl urmeze. La mine au sosit mai întâi vorbele, iar trupul, sfios şi parcă lipsit de voinţă, conceptualizat la maximum, a venit mai apoi. Iar când a venit - nici nu mai trebuie s-o spun - era deja consumat pe jumătate de cuvinte.

Logica îţi cere să porneşti de la o coloană de lemn alb, pe care mai apoi să o devoreze carii albi. La mine carii albi au venit primii, iar coloana s-a înălţat mai apoi, moşnegeşte, deja pe jumătate devorată.

N-aş vrea însă să fiu muştruluit pentru că îmi compar obiectul muncii, cuvintele, cu un muşuroi de cari albi. şi totuşi, ca în decaparea cu acid azotic, corodarea pare să fie procedeul de bază în artele a căror materie principală este cuvântul. Literatura produce opere de artă prin corodarea realităţii cu cuvinte. Comparaţia în sine nu e cea mai fericită: în decapare, atât cuprul, cât şi acidul azotic sunt extrase din natură, aparţinând aşadar aceleiaşi sfere, făcând ca relaţia dintre cuvinte şi realitate să nu îi semene. Cuvintele sunt un mediu de abstractizare a realităţii prin care este transmisă intelectului uman, dar abilitatea lor de a o coroda implică şi pericolul propriei corodări. Poate că o comparaţie mai potrivită este cea a excesului de acid gastric, care, produs de stomac, sfârşeşte prin a-l coroda şi a-l digera.

Mulţi vor spune că nu cred că acest proces este deja în desfăşurare în anii de început ai vieţii.

Pentru mine însă e clar că în acest mediu au fost puse bazele celor două tendinţe contradictorii ale "eu"-lui meu: pe de-o parte hotărârea de-a merge până-n pânzele albe cu corodarea cuvintelor şi de-a mi-o face obiect al muncii, iar pe de alta dorinţa de-a-nfrunta realitatea într-un spaţiu în care cuvintele nu au absolut nici o relevanţă.

Într-un mediu "sănătos", cum ar fi în cazul unui scriitor înnăscut, departe de a fi contradictorii, cele două tendinţe se completează reciproc şi de multe ori cultivarea cuvintelor produce rezultate încântătoare, care dau naştere unei redescoperiri a realităţii. Pentru ca redescoperirea să aibă loc e nevoie însă de acea carnalitate nemăcinată de cuvinte, de primordialitatea corpului fizic, care la mine, o spun încă o dată, nu a avut loc.

Profesorul meu de compunere se-ncrunta mai tot timpul la lucrările mele fantasmagorice, în care cuvintele nu aveau nici o legătură cu realitatea. Aveam, inocent şi inconştient, presentimentul că nu poţi ajunge la o percepţie validă a realităţii prin intermediul cuvintelor şi al regulilor lor subtile, greu de înţeles. Asta, desigur, dacă doreai să profiţi din plin de beneficiile calităţilor lor corozive şi să le eviţi pe cele negative sau, mai pe scurt, dacă doreai să le menţii puritatea. Aşadar, trebuia să am grijă şi să las numai partea benefică a corodării să se manifeste, deşi nu puteam să evit contactul întâmplător cu vreun obiect sau altul.

Pe de altă parte, urmarea firească a acestei tendinţe pe care am manifestat-o de timpuriu a fost faptul că am perceput existenţa realităţii şi a propriului meu corp numai în zonele în care cuvintele nu aveau nici un fel de amestec. În felul acesta, realitatea şi trupul mi-au devenit sinonime, obiecte ale unui fel de fetişism. În acelaşi timp, insidios, dar indubitabil, prin intermediul acestui cult mi s-a dezvoltat şi interesul pentru cuvinte, care aveau să constituie obiectul celuilalt fetişism major al existenţei mele.

În prima fază, m-am plasat pe mine însumi de partea cuvintelor, realitatea, trupul, acţiunea devenind astfel "ceilalţi". Această antinomie mi-a format nu numai prejudecăţile cu privire la cuvinte, ci şi o înţelegere greşită a naturii realităţii, a trupului, a acţiunii.

Baza acestei antinomii era prezumţia că eu însumi nu posedam nici trup, nici realitate şi nici acţiune. La începutul vieţii a nu avea prea mult trup nu reprezintă decât confirmarea ordinii naturale, dar eu nici nu mi l-am întâmpinat pe-al meu aşa cum se cuvine, aşteptându-l cu cuvinte. Iar asta s-a datorat, probabil, acelei tendinţe amintite mai devreme, care m-a împiedicat să îl percep ca fiind "trupul meu". Poate că dacă l-aş fi perceput ca aparţinându-mi, cuvintele şi-ar fi pierdut puritatea, iar realitatea m-ar fi distrus, făcându-se de neevitat.

Mai interesant a fost faptul că refuzul meu obstinat de a-mi percepe propriul trup s-a datorat la rându-i unei admirabile erori în modul în care îl conştientizam. Nu ştiam atunci că trupul bărbătesc nu se arată pe sine ca "existenţă", deşi în mintea mea era clar că ar fi trebuit să se reveleze ca atare.