Rochia cea nouă

Plasat în Londra anilor '70, Rochia cea nouă este un roman subtil şi sensibil despre hainele cu care alegem să ne îmbrăcăm, personalităţile în care ne înveşmântăm şi cum acestea ajung să ne definească.

Într-un bloc de cărămidă roşie dintr-un cartier londonez, Vivien, o tânără sensibilă şi studioasă, creşte izolată atât de trecut, cât şi de prezent, într-o familie de refugiaţi. Însă viaţa îi este bulversată de apariţia unui unchi fermecător, într-un costum de mohair, cu un ceas cu diamante la mână şi la braţul unei negrese îmbrăcate într-o haină din imitaţie de leopard. De ce este unchiul Sándor întâmpinat cu atâta răceală în casa părinţilor ei? Vivien îşi doreşte să afle...

"Un roman extraordinar, palpitând de viaţă." (Mail on Sunday)

Linda Grant s-a născut în Liverpool, pe 15 februarie 1951, într-o familie de emigranţi evrei de origine rusă şi poloneză. A studiat engleza la University of York şi şi-a continuat studiile postuniversitare la McMaster University şi la Simon Fraser University din Canada, unde a trăit între anii 1977-1984. În 1985 a revenit în Marea Britanie, unde a început să lucreze ca jurnalistă. În prezent trăieşte la Londra. Primul său roman, The Cast Iron Shore (1996) a fost distins cu David Higham Prize for Fiction. Al doilea, When I Lived in Modern Times (2000), a câştigat Orange Prize for Fiction, iar Rochia cea nouă (2008) este finalist la Man Booker Prize for Fiction pe anul 2008.

Posedată de o altă fiinţă care se agăţa cu putere de măruntaiele mele, mă uitam în jur la camera în care mă ferecasem odinioară de bunăvoie şi am simţit uşa cuştii cum se închide cu zgomot. O duioşie izvorâtă din interior pulsa dureros. Vechile gânduri reveniră, ca nişte lovituri de ciocan. Cu reţinere, mi-am pipăit sânii cu un deget şi mi-a apărut în minte imaginea unei guri calde şi umede care suge. M-a cuprins spaima, panica, disperarea. Nu aveam unde să plec în altă parte.

Mama a venit mai târziu, când deja se întunecase şi tata se întorsese de la serviciu şi se instalase în faţa televizorului să urmărească un concurs cu întrebări, notându-şi răspunsurile şi bifându-le pe cele corecte.
- Vrei să mănânci ceva? Ce zici de nişte supă?
- Nu vreau.
- E un loc pe Tottenham Court Road. Trec uneori pe lângă el. Văd fete intrând şi ieşind tot timpul. Arată bine, e curat, igienic. Vai, dar ce-i cu tine? Eşti albă ca varul. Ţi-e frică? Să nu-ţi fie, n-o să las pe nimeni să-ţi facă rău. Voi fi acolo tot timpul, îţi promit. Eu m-am descurcat singură, fără să am o mamă care să mă ajute. Dar nu-ţi face griji! Mă ai pe mine.

Îşi lipi faţa de a mea, cu pielea ei crăpată şi părul castaniu cu câteva şuviţe albe. Eu venisem pe lume după trei încercări. Cele de dinaintea mea fuseseră anulate.
- Tata ştie?
- El? Crezi că ar fi putut să trăiască ştiind asta? În fiecare noapte s-ar fi aşteptat să-i bată poliţia la uşă. Du-te şi fă o baie, draga mea. O să te simţi mai bine. Mâine o să sunăm şi o să aranjăm tot.

M-am săpunit pe tot corpul cu Camay. Pe perdeaua de duş erau desenate răţuşte galbene; simţeam că dacă mai stăteam mult acolo s-ar fi repezit să-mi scoată ochii cu ciocul.

Mama intră şi se aşeză pe marginea căzii.
- E o nimica toată, îmi spuse ea. O operaţie simplă de tot. Stai liniştită!
- Viaţa mea e groaznică.
- Nu fi prostuţă, spuse ea, nu-ţi ia nimeni gâtul.

M-am băgat în pat şi m-am învelit. Am auzit clanţa răsucindu-se, mama intră, se aşeză lângă mine şi începu să-mi cânte un cântec de leagăn pe care-l ştiam de când eram mică.
- Nani, nani, copilaş, vrei cu luna să te joci? Sau cu stelele să te-ntreci? Nani, nani! După aceea, spuse ea, o iei de la început. O să vezi. E mare păcat de Alexander, dar ascultă-mă pe mine, viaţa e foarte grea pentru oamenii ca noi. Să nu te laşi convinsă de contrariu. Nu ne e deloc uşor.
- Ce vrei să spui cu oamenii ca noi?
- Intruşi.
- Eu nu sunt o intrusă.
- Aşa crezi?

Tot timpul interminabilei sale vieţi, până la vârsta de optzeci şi şase de ani când a murit, l-am simţit pe tata ca pe un străin - nu era vorba că nu mă iubea, căci ştiu că mă iubea, ci faptul că mijloacele limitate de manifestare a oricărui fel de afecţiune de care dispunea se loveau de atâtea oprelişti ale personalităţii sale, încât îi era mai uşor să mă privească pe deasupra ochelarilor săi prăfuiţi când credea că sunt absorbită de emisiunea de la televizor, aşa cum i se întâmpla lui de obicei.

Se întorcea de la serviciu în fiecare seară cu ochii roşii şi aprindea televizorul, mânca ce-i punea mama în faţă şi, după ceva vreme, părea că mă observă şi pe mine.
- Vivien! Tot aici eşti?
- Tată! Dar locuiesc aici!
- E firesc ca un tată să-i ofere fiicei sale un acoperiş deasupra capului. Ce vreau eu să spun este de ce nu ţi-ai găsit încă o slujbă? Crezi că-i o ruşine să munceşti?
- Nu.
- De oamenii cărora nu le place munca se alege praful, ţi-o spun din experienţa mea de viaţă.
- Ştiu la cine te referi.
- La cine?
- La unchi...
-Să nu-i pomeneşti numele în casa mea! Oricum, nu mă refeream la el, ci la pierde-vară pe care-i văd pe la televizor. Ca să nu mai spun de cei care au serviciu, dar nu vor să şi-l facă, minerii, de exemplu.
- Fără politică! spuse mama. Încetează chiar acum!

Părinţii mei m-au crescut să fiu un şoarece. Din recunoştinţă faţă de Anglia, ţara care îi găzduise, au ales să fie oameni-şoareci şi această condiţie de a nu vorbi prea mult (cu cei din afară sau unul cu celălalt), de a duce un trai liniştit şi modest, de a fi muncitor şi umil, o sperau şi pentru mine. Şi oricum ar fi fost unchiul Sándor, cu siguranţă nu era un şoarece. Era mai degrabă un rinocer, murdar de nămol, care te împunge cu coarnele. Chiar şi atunci când dormea şi se întorcea de pe-o parte pe alta, se cutremura pământul.
- Cine era omul ăla, tati? întrebasem eu după ce tata îi trântise uşa în nas musafirului neaşteptat din acea zi a anului 1963.
- Nimeni. N-are importanţă!

Dar eu am insistat.
- Tată! Cine era? Spune-mi, te rog, tati!

Şi m-am suit în poala lui, lucru pe care rareori îndrăzneam să-l fac pentru că fie îl enerva (Nu văd la televizor! Pierd ce-i mai important! Dă-te la o parte!), fie îşi îngropa faţa în părul meu şi-l adulmeca spunându-i mamei: Nu-i aşa că-i tocmai bună de mâncat? Da, răspundea ea, glumind pentru a milioana oară pe seama mea, cu sos de ciocolată şi îngheţată.

Ani de zile am crezut că poate chiar voiau să mă mănânce. Nu puteai să ştii niciodată la ce să te aştepţi de la ei, poate că era o veche datină ungurească, să-şi mănânce fiica la desert, precum vrăjitoarea bătrână din cartea cu poze care-i ţinea prizonieri pe Hansel şi Gretel în casa ei de turtă dulce.

Chiar şi ştiind ce făcuse Sándor, căci, la scurt timp după vizita sa, am aflat de la ştirile de la televizor, de care părinţii nu m-au putut feri, tot eram fascinată de reacţia tatălui meu. Ştiam că era iute la mânie şi că purta ranchiună unor oameni pe care nu-i văzusem, care muriseră înainte ca eu să mă nasc, însă nimic până acum nu-l făcuse să izbucnească atât de violent. Şi nu-l mai auzisem niciodată rostind fraze întregi într-o limbă străină, care la început am crezut că era maghiară, dar am aflat mai târziu că nu era.
- Ce-o să spun când o să mă întrebe oamenii dacă sunt rudă cu el, tati? l-am întrebat când mă pregăteam să dau la facultate. Nu crezi c-ar trebui să-mi spui mai multe? Spui că minţea când zicea că e fratele tău...
- Să nu sufli un cuvânt despre omul ăla! spuse mama! Să nu te dai de gol!
- Îţi dai seama că nu aveam de gând să le spun unor străini despre treburile noastre, dar nu crezi că am dreptul să ştiu? E şi ruda mea.
- Rudă? A încetat să fie cu mulţi ani în urmă, de înainte de a te naşte tu, spuse tata.
- Aha!
- Oi, uite ce mă faci să spun!

Am izbucnit în râs. Nu era uşor să-l păcăleşti pe acest băiat bătrân; de obicei se baricada în spatele cuvintelor.
- E verişor, atunci?
- De verişori poţi să te lepezi, cine are habar de verişori?
- Deci e o rudă mai apropiată... aşadar e fratele tău!

Nu spuse nimic dar ştiam că-l învinsesem, pentru prima oară.
- Gândeşte-te la câte a trebuit să îndure taică-tău atâţia ani, spuse mama. Trăind cu teama că omul ăla poate nărui totul. L-am ţinut departe de noi cât am putut de dragul tău, Vivien!
- E ca otrava, spuse tata. Dintotdeauna a fost aşa. N-a fost niciodată bun de nimic.
- Aţi fugit împreună la Londra?
- Nu, el nu a prevăzut ce urma să vină. Noi eram isteţi, citeam ziarele, nu-i aşa, Berta? Eram atenţi la ce se petrecea în jurul nostru şi nu eram atât de îngâmfaţi încât să credem că ne-am fi putut feri de lucrurile oribile care s-au întâmplat. Ştiam că odată ce un om aderase la o idee politică nu trebuia să-i stai în cale, căci cât de curând, un om cu idei politice va avea şi o armă. Iar când vezi un om cu armă şi idei - trebuie să o rupi la fugă până când îţi pierde urma. Însă el chiar şi după război a rămas pe poziţii. S-a chinuit până-n '56. Prostul!
- Dar ce s-a întâmplat cu el în timpul războiului?
- Ei bine, i-a fost destul de greu şi-l cred. Dar asta nu-l scuză.
- OK, dar ce...

Şi părinţii mei, care aveau o credinţă cumpătată în Dumnezeu, atâta timp cât El îi lăsa în pace şi nu intervenea în treburile lor şi nici nu le interzicea să se uite la televizor, un Dumnezeu care nu le cerea nimic, fără nume, au fost martorii unui miracol. Căci sună telefonul, lucru care se întâmpla de câteva ori pe an. Era agentul proprietarului care sunase să-i anunţe că veneau nişte muncitori să repare liftul care se stricase, şi că ei nu trebuiau să-şi facă griji, nici să le ceară actele sau să cheme poliţia, aşa cum s-a-ntâmplat ultima oară.

După jumătate de oră, timp în care părinţii mei au închinat imnuri de laudă familiei care deţinea apartamentul închiriat de noi, acei binefăcători care nu aşteptau nicio răsplată, şi cărora le plăcea să stea cât mai departe de proprietăţile lor, în vila din sudul Franţei, era evident că subiectul fratelui tatălui meu, faimosul proprietar de mahala nu mai putea fi reluat. Îmi pierdusem tot elanul.

M-am culcat gândindu-mă la el şi născocind întâlniri imaginare între noi, când eu urma în sfârşit să aflu cum fuseseră părinţii mei în Budapesta, dacă fuseseră de la bun început aşa sau dacă soarta îi schimbase. Această visare cu ochii deschişi era destul de plăcută şi îmi aduse un somn liniştit cu siluete colorate ce dănţuiau în mintea mea. Apoi însă am plecat la facultate, m-am căsătorit şi l-am dat uitării pe unchiul meu până când m-am întins din nou în patul copilăriei mele şi m-au năpădit multe gânduri din trecut.

Dacă eşti şomeră, dacă înfrunţi în fiecare dimineaţă singurătatea zilei, realizezi că nici măcar lectura nu poate fi repartizată astfel încât să-ţi acopere tot timpul, căci faptul că nu ai serviciu şi nici prieteni şi te trezeşti azvârlit din nou în compania părinţilor ţicniţi, are un efect ciudat asupra stării tale psihice. Devii conştient de cât de lungă este ziua şi de responsabilitatea ta de a o umple cu propriile resurse şi cât de limitate se dovedesc a fi acestea, cât de mult ne prefacem, cum ţi-ai păcălit soţul care avea încredere în tine, care credea că şi ţie îţi place să meditezi la fel de mult ca şi lui.

Astfel că un pachet de cărţi ajunge să-ţi ţină companie mai tot timpul, şi le împrăştii pe masă, în nenumăratele jocuri care-ţi cer răbdare, până când te saturi de aşi şi doiari, de culoare şi de popi, de dame şi de valeţi, tot negrul şi roşul care ţi se perindă prin faţa ochilor şi se ridică să se năpustească asupra celorlalte, cu feţele lor de snobi, privind pieziş la propriile margini.

Am cumpărat un exemplar la mâna a doua din jocul I Ching, un joc vechi de ghicit care era în vogă pe atunci şi dădeam cu banul, cu pumnii strânşi, dar niciodată nu a ieşit nimic de bine. Jocul nu a prezis corect ce avea să-mi rezerve viitorul - că doar un an mai târziu îmi voi da pumni în cap că nu profitasem de timpul pe care-l aveam să-mi fi terminat dizertaţia sau măcar să fi citit operele lui Proust şi Tolstoi în loc să mă joc cu monede şi hieroglife chinezeşti. Însă în prezenţa acelor mari genii literare mă simţeam şi mai lipsită de valoare şi neînsemnată, aşa că închideam cartea şi mă băgam sub pătură şi nu mă mai trezeam decât când bătea mama la uşă şi-mi striga:
- Ce-ai de gând? O să stai toată ziua să lâncezeşti în pat?

Şi-atunci ieşeam să mă plimb. Hoinăream pe Oxford Street, spre sud, şi mă plimbam prin Selfridges fără niciun ban în buzunar. Treceam prin pasajul subteran, ieşeam pe Marble Arch şi coboram din nou să ajung în Hyde Park unde priveam lebedele de pe Serpentine şi-i ascultam pe ţicniţii şi excentricii care stăteau la tribunele improvizate, la Speakers' Corner, şi câteodată la est şi la vest, pe Marylebone High Street, între gări. Aveam capul gol-goluţ. Uneori mă aşezam pe o bancă şi mă fura somnul. Când începi să adormi pe bănci în parc ştii sigur că e ceva în neregulă.
- Ca doamna Prescott, spunea mama. Ai început să semeni cu ea. Poate şi ea a avut un necaz. Dar bagă de seamă, cutreieratul ăsta pe străzi o să-ţi ia minţile, aşa cum i s-a întâmplat şi ei.

Ce ştii tu despre suferinţă? îmi spuneam în sinea mea. Tu n-ai trăit niciodată cu adevărat. Habar nu ai. Nu ştii cum e să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să întrezăreşti lumina printre draperii şi să simţi razele soarelui care aruncă timid umbre pe pereţi, să te binedispui minunându-te de noua zi, apoi să-ţi aduci aminte de ceea ce ştii: că nu este altă zi, ci doar o repetare întocmai a zilei de ieri. Că nu-l vei mai asculta nicicând distrată vorbind despre proteinele lui şi nu-l vei mai interoga despre copilăria lui în casa parohială. Nu vă veţi mai plimba împreună prin Hyde Park, şi nu vă veţi mai sui în niciun avion şi nu veţi mai ateriza pe niciun tărâm nou. Nimic din toate astea nu veţi mai face. Nu veţi mai face nimic. Nu veţi mai face absolut nimic. Nu te va mai săruta. Nu te va mai bate la cap să încalţi pantofii roşii din piele de şarpe, cu talpa adânc arcuită, "care te bagă în boală", cum spunea el.

Nu-ţi va mai pregăti ceaiul dimineaţa şi nu ţi-l va mai aduce la pat. Nu vei mai cumpăra discul cu Glen Gould interpretând Goldberg Variations şi nu vei mai vedea încântarea pe faţa lui când îl despachetează. Nu-i vei mai tăia unghiile de la picioare când îl doare spatele şi nu poate să se aplece, după ce a stat ore întregi aplecat deasupra microscopului. Nu vei mai citi niciodată o poezie nouă despre gâşte, căci nu va mai exista alta. El nu va vedea nicicând chipul copilului său, şi, bineînţeles, nici tu nu-l vei vedea.
(Era oare suferinţă profundă sau doar sentimentul de pustiire pe care îl încearcă cel ce se întoarce acasă şi descoperă că a fost jefuit, că i-au furat televizorul şi i-au devastat apartamentul?)

Caută-ţi o slujbă!, spunea mama. O fată cu diplomă de facultate poate să aibă orice carieră îşi doreşte, căci diploma e ca un bilet special pe care-l arăţi oamenilor sus-puşi şi, dintr-odată, de îndată ce-l văd, îşi dau seama că te pot accepta. Aşa credea mama. O persoană cu diplomă (mai ales de la Universitatea York), cineva care cunoştea o sumedenie de lucruri despre Charles Dickens, putea ajunge în vârful piramidei. Mama nu ştia exact ce uşi mi se deschideau, însă era sigură că aveam de unde să aleg, şi doar din cauza încăpăţânării mele voite nu mă alegeam cu nimic.

Mergeam de două ori pe săptămână la biblioteca de pe Marylebone High Street să citesc paginile de anunţuri din The Times şi-mi notam în carneţel adresele funcţiilor pentru care puteam să optez şi trimiteam un curriculum vitae sărăcăcios, cu rubrica de locuri de muncă necompletată; nu lucrasem nicăieri până atunci.

Am aplicat pentru cercetător la BBC, asistent editorial la o revistă literară, publicist la Faber and Faber. Nici măcar nu m-au chemat la interviu.

Într-o zi am lăsat mândria la o parte şi am aplicat pentru o slujbă de vânzătoare de ilustrate la magazinul din National Portrait Gallery. Scrisoarea mi-a fost returnată.

M-am înfuriat atât de tare încât i-am sunat.
- De ce nu vreţi măcar să mă chemaţi la interviu? i-am întrebat. Ştiu toate ilustratele, ştiu numele fiecărui scriitor care are portretul în galerie. Ştiu pe de rost portretul lui Shakespeare pictat de Chandos. Aş putea să-l descriu şi legată la ochi.
- Chiar aşa? răspunse o voce tăioasă la celălalt cap al firului. Pentru această slujbă au mai aplicat şaizeci şi nouă de persoane, iar cincizeci şi două dintre ele sunt licenţiate în istoria artei.

Îmi doream cu toată fiinţa mea să ies din mocirla în care mă scăldam şi totuşi, rămâneam pe loc. Eram atentă cu mine însămi. Îmi era teamă că dacă pierd deprinderea de a fi persoana care eram cu doar o lună în urmă, cea care era logodită cu Alexander, voi rămâne pe vecie prizoniera lui Vivien Kováks şi va trebui să mă mărit cu cineva din Benson Court şi să-mi vizitez în fiecare seară părinţii, plimbându-mă cu liftul când sus, când jos, fără să ajung nicăieri. Sau, mai rău, aş avea propriul apartament şi aş ajunge ca doamna Prescott. Cine ştie? Poate că hainele ei îmi devoraseră sufletul.

Biblioteca era plină de oameni răciţi şi de cei care nu aveau altundeva unde să meargă. Plăcuţele de pe pereţi interziceau scuipatul. Astăzi oamenii nu mai fac acest lucru şi nici nu mai există plăcuţe care să le interzică scuipatul, însă pe atunci oamenii scuipau în batiste şi un văl maroniu-albăstrui plutea în aer în lumina fluorescentă a neoanelor, înecându-i pe nefumători. Un bărbat cu pantaloni de stofă pătaţi, rumen la faţă, care sosise la prânz cu o litră de lapte şi o conservă de mâncare pentru pisici într-o pungă, era somat de personalul bibliotecii să-şi ţină mereu mâinile pe masă, oricare ar fi fost subiectul cărţilor pe care le citea.

Însă bibliotecile au calitatea de a-ţi revela lucruri preţioase. Sunt călăuzitoare. În timp ce căutam în fişier, am găsit la litera K un nume cunoscut, numele meu. Am îngenunchiat pe linoleum lângă raftul metalic şi am început să citesc o lucrare scurtă, de senzaţie, care, în ciuda titlului captivant - Kovács, regele infractorilor -, era o anchetă despre locuinţele sărăcăcioase din vestul Londrei. Câteva fotografii inserate la mijloc îl arătau pe unchiul meu la volanul Jaguarului său argintiu, cu ochii săi bulbucaţi holbându-se prin geamul maşinii, învăluit în umbre. Lângă pozele lui se afla o reproducere a articolului din Evening Standard, cu aceeaşi fotografie, de data aceasta cu titlul: Să fie oare aceasta întruchiparea răului?

I-am cercetat trăsăturile: din poză mă privea un bărbat mătăhălos, cu buza de jos tremurândă, cu ceafa groasă, aducând din profil cu Alfred Hitchcock, cu o cravată cu un nod haios. De abia l-am recunoscut în persoana unchiului care venise acasă la noi cu batonul auriu de Toblerone şi cu iubita lui din Indiile de Vest. Însă atunci, pe preşul din faţa uşii, cu ani în urmă, era plin de viaţă şi culoare, cu costumul lui albastru aprins şi ceasul strălucitor. Unchiul din poză avea o pată de tuş care-i acoperea o parte din faţă. Nici punctele apărute odată cu reproducerea fotografiei nu-l avantajau, făcându-l să pară ca şi cum ar fi avut faţa ciupită de vărsat-de-vânt, când eu îmi aduceam aminte că avea tenul palid şi neted şi mirosea puternic a aftershave scump.

Fotografia era extrem de nereuşită. Geamul maşinii îi arunca umbre pe chip, şi reprodus pe hârtia ieftină şi lucioasă a ceea ce părea să fie un ziar de mondenităţi, îmi aducea aminte de criminali din trecut în casele cărora se găseau cadavre îngropate sub duşumea.

În opinia autorului articolului, unchiul meu era un ticălos fără pereche, un bătăuş de ultima speţă şi un vampir lacom şi hrăpăreţ. Nu era doar un simplu proprietar de locuinţe sărăcăcioase şi un rasist, ci un gangster care-şi lăsa chiriaşii de culoare să trăiască în condiţii de nedescris, care-i angaja pe durii locali să-i bată pe cei care nu-şi plăteau chiria la timp. Nu era doar proprietar de magherniţe, rasist şi gangster, ci şi peşte care avea prostituate adolescente prin tot vestul Londrei. O fată mărturisise că născuse trei copii şi doi dintre ei muriseră de bronşită din cauza umezelii permanente şi a condensului din apartamentul în care stătea cu chirie. Un alt copil îşi rupsese coloana după ce călcase pe o treaptă putrezită şi căzuse. Un tată cu şapte copii întârziase cu plata chiriei: bătăuşii angajaţi de unchiul meu îl bătuseră cu lanţuri. Iar unchiul meu se trezea dimineaţa, se bărbierea, îşi stropea faţa ca de Hitchcock cu eau de Cologne cumpărată de pe Jermyn Street, se încălţa cu pantofii de piele Lobb şi trecea pe lângă orologiile de bronz şi mobila aurită din conacul său din Bishop Avenue, în drum spre biroul său Chippendale care era înconjurat de cutii de lemn pe care nu le deschisese, pline cu toate mărfurile de lux pe care le luase pe credit fără să se gândească cum o să le achite şi nici măcar nu se uitase la ele.

Înşiruirea fărădelegilor revoltătoare pe care le înfăptuise unchiul meu m-a înfiorat până-n măduva oaselor, mi-a îngheţat inima. Nu înţelesesem proporţiile faptelor sale. Interviurile luate victimelor sale erau sfâşietoare. Fotografiile interioarelor sordide ale caselor lui erau dezgustătoare. Cineva mărturisise că nici în lagărele de prizonieri de război din Burma nu era aşa, da, într-atât era de rău, iar în carte scria că unchiul meu izbucnise în râs când auzise aceste lucruri, ceea ce demonstra că avea nepăsarea rece a unui psihopat. Am dat la ultima pagină:

Odată cu arestarea şi ulterior condamnarea lui Sándor Kovács în 1964, a luat sfârşit una dintre cele mai negre perioade din istoria Londrei de vest. Politica guvernamentală referitoare la reînnoirea urbană promite locuinţe noi, curate, cu chirii pe care oricine poate să şi le permită. O nouă Britanie este pe cale de a fi clădită, în care umbrele trecutului, ale străinilor lipsiţi de scrupule care storc profituri de la cei mai nevoiaşi şi mai vulnerabili, urmează să fie izgonite pentru totdeauna. Un nou răsărit, un nou concept de egalitate. Domnia lui Sándor Kovács şi a bandiţilor săi a luat sfârşit.

Era ceva în această istorisire care nu prea-mi plăcea, deşi nu-mi dădeam seama exact ce era. Ştiind ce ştim cu toţii în prezent despre locuinţele sociale pentru săraci care au fost ridicate în anii şaizeci peste celelalte vechi care au fost dărâmate în acest scop, este dureros de evident că planurile vizionarilor politici sunt mereu sortite să dezamăgească; am fost de asemenea îngreţoşată de două cuvinte: "străini" şi "neamuri".

Căci îmi rămăsese încă în minte negresa cu haina de nailon ce imita pielea de leopard şi geanta ei de piele de crocodil falsă cu încuietoarea aurită şi cu batonul de Toblerone care atârna greu în mâna unchiului meu în timp ce încerca să mi-l dea, ca şi cum ar fi fost un lingou de aur. Aveam în faţa ochilor pantofii lui de piele întoarsă cusuţi manual, felul în care mă privea, cu înflăcărare dar şi cu tristeţe şi nelinişte, îl vedeam pe tata ţipând în timp ce unchiul meu râdea. Toate aceste evenimente mi se păreau mai adevărate decât Sándor Kovács aşa cum era descris în acea carte.