Jurnal (vol. I-IV)

Jurnalul lui André Gide, care apare acum la Editura Cartier, prima traducere românească integrală, a fost efectuată după ediţia în două volume, din 1996, respectiv 1997, de la Gallimard, din colecţia "Bibliothèque de la Pléiade", figurînd cu numărul 54, ediţie la care au lucrat mulţi ani gideologii Eric Marty şi Martine Sagaert. În timp ce prima ediţie a jurnalului (1946) acoperea numai perioada 1939-1942, iar a doua ediţie - perioada 1889-1939 (primul volum) şi 1939-1949 (al doilea volum), ultima ediţie acoperă întregul traseu diaristic al scriitorului parizian, 1890-1925 (primul volum) şi 1926-1950 (volumul al doilea). Pentru o mai bună manevrabilitate profesională, dar şi pentru o mai lejeră flexibilitate în cazul celor care pur şi simplu iubesc textele lui Gide, Editura Cartier a deci să meargă pe soluţia unei ediţii în patru volume, în colecţia "Cartier Clasic". Una e să lucrezi cu două volume a cîte o mie şi mai bine de pagini fiecare, alta e sa răsfoieşti un op de dimensiuni mai friendly, una e să cari după tine, la şcoală sau în maşină, un ceaslov cît un munte, alta e să ascunzi în geanta ta, fără să te doară umărul, un fascicul substanţial - adevărată felie din viaţa unui om.

"Personalitatea lui Gide este un soi de amestec între botanistul Jean-Jacques Rousseau şi Grimm la Doamna d'Epinay. Îmi amintea de acea nesfîrşită hăituire a vînatului îngrozit. Ascundea în sine atît frica prăzii, cît şi priceperea vînătorului. Haita şi prada erau îmbinate în caracterul său. Urmaşul lui Jean-Jacques era ca luna lui Freud la răsărit. Lui Gide nu îi era străin acest fel de exhibiţionism. Însă cînd treceai pe lîngă el, te întîlneai cu surîsul lui Voltaire." (Jean Cocteau)

"Un text care, în mare, a pierdut ceva din şarmul trufandalei, dar care, în acelaşi timp a construit o adevărată catedrală în paginile Nouvelle Revue Française, una din acele construcţii pe care le vizitezi cu cea mai mare plăcere, un roman enorm prin care au defilat pe rînd Paul Valéry şi Paul Claudel, Pierre Louys şi Jean Schlumberger, Charles-Louis Philippe şi Henri Ghéon, pe scurt - o adevărată capodoperă literară marca Gallimard. (...) În care se vede că prietenia, respectul şi graţia nu sînt piedică pentru o anumită luciditate şi nici pentru o anumită exigenţă a onestităţii şi a coerenţei, de care dă dovadă, în felul său, noua ediţie a Jurnalului." (François Kasbi, La République des Lettres, iunie 1997)


Montpellier, martie

... care au azvârlit peste mâhnitele mele bucurii, pe rând, toată amărăciunea păcatului.
... şi bucuriile mele cele mai mari au fost solitare şi pline de griji.

Am fost, până la douăzeci şi trei de ani, fecior convins şi desfrânat; înnebunit într-atât, încât sfârşeam prin a căuta peste tot o bucată de carne de care să-mi lipesc buzele.

A sa caldă nuditate
Sângera eternitate.

Priveam, aplecaţi amândoi la fereastră, seara, nuanţele de peste mare mai fine şi mai liliachii. Amurgul se întindea.

15 martie

... şi sufletul meu mereu în adoraţie devenea cu fiecare zi mai tăcut.
... gândul meu cel mai trist.

17 martie

Iubesc viaţa şi prefer somnul, nu din pricina neantului, ci din pricina visului.

Spania
Cursă de tauri.
Să ucizi pe cineva pentru că e furios e bine; dar să înfurii pe cineva pentru a-l ucide e crimă curată.
Ucizi taurul în pur flagrant de păcat capital. Tu l-ai adus acolo. El nu cerea decât să pască. Etc.

Aprilie

Ei îi era teamă de voluptate ca de un lucru prea puternic şi care ar fi putut-o ucide.
Vă încredinţez că voluptatea poate fi şi o teroare, ca cea a morţii.
Erau atât de zoriţi de pofte că nu se mai aşteptau unul pe celălalt şi le ostoiau pe unde-i apuca.
Toaleta.
... Acesta este un loc de prospeţime rafinată, unde plăcerea de a dormi e atât de mare că pare un spaţiu nou descoperit.
Titlu: "Angèle vu le Petit Voyage".

Paris, sfârşitul lui aprilie

O cunoaştere perfectă a forţei sale, pentru ca să fie folosită la maximum.
Să nu mai citesc cărţi de-ale asceţilor. Să găsesc exaltarea altundeva; să admir bucuria aceasta a echilibrului, a preaplinului vieţii. Fie ca orice lucru să împlinească toată viaţa posibilă semănată în el. A fi fericit devine-o datorie.
Nu-i vom mai cere lui Dumnezeu să ne înalţe în fericire. Nici vorbă! Noi ştim bine că Eu sunt slab.
(Prea multe lucruri în această frază. Dar să nu tăgăduim nimic. Să continuăm.)
Şi acum, ruga mea (căci e încă o rugă): O, Doamne, să se facă ţăndări această morală prea mărginită şi să trăiesc, ah! din plin; şi dă-mi tăria să o fac ah! fără teamă, şi fără a vedea întotdeauna că mă-ndrept spre păcat.
Îmi trebuie acum un efort la fel de însemnat ca să-mi dau drumul, pe cât îmi trebuia în trecut ca să mă înfrânez.
Această morală a înfrânării devenise atât de clar morala mea naturală, încât cealaltă îmi devine grozav de anevoioasă şi complicată. Trebuie să mă chinui în plăcere. Îmi este greu să fiu fericit.
"... Îşi privea uneori corpul feciorelnic, şi totuşi fin şi făcut pentru dragoste; şi tânjea după mângâierile de femeie, înainte ca toată strălucirea cărnii sale să pălească. Voia să fie mai tânăr şi cu mult mai frumos, socotind că între două făpturi, iubirea devine frumoasă, aidoma celor două trupuri." (Tentative amoureuse)
Aşteptau seara, aşezaţi pe iarbă şi nefăcând nimic; apoi, când vremea s-a făcut mai plăcută, au pornit încetişor la drum...
...se deschideau ca nişte insule, corole, flori fără tulpină, care plutesc pe apă.
O morală facilă?... O, bineînţeles că nu! Nu o morală facilă m-a călăuzit până atunci, susţinut, şi-apoi depravat. Însă ştiu bine că, atunci când voi dori să gust din acele lucruri, pe care mi le-am interzis întrucât erau prea frumoase, nu o voi face ca un păcătos, pe ascuns, cuprins deja de amărăciunea pocăinţei; nu, o voi face fără remuşcări, puternic şi voios.
Să părăsesc în sfârşit visul şi să trăiesc o viaţă puternică şi plină.

29 aprilie

Ah! Cum am respirat aerul rece al nopţii. Ah! ferestre! Şi atâtea raze palide scoborau din lună, din pricina ceţii, ca nişte izvoare, aproape că le puteai sorbi. Ah! ferestre! De câte ori nu mi-am răcorit fruntea sprijinit de geamurile voastre şi de câte ori, atunci când fugeam din patul prea înfierbântat înspre balcon, pentru a vedea nemărginitul cer liniştit, poftele mele nu s-au risipit ca bruma.
Friguri ale zilelor de-altădată, eraţi deja pentru carnea mea un vierme al morţii care roade; însă cum se istoveşte sufletul când nimic nu-l distrage de la Dumnezeu!

3 mai

Găsesc, în fine, în Jurnalul lui Delacroix (Revue hebdomadaire) tot ceea ce căutam acum doi ani în corespondenţa sa. Am fost destul de dezamăgit de acele scrisori oficiale.
Acolo îl regăsesc pe acel Delacroix al crochiurilor în sepia - Jurnalul său mă determină să-l reiau pe al meu.

4 mai

Octave m-a fermecat; cu o desăvârşire, o paloare rafinată a chipului; dacă ar vorbi mai bine, ar fi un adevărat seducător; un amestec de diletant şi de muncitor. Mi-ar plăcea să-l revăd; ceea ce mă reţine însă este că el nu şi-o doreşte aceasta. Cât despre Lucien, abia mă abţin să nu îl iau la palme; o insectă jegoasă, pe care-ai vrea s-o striveşti, s-o dai la o parte cu vârful bastonului.

4 mai

Ca să merg la Luvru şi să lucrez la istoria picturii mai serios decât am făcut-o până acum, trebuie să am un carnet. Căci nu trebuie ca admiraţia să fie leneşă. Mi-ar plăcea să-l studiez pe Chardin ca un exeget şi nu ca un critic; fără referiri la stil; ci făcând observaţii surprinzătoare; şi-apoi explicându-mi mie însumi lucrurile. Există întotdeauna un câştig atunci când adopţi în faţa cuiva mare o atitudine atentă şi pioasă.

5 mai

Azi dimineaţă, sculat la ora 5, am lucrat ca odinioară. Însă dimineaţa nu ar trebui menită unei munci de producţie; ar fi mai potrivite filologia şi studiul limbilor străine.
Ar fi, cu adevărat, o oarecare bucurie să te simţi robust şi normal. Aştept.

9 mai

Când te duci seara la Henri de Régnier, îl surprinzi, aşezat într-un fotoliu, cu spatele la o lampă care îi luminează cartea. Nimic mai sârguincios şi fermecător decât Henri de Régnier cu o carte în mână; mă face să-mi aduc aminte de vremurile în care nimic nu mă distrăgea de la lectură. Acum nu mai e la fel!

Sâmbătă

Cântat Schumann şi Chopin la Pierre Louis; cântat până-n seară.

Yport, sâmbătă

... şi aceste flori dalbe, în umbră mai dalbe, în noapte şi mai dalbe, străluceau pe iarba întunecată a peluzelor. Şi nisipul de pe alee strălucea; o urmam, mărginită de lilieci înmiresmaţi, apoi dispărând pe sub copacii înalţi. Apoi apa stătătoare a heleşteului ne fermeca, dar noi continuam să mergem. Apoi luna, pe care o preferam atunci pe un cer neguros şi ca şi plutind, luna mijea printre crengi. Atunci, visând deja, ne întorceam la culcare.

28 mai

Nu ne vom pierde niciuna dintre neliniştile noastre. Căci cauza lor se află în noi, şi nu în afară. Spiritul nostru este astfel făcut ca totul să-l zdruncine, ceea ce face că numai în singurătate îşi află puţină tihnă. Atunci însă îl tulbură Dumnezeu.
Ceea ce îmi place mie într-o operă de artă este că e calmă; nimeni nu-şi va fi dorit odihna şi totuşi nu va fi iubit neliniştea mai mult ca noi.
Mi-am petrecut mare parte din tinereţe încercând să le arăt celorlalţi emoţii pe care le-aş fi avut poate, dacă acel efort pentru a le arăta nu le-ar fi ucis pe toate.

3 iunie

Inutil să-ţi scrii jurnalul în fiecare zi, în fiecare an; ceea ce contează este ca, în anumite perioade din viaţă, el să fie foarte strâns şi scrupulos. Dacă am încetat, mai multă vreme, să-l scriu este pentru că emoţiile mele deveneau prea complicate; or aceasta mi-ar fi luat prea mult timp pentru a le scrie; pe de altă parte, strădania unei simplificări necesare le făcea mai puţin sincere; era deja o ajustare literară; ceva care nu trebuie în ruptul capului să fie jurnalul.
Emoţiile mele s-au deschis precum o religie; îmi este cu neputinţă să exprim mai bine ceea ce vreau să zic; deşi aceasta ar putea mai încolo să mi se pare de neînţeles. Este înclinaţia către panteism; nu ştiu dacă voi ajunge până la urmă la asta; cred, mai degrabă, că este o stare trecătoare.

3 iunie

Cale-ntoarsă de la Yport.

3 iunie

Mă simt atât de bine la familia Laurens, încât aproape mă sperii, într-atât o presimt devenindu-mi indispensabilă. Pentru mine, este o familie aleasă şi visez bucuriile mele alături de ei.
După ce Pierre a plecat, Paul şi cu mine am redevenit melancolici, însă au fost, poate, serile cele mai rafinate, căci există astfel de minunate bucurii care te ajută să nu-ţi uiţi prea mult bogăţia. Am făcut amândoi sub clar de lună câţiva paşi pe faleză, într-o seară chiar am trecut prin pădure, într-atât noaptea cea clară ne ispitea să căutăm ceva mai mult mister.
Trecând pe lângă cimitir, lui Paul i s-a făcut frică; eu, care nu mă gândeam la asta, regretam că mă lecuisem de frică. Am putut să ne facem confidenţe sentimentale, lucru atât de anevoios şi de delicat încât trebuie să fii cretin sadea sau sigur pe tine însuţi precum eram noi ca să nu te mai temi nicicum de surâsul celuilalt - iar noi eram la fel de romantici fără ruşine, visători precum René, eu ca şi el aşteptând, dorindu-ne vijeliile şi vântul mării peste vieţile noastre. Paul se temea de viitor, amândoi serioşi, şi totuşi înveseliţi de frumoasele umbre pe care ni le făcea, pe iarba-neagră, luna.
Într-o seară, la amurg, aidoma mateloţilor din călătoria mea, am mers de-a lungul falezei, sărind pe stânci în timp ce marea creştea; apoi, ajunşi în locul de unde nu se mai vedeau decât marea şi cerul, am discutat despre amărăciunile noastre.
Ar fi trebuit să povestesc toate serile noastre, după lecţiile de scrimă, lecturile, pălăvrăgelile, plimbările primprejurul grădinilor, peste care luna se scoborâse, şi pe care o vedeam printre zăbrele. Am fost unul pentru celălalt de-un ajutor salvator, avertizându-ne de primejdia melancoliilor solitare. O, mereu ne vom întoarce aici, într-atât se găsesc, în sufletele noastre trei, tristeţi de nedezrădăcinat.
... Am vrut în acest an să mă arunc cu putere înspre bucurie şi să mă abandonez vieţii, pe care o voiam bună.
Cele mai mari bucurii ale simţurilor mele au fost poftele astâmpărate.
Veşnica mea întrebare (şi e o obsesie bolnăvicioasă): sunt eu amabil?
O furtună, în sfârşit, după trei luni de secetă. M-am întors să văd ploaia cum cade, ca un spectacol. Nu-mi mai place să descriu ceea ce văd; totul se strică. Îmi place mai degrabă doar să privesc, ştiind bine că nimic nu e pierdut şi că regăseşti orice viziune în clipa în care ai nevoie de ea. Aş vrea să mă bucur încă şi mai mult. Vreau, cât mai curând, să cunosc forme de viaţă diverse şi, în fiecare, să regăsesc acea nelinişte care se exaltă de regretul alteia. Ştiu că, în scurt timp, mă voi scufunda în sarcini austere şi că voi lucra la orice oră din zi. Acum, în pofida tuturor dorinţelor mele de a studia, nu-mi permit încă să lucrez; citesc cât e ziulica de lungă, mă plimb, ies să culeg plăcere; ies şi noaptea; mi-e sete şi mi-o potolesc, şi asta e ceva foarte nou pentru mine. Noaptea, dorm aproape afară, într-atât de larg deschisă este fereastra; luna intră, trezindu-mă, iar eu nu sunt mâhnit deloc. E atât de cald, că s-ar putea dormi şi gol sub lună. Dimineaţa, când mă trezesc, văd o frumuseţe mereu la fel, şi ramurile sub cerul albastru. Iau în fiecare zi un şerbet, aşa cum alţii s-ar duce la cursuri; şi, adesea, merg hăt departe pentru a mi-l lua, ca să-mi fac mai întâi sete; şi mă simt, atunci, chinuit ca de-o arsură, şi-mi studiez setea cu răbdare.
În rest, ştiu că acest regim este prost şi că scriitorul trebuie să se refuze lucrurilor; însă astăzi îmi place să-mi demonstrez contrariul şi să-mi produc suferinţe pentru când nu-mi voi mai da frâu liber plăcerilor. Şi apoi, alte vieţi! alte vieţi; tot ceea ce vom putea trăi din ele, noi înşine, (ştiind că e o greşeală) e să savurăm emoţiile, ca să avem ce povesti.

La Roque, 14 iulie

Îmi voi aminti că, atunci, ca şi anul trecut, citeam din Tacit, mergând şi înaintând pe aleea de pini înspre îndepărtatul peisaj (acea admirabilă a treisprezecea carte, în care Nero îşi pierde uşor blândeţea şi temerile înnăscute). Natura, de jur împrejur, părea de o tristeţe îngrozitoare şi întunecată.
Aveam o proastă cultură a propriilor mele emoţii; educaţia stendhaliană este foarte supărătoare şi primejdioasă. Mi-am pierdut obişnuinţa gândirii elevate; este extrem de regretabil. Trăiesc facil. Trebuie să încetez. În viaţă, trebuie ca totul să fie hotărât, iar voinţa veşnic încordată ca un muşchi. Nu-mi pare rău, totuşi, că, vreme de un an, am schimbat metoda; însă întotdeauna trebuie să revii la tine însuţi. Nu, nu-mi pare rău, ştiu că totul serveşte la ceva; numai să ţi-o spui ţie însuţi. Iar eu am trăit mult. Însă trebuie cu siguranţă să-mi revin...
Cred că am să abandonez cartea aceasta, de o dificultate obositoare. Ar fi putut fi totuşi foarte incitantă.

ROMAN
Fromentin.
Iată o cheie ruginită pe care am găsit-o pe una din treptele peronului, dar ascunsă puţin de iarba care creşte printre pietre. Am încercat-o pe la toate lacătele şi, cum nicio uşă nu se putea deschide cu ajutorul ei, în cele din urmă, după un sfert de ceas de strădanii, am reuşit să sfărm un şurub care ţinea ferecată una [...].

Să văd scrisoarea pentru de Régnier.
Am râde încă şi mai mult; ar fi ca în
Jocurile învolburate sub copacii bătrâni.

Sfârşitul lui iulie

Când rămân singur seara, după râsetele din zi, nu mai port în mine - deloc, nicio urmă de tristeţe.

August

Nu-mi mai pasă de nimic; sunt fericit. Sunt, totuşi, pe deplin fericit. Şi nu-mi mai trebuie nimic altceva... Deşi voi fi cunoscut tristeţea.

Honfleur. Pe stradă

Şi, în unele momente, mi se părea că ceilalţi din jurul meu nu trăiau decât pentru a spori în mine sentimentul vieţii mele personale.

Pentru Paul Laurens.
La ce bun să ai o emoţie, dacă celălalt nu ştie de ea? Sau atunci eşti egoist.

Marile opere tăcute.
Să aştepţi ca opera să tacă în tine, pentru a o scrie.
"Grav... Trebuie întotdeauna să revii la acest cuvânt atunci când vorbeşti despre el", spune Fromentin à propos de Ruysdaël. Şi-mi place Delacroix când spune: "Există într-o operă o gravitate care nu se află şi în om."
Am recitit, înainte de a pleca, întregul meu jurnal; am simţit un dezgust inexprimabil. Nu mai găsesc decât orgoliu; orgoliu până şi în felul de a mă exprima, mereu cu o pretenţie oarecare, fie de profunzime, fie de spirit. Năzuinţa mea către metafizică este ridicolă; analiza aceasta veşnică a gândurilor, această lipsă de acţiune, aceste concluzii devin, atunci când te îndepărtezi de ele, lucrurile cele mai obositoare, mai insipide şi aproape de neînţeles. Există cu siguranţă anumite stări care ştiu că au fost sincere, al căror cod de acces îmi este însă astăzi interzis. Pentru mine, ele reprezintă un lucru încheiat, cuvinte fără viaţă, o emoţie stinsă pentru totdeauna.
Mi se întâmplă, ca reacţie adversă, să doresc să nu mă mai ocup niciodată de mine; să nu mă mai întreb, atunci când vreau să fac ceva, dacă fac bine sau rău; ci doar să o fac, şi cu asta basta! Nu mai doresc deloc lucruri bizare şi complicate; nici măcar nu mai înţeleg lucrurile complicate; aş dori să fiu normal şi puternic, numai şi numai pentru a nu mă mai gândi la asta. Dorinţa de a scrie bine paginile acestea de jurnal le anulează orice pretenţie de sinceritate. Ele nu mai înseamnă nimic, nefiind niciodată suficient de bine scrise pentru a avea o valoare literară; în fine, toate se bizuiau pe o glorie, pe o celebritate viitoare, care le va face interesante. Ceea ce e cu totul şi cu totul demn de dispreţ. Îmi plac numai câteva pagini pioase şi neprihănite; numai clipele pe care fiinţa mea de odinioară le dedica rugăciunilor îmi plac cel mai mult.
Puţin a lipsit să nu rup toate astea; dar cel puţin am renunţat la foarte multe pagini (De atunci, am ars aproape în întregime acest prim jurnal - notă din 1902).
... ca algele acelea nemaipomenite care, atunci când le scoţi din apă, îşi pierd culoarea...
Ar trebui să traduc neîntârziat Heinrich von Ofterdingen. M-am gândit şi la Peter Schlemihl, atât de puţin cunoscut; şi Ondine de La Motte. Apoi, din italiană, Petrarca. Să văd dacă nu s-ar putea adapta o piesă de Calderon.
Ceea ce ne face să râdem este sentimentul atrofierii unui lucru care pare a fi plin. Căci ceea ce ne însufleţeşte este sentimentul plenitudinii. Orice lucru poartă cu el o promisiune de plenitudine.
La Luvru... căutând, pe fiecare pânză, acel strop de viaţă care mai dăinuie încă, după ce pensula a părăsit-o. Şi ceea ce m-a emoţionat în ziua aceea nu este nici Rembrandt, nici Vinci, ci Tiţian: Tânărul cu mănuşa - în faţa căruia am plâns. Pare că valoarea unui lucru e dată doar de intensitatea vieţii pe care o întrupează. Fie ea, această viaţă, a artistului sau a subiectului reprezentat.

Regăsesc acea frază pe care o scrisesem pentru Urien:
"I-au pretins romanului să înlocuiască marile mutări pe care ei nu au fost în stare să le facă; i-au cerut să satisfacă de bine de rău pofta vagă de eroism pe care imaginaţia lor o formula, dar pe care trupul lor nu reuşea să o înfăptuiască."

Un roman este o oglindă care călătoreşte.
Îmi place mai mult formula aceasta decât cea pe care Stendhal o prelua, cred, din Saint-Réal.
Să oferi exact ceea ce se aşteaptă din partea ta arată o bună pricepere, atunci când râvneşti să parvii; altminteri, privesc aceasta ca pe-o laşitate, ca, de altfel, tot ceea ce este prea facil.
Nu ar trebui să fii cuprins de amărăciuni personale, ci să ţi le însuşeşti pe ale altora... aşa încât să le poţi înlocui.
... Şi remarcaţi cât e de uşor: nu ai decât să strigi că eşti trist într-o zi când eşti destul de puţin trist ca s-o spui etc.
- Noi nu mai văzuserăm încă splendori atât de cristaline.

Lisieux

Nu am preferat decât cu mare chin sarcina de a cunoaşte pofta de a cunoaşte împreună. Cred că prefer să nu ştiu, într-atât sufăr de singurătate, fie ea dintre cele mai vanitoase.

5 septembrie

Câtă trudă să vrei să urmezi prea departe calea actelor tale!
S-ar potrivi, poate, ca epigraf pentru o reeditare a lui André Walter:
"Cu-adevărat, nu toată lumea trebuie în acelaşi timp să lupte pentru a se înfrânge şi să piară de mână proprie." Imitaţia, I, XXV, 4 (Este vorba despre L'Imitation de Jésus Christ, de Lamennais - n.t.)

9 septembrie

Strigoii lui Ibsen au avut un efect puternic asupra mea la această nouă lectură; i-am citit în faţa maică-mii şi a mătuşii Henry; însă trebuie să fii atent ori de câte ori scandalul amuză. Doar împingând lucrurile, nu brutalizându-le le mişti din loc. Căci trebuie să ţinem în permanenţă seama de inerţia sufletelor şi a trupurilor. Brutalizând, cel mai adesea răneşti; şi cu asta basta. Trebuie, dimpotrivă, să emoţionezi.

La Roque

Am vrut să arăt, în această Tentative amoureuse, înrâurirea cărţii asupra celui care o scrie, şi chiar din timpul scriiturii. Căci, izvorând din noi, ea ne schimbă, ne transformă cursul vieţii; e precum în fizică, când nişte vase mobile suspendate, pline de lichid, primesc un impuls şi, atunci, se golesc în sensul opus scurgerii lichidului pe care îl conţin. Acţiunile noastre au o retroacţiune asupra noastră. "Acţiunile noastre acţionează asupra noastră tot atât cât noi asupra lor", zice George Eliot.

Aşadar, eram trist pentru că mă tulbura visul unei bucurii irealizabile. Îl povestesc, iar această bucurie, desprinzând-o de vis, o face să fie a mea; din această pricină, visul meu e dezfermecat; şi, tot din aceeaşi pricină, eu sunt fericit.

Nu există acţiune asupra unui lucru fără retroacţiune a acelui lucru asupra subiectului care acţionează. E o reciprocitate pe care am ţinut să o arăt; nu neapărat în relaţiile cu ceilalţi, ci cu sine. Subiectul care acţionează este sinele; lucrul care retroacţionează este un subiect imaginar. Am dat, aşadar, de fapt exemplul unei metode de acţiune indirectă asupra propriului sine; poate la fel de bine să fie şi un basm. Luc şi Rachel vor şi ei să-şi împlinească dorinţa; dar, în vreme ce, scriindu-mi-o pe-a mea, mi-am îndeplinit-o la modul ideal, ei, visând la acel parc, din care nu vedeau decât zăbrelele, vor să intre cu-adevărat; de aceea, nicio bucurie nu-i încearcă. Îmi place, deci, mult ca într-o operă de artă să se regăsească astfel transpusă, la scara personajelor, chiar subiectul acelei opere. Nimic nu îl clarifică mai bine şi nu stabileşte mai sigur toate proporţiile ansamblului. Astfel, în atari tablouri de Memling sau de Quentin Metzys, o mică oglindă convexă şi întunecată reflectă, la rândul ei, interiorul odăii în care se produce scena pictată. Tot la fel şi în Meninele lui Velasquez (dar puţin altfel). În fine, în literatură, în Ham-let, scena piesei de teatru, ca şi aiurea, în multe alte piese. În Wilhelm Meister, scenele de marionete sau de sărbătoare la castel. În Căderea casei Usher, lectura făcută lui Roderick etc. Niciunul din aceste exemple nu este absolut corect. Cel care ar spune cel mai bine ceea ce am intenţionat în Cahiers, în Narcisse şi în Tentative este comparaţia cu procedeul blazonului, care constă în făurirea, înlăuntrul celui dintâi, a unui al doilea "en abyme".
Această retroacţiune a subiectului asupra lui însuşi m-a ispitit întotdeauna. Pentru mine, acesta este romanul psihologic tipic. Un om furios spune o poveste; iată subiectul unei cărţi. Însă un om care spune o poveste nu este de ajuns; trebuie ca acesta să fie un om furios şi să existe un raport constant între furie şi povestea spusă.


Duminică 18 februarie

Să reluăm:

Duminică 4 februarie: Antoine mă chemase, cumpărat iepure; o nouă întâlnire pentru miercuri - nu mă voi duce.
Părăsesc loja lui de Max ca să bat bulevardele. Primă întâlnire cu Auguste Zavoral. Îl pierd, apoi îl regăsesc şi îl iau cu mine.

Luni 5: dejun cu stridii, împreună cu Rouart la Prunier. Pe urmă, pe la alunecosul Batailles, apoi înspre Au. Zav., pe aleea Saint-Ouen. Lăsăm vorbă; apoi la Mockel etc.

Marţi 6: prelegerea lui Régnier, la 2 jumătate. La 5 - împreună cu Rouart şi Ghéon, în trăsură, către piaţa Vendôme, unde ne aşteaptă Aug. Îi ţine locul lui Ghéon în trăsură. Îl las cu R., pe strada R.

Miercuri: Laurens şi comisioane. Sunt în costum de velur negru. Alt circ (plictisitor la culme) - întors degrabă.

Joi 9: Trebuia să mă duc la Dl. Rouart, apoi să-l întâlnesc pe Aug., la orele 9 - însă o gripă teribilă m-a împiedicat. Îl trimit pe Ghéon în locul meu - amân întâlnirea pe duminică.

Vineri: sâmbătă - gripă şi îndobitocire.

Duminică 11: ies către orele 5 - întâlnesc pe Au. ca să-i zic că sunt bolnav.

Astăzi este duminică 18. Nu am mai ieşit şi nu am - de pe 4.

Asta n-a stat în picioare.

Luni 19 - joi 22 - sâmbătă 24. Iulie

Paul îmi cere să-i trimit nişte cărţi. Îi trimit la Perros-Guirec:
Soţul etern.
Rimbaud Illuminations - Lettres.
Stendhal Henry Brulard - Lucien Leuwen.
Am citit, de joi 8 până duminică, 18 februarie, cât timp am fost răcit (cu voce tare împreună cu Madeleine):
Dostoievski: Soţul etern.
În şoaptă:
Dostoievski: Amintiri din casa morţilor.
Balzac: Les Proscrits.
Balzac: Gambara.
Régnier: La Double Maîtresse.
Céard: Une belle journée.
Wyzewa: Etudes sur le roman étranger.
În germană - din Nietzsche, din Goethe, din Heine, din Kleist.
În italiană - nişte scrisori de-ale lui Leopardi.
Al patrulea volum din O Mie şi Una de Nopţi.
Fragmente ale prinţului de Ligne.
Lesage: Le Tableau du mariage.
Anatole France: Prefaţă la Faust.

La Cuverville, august

Jumătate din Bruno de Schelling.
L'Enfant de Jules Vallès.
Prietenul comun de Dickens.
Amurgul zeilor de Nietzsche.
Primul volum din Anna Karenina Tolstoi (recitit).
Rămân de citit vreo douăzeci de pagini din l'Antichristul - vreo treizeci din Originea moralei.
Terminat Anna Karenina la Marsilia.

La Lamalou

Citit:
Primele capitole din La Psychologie des sentiments a lui Ribot.
La Cousine Bette (recitit) de Balzac.
Al doilea volum din Anna Karenina de Tolstoi.
Câteva Caractères de La Bruyère.
André Chénier.
Studiat pe pianul de la vilă.
Preludiu, Coral şi Fugă de Franck.
Concerte de Mozart.
Simfonii de Mozart.

De la Biskra la Touggourt, Decembrie 1900

Pentru M. A. G.

Recopii în acest loc, nu ştiu pentru cine altcineva dacă nu pentru tine, notele acestea aproape şterse. Ţie ţi le-am scris, în plictiseala fără margini a drumului, după ce te-am lăsat la Biskra. Acest tip de trăsură cu banchete, care face, în patru zile, serviciul de poştă dintre Biskra şi Touggourt, trece prin faţa hotelului cu mult înaintea zorilor. Îmi amintesc despărţirea de tine, pe terasă, în timpul nopţii...

I

Marţi, orele 5

Tot în oază. - O lumină dulce, atât de ştearsă, încât lumina pare o umbră, iar umbra aduce a profunzime. Un clar de lună matinal, în care zorii au să se scurgă.
Cimitir la marginea drumului - în care se odihnesc părinţii lui Athman, sub pacea glacială a nopţilor. Numai mormintele albe ale asceţilor strălucesc; apoi, neclar, celelalte morminte, pământii, zac sub acelaşi praf, amestecat cu noapte. Cimitirul este împrejmuit de palmieri; sub ei, apa din canalele de irigaţie străluceşte în lumina mişcătoare a lunii. Niciun cânt, niciun parfum, niciun murmur; grava poezie a meleagurilor acestora, a acestui ceas este plăsmuită dintr-o sărăcie lucie.
Drumul taie satul. Toate dorm. În casele din argilă cenuşie, nicio lampă, niciun foc.
Îţi aduci aminte că, în ultima noastră călătorie, la ceasul ăsta şi în locul ăsta, de pe zidul prăvălit al moscheii, miorlăia o bufniţă mică, pe care n-a deranjat-o apropierea noastră, dar care, serioasă, ne privea cum o priveam?
Apoi, ultimii palmieri se răresc; şi această îndoielnică iluzie de viaţă care era oaza stătută ne abandonează în deşert, în noapte, în moarte.
Cu toate acestea, în zare, infinit de depărtate, câteva focuri, trei ori patru, - caravană de nomazi, halte de caravane.
Niciun nour pe cer. În curând, au să apară zorii. Liliachii şi trişti la răsărit, par ca o vânătaie a nopţii.
Ne intersectăm cu o caravană. Luna, aproape în buricul cerului, lasă să se vadă din cămile numai o discretă umbră scurtă. - E frig. Întocmai ca arabii, Athman, ca să doarmă, îşi vâră turbanul uriaş în cele trei glugi ale burnuzurilor sale, se îngrămădeşte, se ghemuieşte, ca un bostan, precum împăratul Claudius (Seneca, Apocoloquintose du divin Claude).
Câmpia - argintie de la sare - luceşte slab. Magneziu ori sodă, nu ştiu, pământul, neted şi poleit cu argint, pare din materie fluidă. Şi pe deasupra, pe alocuri, un buchet de fistic, o tufă de stuf subţire.
Niciun nour. Au apărut zorii. Din cerul încă rece al nopţii până la marginea roşie a nisipurilor se întrevede o prismatică analiză a zilei, mai delicat şi mai subtil nuanţată, dar tot atât de precis detaliată ca şi cea a unui curcubeu; şi, pe pământul uluit, o renaştere a culorilor. Este o absenţă artistică totală, de o frumuseţe, de o extraordinar de firească puritate.
Asta nu va ţine decât o clipă. Deja orice nuanţă subtilă se şterge; în spaţiu, nu trebuie să rămână decât auriul brutal şi albastrul.
Însă, înainte de apariţia soarelui, cerul se colorează din nou într-o stranie culoare portocalie, pe care în curând apare soarele, roşu şi plat, ca o potcoavă moale, pusă pe nicovală.

Orele 7

Un zbor de cocori în auriul cerului face un nour lunguieţ, care palpită. Un alt zbor, mai puţin amplu, vine după primul. Se apropie unul de altul; îi putem număra: sunt treisprezece. Aceste două cârduri trec, fiecare, prin stânga noastră. Ce semnificaţie o fi având aceasta în ştiinţa augurală?

Orele 8

Până la Saada, nu am întâlnit nimic viu, în afara unor caravane nepăsătoare. Ba mint, - doi şacali. Primul a luat-o la fugă, temător, când ne-am apropiat. Celălalt rămâne destul de aproape de noi, nemişcat şi ascuns după un tufiş jos; i se vede doar botul ascuţit.
Deasupra mării, zorii nu mi s-au părut niciodată atât de splendizi. Acolo unde nisipurile se înroşesc, fierb, talazurile rămân reci. Apoi, deşertul se întinde, cu încăpăţânare neschimbat. Argilă galbenă, puţin pietroasă, în care vegetaţii pitice, roşcate şi rotunde, care opresc nisipul şi se ridică deasupra, seamănă, pe această întindere netedă, cu o mulţime de negi.
De la Saada la Chegga, nu am mai întâlnit nimic.

Chegga, orele 10 jumătate

Dejun - pe o masă cu trei picioare - în plin soare, care începe deja să ardă rău. Două pisici flămânde se bat de la nişte resturi de pui rece şi de la nişte sardine. Lângă noi, în faţa colibei mizerabile în care se adăpostesc trei sărmani arabi, o femeie, acoperită cu o zdreanţă de culoarea şofranului, spală o fetiţă slăbuţă de cinci ani, în pielea goală, în picioare, într-un cazan negru. Nicio floare, nicio iarbă care să înveselească puţin coliba.
Ce-şi imaginează mai întâi cel care nu cunoaşte aceste locuri: nimic. La dreapta, o colibă. Nu departe, câteva schelete fără fălci - schelete de cămilă, pare-se. La stânga, o caravană de cămile; nişte cămilari care le dau să bea, de la un izvor pe care nu-l vedem. În spatele puţului din care iese izvorul, nimic; în jur, nimic; soare; o avalanşă de soare.
Ne apropiem de izvor. Ce se întâmplă? Apa, captată, trece într-o livadă, în care se ofilesc douăzeci de palmieri subţiri. Un măgar chelbos paşte sub unul din ei. S-ar zice că paşte nisipul. De cum s-a înhămat diligenţa, am luat-o din loc.

Ora 1

De mai bine de două ceasuri, drumul, acelaşi, ne apare, totuşi, schimbat în faţă. - Puţin nisip fin îngreunează acum mersul. Roţile se afundă în nisip; caii se muncesc din greu; coborâm. Soarele dogoreşte. Cât vezi cu ochii, câmpia, prea luminată, pare fără relief; tonurile se sting. Dar dacă îţi întorci privirea, stând cu spatele la soare, tonurile apar din nou, iar raportul dunelor joase cu cele câteva vegetaţii care le împestriţează îţi ia ochii. Nu ştiu cum se numesc plantele astea. Frunzişoarele lor ţepene sunt de un verde argintiu spre cenuşiu, întocmai ca cel al frunzişului măslinului.

Kef el Dorh'

Pământul o ia brusc la vale până la lacul sărat.
A fost o vreme în care nu îndrăzneam să-mi mărturisesc cât de greu îşi găseşte arta refugiu şi inspiraţie pe tărâmul acesta. Aveam trebuinţă să mi-l închipui frumos ca să îndrăznesc să-l admir cu patimă. Era vremea în care, cu bucurie în suflet încă, încurcam arta cu firea. Acum, ştiu sigur că tocmai hidoşenia lor mă atrage la locurile astea, vremea ieşită din comun: ceea ce constrânge orice artă la a nu fi... sau la a se refugia în locuri străine.
Aici, neputinţa pictorului este grăitoare; şi mucalită îndărătnicia lui de a nu o recunoaşte câtuşi de puţin. Trebuie să ştii, în deşert, să te mulţumeşti cu învăţătura, vreau să zic cu exultarea, pe care o propune, apoi să ştii să i te opui. Îmi închipui că tocmai la acest lucru s-a dedat şi Monet (Monet a făcut un sejur în Algeria, în timpul serviciului său militar). Analiza muncii sale, a ochiului său; cunoaşterea cea mai simplă a fiecărui ton în sine, a raporturilor sale şi a posibilei sale importanţe; estomparea tuturor planurilor, dispariţia reflexiilor, necunoaşterea împestriţărilor, neînvăluirea centrului. Trebuie că, reîntorcându-se în ţară, el a dobândit - din reacţiile tonurilor între ele, din resursele fiecăruia, din disponibilitatea pe care o răsfrâng suprafeţele, din climat - o înţelegere totodată mai savantă şi mai spontană, un soi de revelaţie.

M'Reyer

... unde ajungi la sfârşitul nopţii. Bordj; curte imensă, şi cum să arăt cât de sumbră? Toate sunt aici în deficit; curtea este imensă fără probleme; căci aici nimic nu e mai ieftin decât spaţiul.
De cum ieşi din bordj, noaptea pare atât de mare, încât bordj-ul pare mic. Niciodată nu am văzut atâtea stele. De oriunde ar fi de pe cer, le vezi izvorând în faţa ochilor. Lătratul câinilor... o nelinişte inexplicabilă te cuprinde; - te descoperi lipsit de apărare împotriva vidului; te simţi pretutindeni abandonat în deşert.
Rătăciţi în noapte, căutăm să ajungem în satul pe lângă care a trecut trăsura, înainte de a se opri în bordj. Este departe. Auzim răsunând un refren cazon, apoi întâlnim patru soldaţi care ne abordează şi se oferă să ne conducă. Îi părăsim de cum am intrat în sat. E frig. În mijlocul străzii, - dacă se poate numi astfel canalul acela dintre case, - nişte focuri făcute din frunze de palmier, pe care câţiva copii, pe jumătate goi, le aţâţau, şi la care se încălzesc nişte bătrâni. Flacăra izbucneşte pentru o clipă pârâind, apoi se lasă, şi nu mai rămâne decât strălucirea molcomă a tăciunilor. Nici muzică, nici dansuri; nişte cafenele maure aproape stinse; câţiva fumători în faţa porţilor, întinşi pe jumătate pe nişte rogojini ori chiar pe pământ.
Şi, după ce am străbătut de trei ori singurele două străduţe din sat, cum focurile s-au stins, cum am alungat, ca pe nişte cârduri de păsări sălbatice, toate sufletele tinere şi fermecătoare care se încălzeau la lumina lor, de vreme ce liniştea de pe aceste meleaguri prea stranii s-a spulberat, - ce ne mai rămâne de făcut? - altceva decât să ne întoarcem la bordj, străbătând apăsătoarea singurătate a nopţii.

II

Miercuri, la prânz

Nişte cete cenuşii au urcat dinspre sud. Vreme de două ceasuri, cerul s-a acoperit în întregime cu nori; apoi, tot înspre sud, a început să se vadă albastrul. Acum, din nou, de la un capăt la celălalt al cerului, nu mai e niciun nor.
Orele 5
Vedem Touggourt-ul. Soarele scăpătat se colorează. Cerul este cu totul albastru, de un albastru care se aureşte pe margini. Apropierea de Touggourt întrece toate amintirile mele. - La orizontul din partea stângă, linia fină a oazei, care se continuă încă de la M'garine, pare o coastă de golf, iar marea nisipoasă pe care plutim se interpune. La dreapta, nimic; doar nisipul auriu, care se topeşte în aurul fremătând al cerului. Dinaintea noastră, importantul Touggourt.
Port întârziat! Departe încă, în afară de oază, nu vedem, drept în faţă, aidoma unor faruri, decât două minarete ciudate, decupate în negru pe cer.
Cu toate acestea, soarele dispare. La răsărit, nisipul, roz şi verde pentru o clipă, capătă deodată o lividitate gingaşă, o paloare foarte fină, rafinată sub cerul roz şi liliachiu...

FILE
MEDITAŢIE 1 (proiect)

Recitesc admirabilul pasaj al lui Pascal: "Exemplul castităţii lui Alexandru nu a făcut tot atâţia cumpătaţi pe câţi neînfrânaţi a făcut beţia sa. Etc."
Pornind de la această idee, s-a pretins atât de des să ni se ascundă rădăcinile marilor oameni. De ce mă priveşte pe mine adâncimea în care se odihnesc rădăcinile lor; pentru că rădăcinile lor sunt frumoase. Şi nici măcar în aceasta nu constă interesul problemei; vârf şi rădăcini fac parte din acelaşi om; există nişte raporturi tainice; cine ştie dacă nu voi pierde tot, vrând să fac aici abstracţie de măreţie, vreau să zic: neconsiderând decât sentimentul, gândirea, şi nu organul; rodul, fără copacul ce l-a purtat? Măreţia omului mare nu stă numai în capul său; dacă îl ţine sus înseamnă că întregul trup este mai mare.
În rest, această metaforă este înşelătoare; există atâtea feluri de măreţie; există atâtea feluri de frumuseţe. Există atâtea feluri de a merita interesul din ochii oamenilor.
Sentimentele josnice sunt sentimente contrafăcute. Si descoperi, deşi cu greu, că nu există nici măcar un singur om care să nu poată... etc. Floarea cea mai simplă, odată cultivată, povesteşte despre un soi de frumuseţe ieşită din comun.


1 ianuarie

Vreme cât se poate de neguroasă şi mohorâtă. Azi dimineaţă, trebuie să îndur complimentele tuturor oamenilor de bine din ţinut.
Ieri seară, eram consternat de cât de multă muncă ar presupune revizuirea traducerii operei Victory. Tunam şi fulgeram împotriva Isabellei Rivière şi a teoriilor ei copilăreşti privind fidelitatea care trebuie să emane dintr-o traducere şi care-o face pe a ei să fie înţesată de inadvertenţe, de stângăcii, de cacofonii, de hidoşenii. Speram totuşi să fi terminat această trudă şi să fie nevoie doar să recitesc... Însă iată-mă cu cincisprezece zile mai bătrân.

5 ianuarie

Oboseală a capului destul de neliniştitoare; ameţeli etc. Totuşi am lucrat destul de bine. O invidiez profund pe Em., care citeşte lângă mine Grüne Heinrich; însă resping tot ceea ce-ar putea să-mi distragă atenţia de la Conrad. Citirea ziarelor îmi ia deja destul de mult timp, pe care aş putea să-l folosesc într-un mod mai util. Abia dacă mă simt satisfăcut spiritual citindu-l pe Maurras şi la Dépêche de Rouen (articolele lui Destin). Bârfele din celelalte ziare sunt ruşinoase (bineînţeles că nu pun la socoteală le Journal de Genève).
Ultimele numere din revista Mercure sunt cât se poate de interesante. E curios că această revistă a căpătat o pondere deosebită de când Gourmont nu mai este.
Învăţat pe de rost, zilele acestea, Preludiile în mi minor (al căror sfârşit îl ştiam deja); în la bemol major din primul caiet; în do minor din cel de-al doilea; Fuga în mi major din primul (din Clavecinul bine temperat). Studiat în octave Fuga în mi minor din primul caiet. (Busoni). Revăzut piesa Lavapies de Albeniz.

6 ianuarie

Traducere. Oricât de istovitoare ar fi, această îndeletnicire mă amuză. Însă cât de mult timp îţi mănâncă! Socotesc, în medie, când totul merge bine, o oră pentru fiecare jumătate de pagină (din ediţia Heinemann - e vorba despre Typhon). Cred însă că rezultatul va fi unul bun; dar cine-şi va da seama?... Puţin îmi pasă.
Citit alaltăieri bucăţi întregi din Le Crime de Sylvestre Bonnard. Acest gen semi-cupolă mă exasperează. Prea multe fineţuri: prea multă fandoseală!... Ceva între Sterne şi Xavier de Maistre... Dacă ar trebui să fac din nou critică, aş muri.

7 ianuarie

Am reţinut o scrisoare pe care urma să i-o scriu lui Maurras; pe care deja o scrisesem ieri seară, în urma indignării cauzate de un paragraf din l'Action française împotriva lui Souday, în replică la un articol de-al acestuia apărut în Le Temps, postdatat din aceeaşi zi. Am decupat şi am prins toate acestea împreună cu ciorna scrisorii mele. Cum adică! Să mă transform în apărătorul lui Souday! Ca să mă aud spunând că nutresc recunoştinţă pentru articolul său şi că sper să-l văd scriind şi altele? Apoi, sunt oare sigur că Souday merită să-l apăr, numai pentru că a susţinut câteva idei pe care le consider juste? Presupunând, apoi, că am dreptate, ce va face Maurras în acest caz? În cel mai bun caz, îmi va scrie: "Dragul meu Gide, generozitatea dumneavoastră vă face cinste, însă nu avem nevoie de avertismentele dumneavoastră; acţionăm în deplină cunoştinţă de cauză, dumneavoastră, care sunteţi mai flexibil, sunteţi şocat de cât de dreaptă este linia noastră de conduită: tocmai din cauza unui astfel de spirit de echitate, există terenuri pe care trebuie să le expropriem şi anumite fiinţe pe care trebuie să le zdrobim. Dumneavoastră nu vedeţi decât fiinţa pe care-o zdrobim; noi căutăm să ţinem drumul drept etc." Cunosc teoria; şi uneori ajung să cred că este necesară pentru a salva Franţa. Dar la ce serveşte să-i salvăm viaţa, dacă-i pierdem sufletul? Şi, uneori, mă cuprinde o tristeţe nenumită când contemplu această oglindă clară a adevărului care era Franţa şi-o văd cum se tulbură.
Până una alta şi în ciuda celor spuse, articolele lui Maurras sunt excelente, zi după zi.

8 ianuarie

Teza mea e următoarea:
Nu e vorba să preferi ceea ce este francez pentru că acel lucru este francez; ci pentru că este mai frumos decât restul.
"Vi se pare că e mai frumos decât restul tocmai pentru că sunteţi francez.
- Aiurea! Îl susţin pe Cézanne chiar şi la târgul din Berlin."
Şi cât de încrezător mă simt când constat că ce-a avut Germania mai bun era cel mai aproape de partea franceză sau cel puţin cel mai departe de caracterul prusac.
Cum! Să-şi fi contopit în zadar sângele în morminte aceste două popoare!
Cum! Acest hău pe care l-aţi săpat între ele să nu poată fi acoperit de atâţia morţi!

11 ianuarie

Caut de câteva zile titlul pe care ar trebui să-l dau acestor Memorii; căci n-aş dori să fie nici Memorii, nici Amintiri, nici Confesiuni. Or, dezavantajul oricărui alt titlu e că poartă în el o semnificaţie. Ezit între: Et ego..., care însă îi restrânge sensul şi Si le grain ne meurt..., care-l înclină, amplificându-l.
Cred, totuşi, că mă voi opri la acesta din urmă.

18 ianuarie

Am lucrat destul de mult; aşa se explică perioada de tăcere din acest carnet.
I-am citit alaltăieri lui Em. cel de-al cincilea capitol din Memorii, pe care tocmai l-am revizuit. (Mai rămân câteva mici retuşuri de făcut).
Of, cât de mediocră e această traducere a Isabellei Rivière şi cât de mult timp sunt obligat să-i dedic! Cam o oră pentru fiecare pagină dactilografiată. Cum totuşi ţin cont de amorul său propriu care este imens, încerc să nu-i modific foarte mult textul, însă mă îndoiesc că rezultatul va fi unul fericit; nu cred că voi permite să fie înscris şi numele meu. Iar Conrad nu va afla în veci şi nici măcar nu va bănui cât de mult mă chinui numai şi numai din dragoste faţă de el, faţă de cartea sa, faţă de "treaba bine făcută."
Strădania şi timpul pe care le dedic lui Typhon sunt încă şi mai însemnate; însă acolo măcar e traducerea mea, făcută din propria mea voinţă şi pe care-o voi semna bucuros.

19 ianuarie

Toby a murit ieri seară. Îmi reproşez faptul că n-am notat zi după zi etapele bolii sale. Tocmai i-am scris măcelarului din Criquetot, care, de la mobilizare încoace, munceşte ca medic veterinar, să vină cu instrumentele necesare pentru autopsie. Nu înţeleg de ce a murit... Tumoră, spune Mathilde Ruperty. Boala, oricare ar fi fost ea, era complicată în mod bizar de starea sa nervoasă. Era câinele cel mai neurastenic pe care ţi-l puteai imagina. Suferea de toate fobiile posibile; se târâia pe lângă ziduri şi garduri; când îl chemai, venea pe drumul cel mai lung; era cuprins de ameţeli când urca scările; nu îndrăznea să mănânce decât la adăpost de orice privire. Adora zahărul; însă, când îi ofereai o bucăţică, o lăsa să cadă pe jos şi se retrăgea într-un cotlon, s-o facă pe martirul. De aici şi imposibilitatea de a-l recompensa vreodată; greu de educat, l-am fi putut condiţiona doar prin înfometare... Cred însă că nu m-a iertat niciodată pentru lingura de cafea îndulcită pe care i-am dat-o cu forţa în primele zile, atunci când încă nu-l cunoşteam şi credeam că pot să-l îmblânzesc. Dacă schiţai un gest mai brusc, devenea arţăgos. Fie fugea cine ştie pe unde de cum îmi ridicam nuiaua, fie se scăpa pe el. Îl îngrijeam cât puteam de bine; dacă voiam să-i scoatem vreo căpuşă, trebuia să ne punem noi mănuşi sau lui să-i punem o botniţă; chiar şi aşa, a trebuit să renunţ de câteva ori; iar, cu obiceiul său de-a se freca de toate zidurile vechi, de tufişurile de la marginea drumului, toate mizeriile se lipeau de blana lui; chiar ca să-l piepteni trebuia să-ţi iei mai multe precauţii şi să renunţi să te ocupi de părul de pe burtă. De câte ori nu m-a muşcat ca un nebun?
În apropierea altor câini, o făcea pe zburdalnicul, se lăsa mângâiat de ei. Chiar dacă era excitat până la frenezie de mirosul căţelei noastre în călduri, n-a avut nicio trecere pe lângă ea, ca de altfel pe lângă nicio altă căţea cu care a mai încercat; şi nici măcar cu bătrâna noastră pisică, care-l excita la fel de mult ca o căţea şi care-l mai şi provoca şi se ţinea după el de parcă ar fi fost un motan. Era o combinaţie cât se poate de absurdă şi de ameţitoare; Toby cădea istovit lângă ea, de dorul ei, după ceasuri şi zile întregi de încercări.
Îşi petrecea cea mai mare parte din zi aşezat, precum un macac, pe vertebrele lombare, cu gambele şi cu toată partea din spate aduse în mod ciudat printre labele din faţă şi arborându-şi bărbăţia, de parcă ar fi fost însăşi legiunea de onoare.
Îl primisem de la Porto-Riche, care aflase de la Copeau că aveam o căţea de aceeaşi rasă. Cu siguranţă, voia să scape de el. Cum văzuse de ce era în stare, îl numise "Joseph".
De şase săptămâni, Toby refuza să mănânce. Em. îl susţinea cu bucăţele de zahăr care cred că-i mai stopau diareea, la început foarte abundentă. Noi credeam că va muri de slăbiciune, când deodată... Însă voi povesti totul după ce i se va face autopsia.
Nu scrii bine, nu gândeşti bine decât atunci când n-ai niciun interes personal să gândeşti sau să scrii. Eu nu scriu aceste Memorii ca să mă apăr. Nu am de ce, pentru că nu sunt acuzat de nimic. Le scriu înainte de a fi acuzat. Le scriu tocmai pentru a fi acuzat.

20 ianuarie

Citim cu glas tare, împreună cu Mathilde, Le Retour d'Alsace a lui Giraudoux, care ne încântă la primele pagini. Totuşi, în timp, ne simţim stânjeniţi când vedem acele evenimente tragice trasate cu penelul unui miniaturist. Însă, spune el, cât timp nu ştiam ce se întâmpla cu adevărat în Alsacia, ceea ce trăiam noi nu avea nimic tragic şi era întocmai cum am descris. Probabil că are dreptate şi asta e partea cea mai tragică a chestiunii; însă o simţi, în ciuda lui Giraudoux. Mărturisesc că aşteptam până la sfârşit să găsesc câteva pagini mai virile, care ar fi îndreptat toată această pedanterie.
Măcelarul n-a venit; astfel că a trebuit să-l înmormântăm pe Toby fără să aflăm de ce anume a murit.
Le Journal de Genève semnalează lugubra tăcere păstrată de răspunsul aliaţilor Americii în privinţa armenilor. A meritat, într-adevăr domnule Barrès, să vă scrieţi articolele emfatice la întoarcerea din Asia Mică. Mi-amintesc de exasperarea pe care mi-au provocat-o aceste articole, mie, care mă întorceam tot de acolo. Mi se părea că era de-ajuns un dram de bun simţ pentru a înţelege că demersurile şi influenţa noastră în acea zonă rămâneau precare şi nesigure, ca să nu spun disperate.
Orice efort e suficient când eşti pe val; însă, când vine refluxul şi trebuie să lupţi împotriva curentului... orice efort care nu e suficient devine distrugător.

21 ianuarie

Mathilde Roberty pleacă diseară. Mi-am întrerupt redactarea Memoriilor cât timp a fost cu noi. Acum, sunt grăbit să mă apuc din nou de lucru. N-am abordat încă nimic din ceea ce mă face să le scriu. Să mă fi ocupat, oare, prea mult, de acele nimicuri legate de lucruri secundare? În plus, ideea morţii nu-mi dă pace şi nu e zi să nu mă întreb: dacă ar trebui să întrerup totul, în mod brusc, astăzi chiar, într-o oră, imediat, ce-ar mai rămâne, ce-ar mai fi publicat din tot ce aveam de spus? Din cauza precauţiilor, a amânărilor şi a maniei de-a lăsa ce e mai bun pentru mai târziu, am impresia că nimic n-a fost încă spus şi că, până acum, n-am făcut decât să mă pregătesc. Şi totuşi, n-am pic de încredere în viaţă, în viaţa mea; mă tot bântuie teama că se va curma brusc... în clipa în care aş începe în sfârşit să vorbesc deschis şi să spun nişte lucruri esenţiale şi veritabile. Nimic nu trebuie să mă mai întoarcă din drumul meu.

22 ianuarie

Marie Macquin îi scrie lui Em., vorbindu-i despre fratele ei, Ghéon:
E plin de un zel uimitor. M-a întrecut. Îmi dau sufletul ca să ţin pasul cu el.
Bineînţeles că L'Action Française a trecut sub tăcere, în relatarea ultimei şedinţe de la Cameră, intervenţia domnului Abrami. Nu spune (aşa cum face ediţia de azi a ziarului Le Temps) că "acest tânăr deputat a pornit, la începutul războiului, ca simplu soldat, că a luptat un an şi jumătate pe front, a primit cinci citaţii la ordinea de zi, în special înainte de Verdun, a obţinut crucea de război; şi că mai şi cunoaşte foarte bine Grecia, unde a locuit timp de şapte ani." (Discursul său este, într-adevăr, despre atitudinea guvernului faţă de Grecia). Echilibrat, clar şi lipsit de elocvenţe inutile, discursul său e dintre acelea care pot lămuri cel mai bine opinia publică; prin urmare, unul dintre acelea pe care este mai bine să-l treci sub tăcere dacă vrei să păstrezi controlul asupra maselor. În schimb, discursul lui Pressemane, ridicol şi stângaci, e redat complet. Nu prezintă pic de importanţă prin el însuşi, iar replica lui Briand a făcut să fie eliminat numaidecât prin vot; însă a reuşit să strice imaginea Parlamentului: tot e ceva!
Dacă Valentine sau Ghéon, de exemplu, ar fi citit discursul lui Abrami, fără îndoială că ar fi fost mişcaţi, iar încrederea lor în Briand ar fi fost întrucâtva zdruncinată. Acesta este şi motivul pentru care L'Action nu publică aceste informaţii. Are, de altfel, dreptate, dacă se consideră că este mai bine ca Briand să rămână la putere; se înşeală însă dacă este de dorit să cedeze locul. Or, tocmai asta e întrebarea. Iar aceste ziare nu încearcă niciodată să lămurească opinia publică; încearcă s-o construiască. Iar un cititor precum Valentine e la discreţia lor. În mod evident, dacă n-aş fi fost informat decât prin L'Action Française despre acea şedinţă de la Cameră, aş fi de aceeaşi părere ca şi Valentine.

23 ianuarie

M-a cuprins din nou, în faţa Mathildei, aceeaşi paralizie care mă face să înţepenesc la pian ori de câte ori mă simt ascultat. Chiar şi memoria îmi şovăie, încă de la primele măsuri ale acelei bucăţi, pe care, totuşi, o ştiu cel mai bine. Degeaba încerc să cânt cele mai uşoare preludii (în fa diez major din primul caiet şi în ut minor din cel de-al doilea), pe care, zilele trecute, le interpretam în mod impecabil; nu pot produce decât sunete ezitante, sacadate, confuze; până şi pianul, în interpretarea mea lipsită de blândeţe, căpăta nişte sonorităţi execrabile; părea interpretarea unui copil de doisprezece ani lipsit de talent.
Zilele trecute, am trăit, faţă de Darius Milhaud, o inhibiţie asemănătoare, atunci când am vrut să-i indic pasajul din Scherzo al lui Chopin la care făceau aluzie notele mele.
Muncă, întreruptă de migrene, nu foarte dureroase, însă stânjenitoare şi care-mi pun răbdarea la grea încercare. Acum ştiu că nu e prudent să vrei să lucrezi în orice condiţii, căci te poţi alege cu o oboseală profundă. Amân, merg pe căi ocolite; mă chinui să mă conving că ziua de mâine va fi mai bună dacă mă hotărăsc să-i sacrific ziua de azi. Important e să nu-mi pierd curajul şi să nu cad pradă tristeţii.
Vremurile în care spiritul meu, pur şi viu, plutea pe-un ocean de veselie...

30 ianuarie

Reiau Jean-Cristophe: Le Buisson ardent, la care am ajuns şi care începe într-un mod remarcabil. Uneori am impresia că acest roman barbar, necioplit, lipsit de artă, de graţie şi cu trăsături aparent atât de străine francezilor rămâne, totuşi, opera cea mai importantă sau măcar cea mai tipică scrisă în Franţa generaţiei noastre. Dacă nu m-ar durea atât de tare capul, aş scrie mai multe despre acest subiect.

1 februarie

Şterg din Memoriile mele, din prima parte cel puţin, toate reflecţiile şi consideraţiile prin care eşti, în general, catalogat drept "gânditor". Nu mi se par a fi la locul lor; iar pentru mine toate pălesc în faţa artei.
Tot din acest motiv şterg, din prefaţa la Fleurs du mal, cele câteva paragrafe pe care le adăugasem la îndemnul lui Helleu.

8 februarie

De vreo zece zile, suntem acoperiţi de zăpadă. Nu se dezgheaţă nici măcar în mijlocul amiezii, iar vântul a adus atât de multă zăpadă în spatele dealurilor, încât a trebuit să săpăm tranşee pe margine. Toate drumurile din vale sunt acoperite până la nivelul câmpurilor din jur. Pe drumul obişnuit, te scufunzi în zăpadă până la coapse; te pierzi în zăpadă; eşti obligat să mergi prin câmp, fericit dacă-i mai poţi distinge limitele; după care dai în hârtoape. Am contemplat îndelung ieri seară truda aproape imperceptibilă, însă continuă, a vântului deasupra zăpezii şi am luat-o şi pe Em. să se uite; întreaga câmpie părea estompată de voalul fin de pulbere de zăpadă în mişcare; se împrăştia la nivelul solului, asemenea dunelor de nisip; soarele la apus o iriza.
Ieri, m-am repezit până la familia Aubin, să le duc cele două legături de vreascuri mult prea grele pentru cele două fetiţe care veniseră să le ia. Luasem roaba, însă roata se tot afunda în zăpadă, ceea ce face că mi-a fost destul de greu să ajung. Ceilalţi trei copii, mai mici, se aflau în camera în care m-a primit mama lor. S-a scuzat că nu era coafată, explicându-mi cu volubilitate că "rujeola" o obliga să-şi ţină părul desfăcut. Îi cădea pe umeri ca o perucă de clovn. Locuinţa era cât se poate de sordidă. Copiii spărseseră şase ochiuri de geam din zece, şi-atunci cele goale fuseseră acoperite cu creton.
Cei trei micuţi stau ghemuiţi, desculţi lângă vatra unde mocneşte focul; sunt chelboşi, scrofuloşi, rahitici, dar mai au putere să zâmbească batjocoritor; stau toţi trei ghemuiţi unul într-altul, ca o liotă de iepuraşi, par înveliţi grijuliu în sărăcie. Doamna Hérouard le pregăteşte şi le aduce un rasol, pe care mama lor sărmană cu duhul nu e în stare să-l facă singură din carnea pe care le-o dă Em.


4 ianuarie

Citesc pentru prima dată în engleză Doctor Jekyll de Stevenson - însă din păcate nu-mi mai trezeşte admiraţia de altădată. Mult prea ingenios, mult prea căutat; e un roman lipsit de grandoare. Subiectul e minunat; însă mă întreb dacă nu a greşit când l-a făcut pe Jekyll at peace (Să se liniştească - n.tr.) tocmai după ce l-a redus pe Hyde - his face seemed to open and brighten (Chipul său părea să se însenineze şi să se lumineze - n.tr.). Ar fi trebuit să fie exact pe dos.
Tocmai mulţumită lui Hyde trebuia să-şi găsească Jekyll liniştea.

5 ianuarie

Terminat Stevenson. Mărturisirea lui Jekyll e admirabilă, iar ceea ce scriam ieri e absurd.
Nu rup această pagină numai pentru chinul pe care-l voi trăi într-o bună zi când o voi reciti.
Am reluat Psychologie de W. James, însă o las după lectura a două capitole (dintre care şi cel despre instinct), căci m-am convins de mediocritatea ei.

7 ianuarie

Georges citeşte din Cehov şi exclamă:
"Cât de departe de noi sunt ruşii ăştia!" Nimic nu mă supără mai mult decât această convingere, pe care naţionaliştii (şi mulţi alţii) o seamănă în rândurile cititorilor francezi - cum că ar fi pe veci incapabili să înţeleagă naţionalităţile străine. Departe de-a încerca să recunoască în acestea aspectele care rămân, în ciuda diferenţelor, etern omeneşti şi în care ar putea să se regăsească, accentuează exclusiv aceste diferenţe. Această afirmaţie este atât de evidentă, încât nu voi mai insista aici asupra ei; însă la ea se adaugă o altă reflecţie care, azi dimineaţă, mi se pare destul de inedită.
Diferenţele dintre popoare nu sunt oare îngroşate în mod bizar de obiceiurile care le determină, pe fiecare în literatura sa proprie, să expună anumite părţi dintr-un personaj pe care altele obişnuiesc să le ascundă sau cel puţin să nu le prezinte în mod firesc - la fel cum se întâmplă şi cu costumele şi, prin acestea, cu anumite nuanţe legate de pudoare?
Obiceiul şi nevoia grecilor antici de a se arăta goi, "aşa cum au venit pe lume", ni se par astăzi cât se poate de nefireşti.
Nu mă îndoiesc că acest subiect se pretează la reflecţii. Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem în legătură cu fiecare literatură este: ce anume ascunde ea din om?
(Întrebarea: ce arătăm din el? este relativ mai puţin importantă.)

Paris

Mi se pare că nevoia de-a scrie romane nu este întotdeauna spontană la numeroşi tineri romancieri din zilele noastre. Oferta urmează aici cererea. Consider că e destul de frecventă dorinţa de-a picta după natură personajele întâlnite. Ceea ce face dovada unui anumit talent vizual şi literar. Însă crearea unor personaje noi nu devine o necesitate firească decât în cazul celor chinuiţi de-o imperioasă complexitate interioară şi care nu sunt istoviţi de propriile lor gesturi.
E îndrăzneţ să afirmi că ai fi gândit la fel fără a fi citit din anumiţi autori, care par a te fi iniţiat. Şi totuşi, mi se pare că, dacă nu i-aş fi cunoscut pe Dostoievski, Nietzsche, Freud, pe X. sau pe Z., aş fi continuat să gândesc, la ei aflând mai degrabă un soi de autorizare, decât o inspiraţie. M-au învăţat mai cu seamă să nu mă mai îndoiesc de mine însumi, să nu mă tem de gândurile mele şi să mă las purtat de ele, de vreme ce le regăseam şi în cazul lor.

26 ianuarie

Scris ieri o scrisoare destul de lungă lui Massis (a cărei copie am păstrat-o), însă pe care am trimis-o la o adresă greşită, şi pe care mă tem, deci, că n-o va primi niciodată. Şi cum nu e recomandată, nu-mi va fi nici returnată.

13 februarie

Dacă îmi va fi publicat jurnalul mai târziu, mă tem că va crea o impresie falsă despre mine. Nu l-am ţinut defel în perioadele echilibrate, în care mă simţeam zdravăn şi fericit; ci în perioadele de depresie, în care aveam nevoie de el ca să-mi revin şi în care m-am arătat suferind, jalnic, demn de milă.
De cum răsare iar soarele, mă pierd din vedere şi mă cufund cu totul în muncă şi în viaţă. Jurnalul meu nu reflectă nimic din toate acestea, ci numai momentele de disperare. Şi n-am mai cunoscut de mult timp astfel de clipe.

14 februarie

Pentru că public puţin, lumea crede că scriu încet. De fapt, îmi petrec lungi perioade din viaţă fără să scriu. Chiar dacă mintea mea e pregătită, pana sau creionul nu scriu suficient de repede. Am scris tot ultimul act din Saûl într-o singură zi (la Arco). Mi se întâmplă să scriu în vagon, în metrou, pe băncile de pe cheiuri sau de pe bulevard, pe marginea străzilor şi acelea sunt cele mai bune pagini ale mele, cele cu adevărat inspirate. Frazele curg una după alta, se nasc una dintr-alta, iar când simt cum vin şi cresc în mine trăiesc o exultare aproape fizică. Cred că această izvorâre arteziană e rezultatul unei îndelungi pregătiri inconştiente. Mi se mai întâmplă, după aceea, să-i mai aduc câteva mici retuşuri acestei prime inspiraţii, însă doar pe ici pe colo.
Munca de rostuire este însă uneori foarte grea şi impune o deosebită încordare mentală.
Mi se întâmplă, de asemenea, să am ciornele prea încărcate, însă din cauza forfotei gândurilor şi a dificultăţii de a le ordona şi de a le înlănţui.

Cuverville, 1 martie

Cufundat în lectura lui Bossuet, Sermons, din care mă aşteptau aici toate cele şase volume. Îmi întrec toate aşteptările şi în excelenţa, dar şi în execrabilul scriiturii.
Thibaudet despre bergsonism; după ce prefaţa mi-a trezit interesul (cu atât mai mult cu cât nu cunosc mai nimic despre Bergson), pierd şirul. În doctrina lui Bergson, îmi displace tot ceea ce gândesc deja fără ca el s-o spună şi tot ce prezintă mai măgulitor şi mai mângâietor pentru spirit. Mai târziu, lumea va crede că-i descoperă peste tot influenţa asupra epocii noastre, pur şi simplu pentru că el însuşi aparţine acestei epoci şi se lasă neîncetat dus de val. De unde şi importanţa sa reprezentativă.

Cuverville, 4 martie

Plec mâine din nou; sunt cu nervii la pământ. N-am realizat tot ce-mi propusesem să fac în cele zece zile de repaus. O mare nevoie de destindere şi de recreare.
Greutăţi necontenite din cauza unei cărţi, alimentate nu numai de lipsa de inventivitate, şi care nu înaintează cu niciun chip.
Reiau pianul (Bach şi Granados). Tehnoredactez.
Lecturi din Bossuet (Histoires des variations şi Sermons).

Brignoles, 19 martie

Ceea ce numim azi "obiectivitate" e la îndemâna romancierilor lipsiţi de peisaj interior. Pot spune că nu de mine eram interesat, ci de conflictul anumitor idei, care se confruntau pe scena sufletului meu şi pentru care eu eram mai puţin actor, ci mai curând spectator sau martor.

27 martie

Ca să judeci bine un lucru trebuie să te distanţezi puţin de el, după ce l-ai iubit. Este valabil pentru ţări, fiinţe şi pentru propria-ţi persoană.
Oboseală cumplită. Toate resorturile fiinţei mele sunt destinse.
Recitit trei cânturi din Ring and the Book. Admirabil.

Vence, 28 martie

Cumpăr, în gara Carnoules, Les Bijoux indiscrets, pe care o citesc plin de încântare. Cred, totuşi, că-mi îndrept preferinţele înspre Jacques le Fataliste.

Roquebrune, 7 aprilie

Am citit cu o deosebită plăcere l'Histoire comique a lui France. Încurajat, reiau Le Jardin d'Epicure; însă retrăiesc acel dezgust dintâi în faţa acestei băuturi binevoitoare şi călduţe.

15 aprilie

Citit Les dieux ont soif. Anumite pagini, anumite capitole sunt excelente. Este, la urma urmei, o carte foarte bună.
Mi se cer, pentru un număr consacrat celebrării lui France, nişte note "pe care cu siguranţă le găsesc eu printr-un sertar."
Dar ce pot îndrăzni să mai scriu după elogiul pe care-l citesc în Le Quotidien, semnat de contesa de Noailles? Nu mai e vorba de critică, laudativă chiar, ci de o adevărată cădere în transă. Un asemenea exces, o asemenea lipsă de cumpătare, o asemenea beţie de cuvinte, de sentimente şi de gânduri devalorizează orice afirmaţie raţională şi de bun simţ făcută ulterior.

Paris, mai

Pierre Laurens candidează pentru un post de profesor la Arte Frumoase. Se prezintă la examen împotriva lui Maurice Denis. Maurice Denis are totul de partea lui; mai întâi talentul, înţelepciunea şi aş spune chiar şi dragostea, dacă prin asta înţelegem facultatea de-a aprinde, de-a emoţiona, de-a stârni înţelegerea tinerilor săi elevi. În plus, are o familie numeroasă şi are nevoie de această situaţie, căci iată că-şi pierde vederea şi trebuie să renunţe aproape de tot la lucru. E iubit, stimat... Pierre, dimpotrivă, e bogat, fără copii; a ştiut să înlocuiască talentul prin voinţă, geniul prin răbdare, inspiraţia prin orgoliu. Este o fiinţă arţăgoasă, încăpăţânată, incultă; pasionat, desigur, însă doar într-un singur sens şi refuzând să se intereseze de orice i-ar putea lărgi orizontul. A găsit mijlocul de-a se face detestat cam la fel de mult pe cât îi detestă el pe alţii.
El este cel ales. Un al treilea candidat (Friant cred) a fost eliminat în ultima clipă, iar voturile pe care le avea au trecut la Pierre. Care a lins tălpile tuturor acelora care-i puteau servi la ceva; care i-a detestat cu atât mai mult cu cât se umilea în faţa lor şi i-a făcut vinovaţi de propria sa ipocrizie. "Haide! îi spunea el lui Paul, trebuie să ne plecăm capul în faţa acestor imbecili."
Paul însuşi, care crede despre fratele său cam ce cred şi eu, începe să intervină pentru el. Îl reneagă şi-l serveşte în acelaşi timp.

15 mai

Citisem în grabă scrisoarea lui Pourtalès, care mă convoacă la prima întrunire a unui comitet Benjamin Constant. Sosesc cu o oră mai devreme în faţa barului de pe Champs-Elysées, unde trebuie să mă întâlnesc cu Barthou, Bourget, Du Bos, Boylesve etc.
Scriu aceste rânduri aşezat pe o bancă de pe bulevard, după ce m-am plimbat prin grădinile de pe lângă Grand Palais. Foarte obosit în ultimele zile, mi-am revenit azi în urma timpului frumos. Dacă n-aş avea această întâlnire, aş fi chiar bucuros. De când m-am detaşat de mine însumi, bucuria şi tristeţea nu au decât cauze fiziologice.

30 mai

Am lucrat cu spor ieri seară, după o după-amiază cam pustie, la Longchamp, apoi la târg, pe cheiul dintre Domul Invalizilor şi grădinile de lângă Turnul Eiffel.
Cred că am pornit demersurile pentru vizita importantă la La Pérouse, după sinuciderea sa ratată. Din păcate, am lăsat la Cuverville (?) nişte acte de care aş avea nevoie ca s-o duc la bun sfârşit.
Henri Béraud îşi reia atacurile împotriva mea în Paris-Journal, în urma publicării, în Le Mercure, a unei scrisori de-ale mele adresate lui Vallette, în care-i ceream acestuia să prezinte în numărul următor textul procesului verbal (duelul Rivière-Béraud). În loc să publice acest text (care risca, prin restabilirea adevărului, să-l pună pe H. B. într-o postură proastă), Valette s-a gândit c-ar fi mai potrivit să publice numai scrisoarea mea; ceea ce l-a stârnit pe H. B. împotriva mea. Dacă m-aş fi gândit că această scrisoare urma să fie publicată, aş fi scris-o puţin altfel.
Recitesc Elégies de Goethe şi iată că mă afectează mult mai mult decât atacurile lui Béraud: descopăr că, până astăzi, am înţeles greşit primul vers din "Elegia II": Nun bin ich endlich geborgen.
Până acum, l-am citit geboren şi l-am tradus (în conferinţa mea despre "Influenţă"): "în sfârşit m-am născut", în loc de: "sunt teafăr, salvat, la adăpost...

31 mai

Acest caiet nu va fi confidentul tristeţilor mele. Întreaga mea fiinţă se adună şi se întăreşte sub apăsarea durerii. Extrag din ea chiar un fel de exaltare salutară, iar oroarea plăcerilor artificiale care mi-l răpesc pe Marc mă aduce din nou la masa de lucru.

3 iunie

Pretind să le ofer celor care mă vor citi putere, bucurie, curaj, suspiciune şi perspicacitate - însă mă abţin mai ales să le dau indicaţii, întrucât consider că pot şi trebuie să le găsească doar prin ei înşişi (era să spun: "înlăuntrul lor"). Să-şi dezvolte totodată spiritul critic şi energia, aceste două contrarii. De obicei, nu întâlnim printre oamenii inteligenţi decât nişte cretini, iar printre oamenii de acţiune nişte neghiobi.

17 iunie

Dornic să mă apuc din nou de germană, pe care am abandonat-o complet de la izbucnirea războiului - sau mai exact: de când m-am apucat de engleză (1909), - reiau Elégies de Goethe şi Epigrammes vénitiennes cu surpriza şi bucuria că le înţeleg mai bine ca odinioară; şi nu numai sensul cuvintelor, ci şi ritmul şi calităţile lor poetice.

19 iunie

Plecare spre Cuverville. În vagon, citesc diverse articole în numărul din Disque vert consacrat lui Freud.
Of, cât de stânjenitor e Freud ăsta! şi cât de convins sunt că am fi ajuns să-i descoperim America chiar şi fără el! Cred că trebuie să-i fiu recunoscător numai pentru faptul că şi-a obişnuit cititorii să audă vorbindu-se de anumite subiecte fără să strige de indignare şi fără să roşească. Ne aduce mai ales îndrăzneala: sau, mai bine spus, ne vindecă de-o falsă pudoare stânjenitoare.
Însă câte lucruri absurde poate spune acest geniu imbecil!
Dacă ar fi la fel de contrariat precum apetitul sexual, apetitul simplu (foamea) ar fi sursa nesecată a freudismului (tot aşa cum vedem setea dictându-le visele celor lipsiţi de apă în timpul traversărilor deşertului). Altfel spus: anumite forţe îşi datorează violenţa refuzului de-a fi eliberate. Într-adevăr, dorinţa sexuală este susceptibilă, atunci când nu este satisfăcută în mod direct, de multă făţărnicie - vreau să spun că îmbracă formele cele mai diverse -, lucru care nu este valabil în cazul foamei. Punctul asupra căruia mi-aş concentra (dacă aş fi medic) cercetările asidue e următorul: ce se întâmplă atunci când, din motive sociale, morale etc., funcţia sexuală este obligată, ca să se poată exercita, să părăsească obiectul dorinţelor sale; când ostoirea cărnii nu aduce niciun asentiment, nicio participare a fiinţei, iar aceasta se scindează şi o parte din ea rămâne în urmă?... Ce rămâne mai apoi din această scindare? Ce urme? Ce răzbunări tainice îşi poate pregăti acea parte a fiinţei care nu s-a înfruptat la festin?

21 iunie

Wie so anders ist's geworden!
Alles, was ich has't und mied,
Stimmt in freundlichen Akkorden
Nun in meines Lebens Lied.
("Cum totu-e altfel acum/Tot ceea ce-am urât, lăsat departe-n urmă/ Acum se-alătură într-o prietenoasă armonie/Cântului meu cel plin de bucurie.")
Descopăr azi dimineaţă, în Hölderlin, aceste versuri, în care se regăseşte şi se reflectă atât de bine gândirea mea, încât, mai târziu, se va spune cu siguranţă că m-am inspirat din ele.
Prin aceste versuri se stabileşte primul meu contact cu poezia lui Hölderlin, care până acum mi-era cu totul necunoscută.
Cea de-a doua versiune e preferabilă:
...was ich trauernd mied
şi
meiner Freuden Lied.
("Cum totu-e altfel acum/ Multe lucruri din cele pe care, trist, le ocoleam odinioară/ Se înţeleg acum într-o prietenoasă armonie/ Cu cântul meu de bucurie.")
Urmându-i sfatul lui Bernard Faÿ, citesc Les Pléiades de Gobineau. E într-adevăr imposibil să nu ţii cont de povestirile celor trei Kalenders, dacă te gândeşti la Le Comte d'Orgel. Influenţa lui Gobineau asupra lui Radiguet e incontestabilă (Les Pléiades era cartea sa de căpătâi) şi am putea chiar spune că trecerea de la o carte la alta se face aproape pe nesimţite. Însă editorii ne vor face să-l citim mult mai mult pe Radiguet decât pe Gobineau, astfel încât această imitaţie va trece neobservată.

23 iunie

Copiez pentru Champion un capitol din Si le grain ne meurt... Sunt consternat, căci descopăr o mulţime de incorectitudini, de ambiguităţi, de grosolănii. Dacă n-ar fi deja imprimat, aş elimina peste trei sferturi din carte.
Sunt prea preocupaţi să cunoască felul meu de-a gândi; pe mine m-a preocupat să le arăt ce gândesc ei.
Am cel mai puţin bătăios temperament şi spiritul cel mai conciliant din lume; însă când mă confrunt cu reaua credinţă, îmi vine foarte greu să-mi păstrez calmul - şi poate chiar mai mult, dacă interesul altuia este lezat; da, cu mult mai mult decât dacă este vorba de interesul meu propriu. Însă există o oarecare nedreptate în privinţa ideilor, la care mă tem că prea puţini oameni sunt sensibili şi care mie îmi stârneşte cea mai aprinsă indignare.
Ca să desemneze bruma, Déhais se foloseşte de cuvântul "alb rimat", pe care-l caut în zadar în lexicul normand al lui Edelestan. Nu găsesc nici în dicţionarul etimologic al lui Skeat vreo menţiune a acestei vechi expresii normande - care este cu siguranţă aceeaşi cu rime din engleză - în care Agnès Copeau regăseşte rim-ul danez.


12 ianuarie

Sosit, în dimineaţa aceasta, la Marsilia, pe o vreme ploioasă. O ploaie măruntă, sâcâitoare şi rece. Nicio rază pe cer, dar nici în sufletul meu. După o gripă de opt zile, am ieşit, în sfârşit, pentru a merge la Gare de Lyon, unde am luat cina cu Jean Schlumberger şi Marc. Nu am putut să dorm din cauza acceselor de tuse? perioade de căldură alternau cu perioade de frig? tovarăşi de călătorie not worth mentioning (Pe care nu merită să-i menţionez. - n.tr.). Scriu aceste rânduri în salonul Guvernatorului general Jonnart? caut cu privirea la fiecare masă un invitat cu care să-mi facă plăcere să discut. În rest, nicio dorinţă de a vorbi, nici de a zâmbi nimănui. Masa de la ora 11 fiind pe sfârşite, ridicăm ancora.

13 ianuarie

O mare atât de calmă, că te întrebi câteodată dacă înaintezi într-adevăr? o mare la fel de pustie ca mintea mea în dimineaţa aceasta. Stai şi te-ntrebi unde au dispărut toţi peştii zburători, marsuinii şi delfinii. Arion ar cădea peste bord şi s-ar duce direct la fundul mării (e un fel de-a spune, căci ştim prea bine că cei care se îneacă plutesc, atunci când nu au sufletul prea plin de păcate.)
Azi noapte, din nou, accese de tuse greu de suportat? durează aproape o oră, apoi cedează, graţie dozei duble de soneril.
În dimineaţa aceasta, pasagerii, întinderea mării şi cerul, totul îmi pare atât de fad, încât cobor înapoi în cabină, pentru a citi puţin din Oblomov şi pentru a dormi, căci mă simt eu însumi la fel de şters şi ursuz ca ceilalţi, ca "restul", ca tot din jurul meu.
Atonie provocată, fără-ndoială, de oboseală. Întins pe punte, învelit bine în şalul meu verde, rămân, răbdător, la pândă (amuzat ca la cincisprezece ani, când, aşteptând liniştit la marginea pădurii din La Roque, vedeam curând cum veveriţele şi iepurii se ivesc zgomotos din împrejurimi, iar natura revine la viaţă din toate cotloanele, renunţând la acea imobilitate ipocrită şi forţată) - şi îmi supraveghez, cu o oarecare sfială la început, gândurile, care ies din ascunzişuri, scrutează cel dintâi orizont, fac la început doar nişte salturi timide, ca, după aceea, să se aventureze-n depărtări.
De trasat itinerarul şi topografia.
De reluat tema influenţelor? atitudinile anterioare, gesturile deja făcute? responsabilităţile deja asumate - trebuie depăşite.
Din nou, eterna chestiune a procentului de umanitate (supralicitat) - umanitatea, aşa cum este şi nu aşa cum ar putea să fie. De unde să vină speranţa?
Ateismul. Nu există influenţă, înălţătoare sau eliberatoare, care, până la urmă, să nu devină, la rândul ei, o inhibiţie. Din nevoia de a-ţi schimba la un moment dat cârma.
Spre prânz, gândurile mele, eliberate, în sfârşit, de sonerilul şi codeina pe care a trebuit să le iau în noaptea aceasta, precum şi de o mulţime de preocupări supărătoare, sunt cuprinse de o minunată fremătare. Dacă nu m-aş afla la masă cu mai mulţi oameni, intimidat oarecum de privirile celor din jur, aş nota îndată marile direcţii pe care le văd trasându-se mai clar şi mai apăsat ca niciodată - ale antagonismului dintre Hristos şi Dumnezeu - ale greşelii lui Hristos (ar fi admirabil să explicăm de ce această greşeală a fost voluntară şi necesară) de a pretinde că ar fi avut o legătură directă cu Dumnezeu - pentru a ajunge, în cele din urmă, la strigătul, cât se poate de revelator: "Doamne, de ce m-ai părăsit?"
Dumnezeu = natură? Hristos = supranatură.

Alger, 13. 6 şi jumătate

Cu ajutorul lui Jupiter şi al lui Neptun, la ora 2 aruncasem deja ancora. Algerul pare să se fi schimbat atât de puţin, încât nici măcar nu e cazul să mă simt atât de îmbătrânit faţă de ultima dată când l-am văzut.
Clipa în care simt nevoia cea mai răscolitoare de a părăsi un oraş este exact aceea în care tocmai am ajuns acolo. Câtă mizerie! Câtă sărăcie! Câtă mediocritate! Ce jalnice "promisiuni de fericire"! sau, mai degrabă: cât de puţine promisiuni şi pentru ce jalnică fericire!
Ar fi probabil de-ajuns să spun că sunt foarte obosit, că simt o durere înţepătoare la baza plămânului stâng, care mă face să mă tem că vor urma noi crize de tuse în noaptea aceasta.
Articolul lui Diderot despre Spinoza m-a consternat. Câteodată, ajungi să-ţi doreşti ca un artist să se poată întoarce pe pământ ca să-şi recunoască greşelile şi să tragă învăţăminte din ele. Cât despre rătăcirea lui Diderot în privinţa lui Spinoza, nu pot să mă hotărăsc dacă mă doare mai mult pentru el sau pentru Spinoza. Îi reproşează "ateismul"? la început, eşti surprins: e nevoie de un timp de gândire, ca să înţelegi poziţia moralizantă a marilor teişti din secolul al XVIII-lea, Rousseau, Voltaire, Diderot etc.

Alger, 14

Mi-am dat seama, spre prânz, că eram ursuz în dimineaţa aceasta (în ciuda faptului că dormisem noaptea cum nu se poate mai bine, aşa cum demult nu mi s-a mai întâmplat) mai ales din cauză că eram nebărbierit, că aveam gulerul murdar, costumul şifonat după cele două nopţi anterioare, în care a trebuit să dorm îmbrăcat, pantofii nelustruiţi etc. Privirea, spiritul meu nu reuşeau să găsească un loc în care să nu se zgârie sau să nu se rănească... Un telefon de la Montherlant a picat numai bine, ca un cântat al cocoşului, alungând fantomele apusului. Am urcat înapoi să mă spăl, să mă bărbieresc, să-mi schimb lenjeria, hainele, gândurile.

15

Aceste versuri din Prométhée al lui Goethe (în studiul foarte inteligent, dar destul de moale şi ineficient al lui René Berthelot) sunt, într-adevăr, traduse impecabil. Scriu asta în cunoştinţă de cauză, căci, de nenumărate ori, m-am străduit eu însumi să le traduc, dar am renunţat, din cauza unor dificultăţi de nedepăşit. Cred că nicio mişcare de daltă nu a reuşit vreodată să-mi cioplească mai curat chipul interior (nici măcar lecturile din Nietzsche care au urmat) decât acele admirabile versuri din Prométhée, atunci când le-am citit pentru prima dată, la vârsta de douăzeci de ani. Nimic din ceea ce am citit ulterior din Goethe nu a putut să modifice această primă cioplire, ci doar să o desăvârşească sau, aş spune mai degrabă: să o şlefuiască. Înţelepciunea începe acolo unde se termină teama de Dumnezeu. Nu există progres al gândirii care să nu fi părut la început un atac, o erezie.

16

Dormit, de ieri, un număr de ore de necrezut. Să fie oare din cauza bătrâneţii, a oboselii acumulate sau a stării de boală? O adevărată orgie de neant, la care mă invitau vremea urâtă şi rece, lipsa totală de curiozitate în privinţa Algerului şi absenţa tuturor dorinţelor. (Nicio altă carte la îndemână, în afară de plictisitorul şi mediocrul Oblomov de Goncearov). Ieşind după o siestă prelungită, ploaia m-a făcut să mă întorc şi am dormit iar, mai bine de o oră.
În dimineaţa aceasta, îmi fac bagajele şi îmi mut lucrurile în micul apartament pe care Montherlant mi-l subînchiriază. Descopăr, la câţiva paşi de noua locuinţă, o librărie foarte bine aprovizionată, de unde cumpăr un Vauvenargues, Pride and Prejudice şi un dicţionar englez (Chambers).
Nu cred că sunt prea pretenţios în materie de confort? dar există un anumit nivel dincolo de care gândirea mea amorţeşte şi nu mai reuşeşte să înţeleagă nici măcar ceea ce citesc.
De fiecare dată când am reluat lectura lui Vauvenargues, a fost o tristă decepţie.
Caut în amintiri ore care să fi fost la fel de goale, de cenuşii... caut în zadar.

17

Încă o plimbare, ieri seară, deasupra oraşului? mă întorc pe la Casbah şi-mi regăsesc, dacă nu beţia din tinereţe, cel puţin elementele acelei beţii. Dacă la douăzeci de ani aş fi trăit într-un mod mai puţin pur, am senzaţia că aş renunţa mai uşor la vremea aceea.
Apartamentul acesta micuţ, în care mă mut, e ca de gheaţă? nu pot să mă încălzesc puţin decât culcat, sub un teanc de paltoane şi pături. Iar, în dimineaţa aceasta, nicio aspiraţie, nicio dorinţă. Cerul este la fel de cenuşiu ca inima mea. Mă hotărăsc să mă mut iar într-o cameră de hotel. Cumpăr o pălărie prin care să mă fac mai puţin remarcat decât prin aceea pe care Marc avea dreptate să mă sfătuiască să nu o iau niciodată cu mine. Oare doar frigul mă slăbeşte atât de mult? Dacă nu aş reuşi să-mi plătesc o masă consistentă, ce s-ar alege de mine? Îmi notez aici plângerea, progresiv şi fără ruşine, pentru ca, mai târziu, să mi-o reproşez (cred) şi în speranţa de a învăţa măcar ceva din toate astea.
Când mă gândesc la toate lucrurile de care sunt scutit: dureri de dinţi şi de stomac, necazuri în iubire, crize financiare, admir faptul că nu sunt mai mulţi oameni care să vrea să se înece şi cred că, la urma urmei, umanitatea dă dovadă de un tupeu formidabil. Sau poate şi din cauză că îi lipseşte acel dram de curaj de care ai nevoie ca să te arunci în afara vieţii.
Dar, cum în noaptea asta am folosit, din întâmplare, o oală de noapte, constat dimineaţă că am o urină extraordinar de tulbure. Ce bucurie să pot da vina pe trup pentru oboseala spiritului!

18

Cât de puţine ore, clipe sunt dedicate, zi de zi, ocupaţiei de a trăi! Ce deşerturi imense sunt de traversat, doar pentru câteva oaze cucerite!
Ieri seară, la masa de restaurant de lângă a mea, un om solid şi cărunt afirmă (răspicat, astfel încât niciunul dintre cei trei tovarăşi nu îndrăzneşte să-l contrazică): "În primul rând, există apă peste tot." Şi de două ori, repetă apăsat această frază, cu aerul de a cunoaşte tainele deşertului şi de a trece dincolo de aparenţe. Trebuie să fie fântânar.
Mi-a plăcut întotdeauna să-mi fac datoria şi, cu cât mă simt mai liber, cu atât am senzaţia că sunt mai departe de fericire. Da, cu atât mai departe de fericire cu cât mai liber să o caut.
Marc nu aşteaptă să se ofilească florile dintr-un buchet ca să le înlocuiască. Nu-i place să repete aceleaşi povestiri, nici măcar în faţa celor care nu le-au mai auzit niciodată, la fel cum nu-i place să lanseze aceleaşi jocuri de cuvinte.
Cât trebuie să-l neliniştească uneori această nevoie de economie, care, în cazul meu, se manifestă instinctiv, nevoia de a face să dureze cât mai mult posibil tot ceea ce este înlocuit şi reînnoit de el atât de uşor. Nevoia instinctivă de reînnoire e, în acelaşi timp, secretul farmecului său şi ar fi păcat să i-o reproşez? poate tocmai prin asta se diferenţiază cel mai mult de mine şi asta îmi place cel mai mult la el. Probabil că, prin acest contrast, am învăţat şi eu cel mai mult despre mine însumi şi am ajuns să-mi dispreţuiesc parcimonia.
Nu există nimic, nici măcar ne quid nimis, de care să nu poţi abuza; a lua prea mult înseamnă să foloseşti greşit acel "nimic prea mult".

20 ianuarie

Îi scriu lui Marc: "De teamă să nu trăiesc prea mult prin tine, am vrut să renunţ la tine pentru o vreme? nu mai trăiesc."
Totuşi, în dimineaţa acesta mă simt mai puţin ca o epavă? scriu cu destulă uşurinţă trei scrisori. E frumos afară...
Eram, fără-ndoială, extraordinar de obosit când am plecat de la Paris şi trebuie să accept această apatie ca pe o perioadă de odihnă.

21 ianuarie

Ceea ce eu numesc "oboseală" este, de fapt, bătrâneţea, de care nimic nu te odihneşte, în afară de moarte.
Din toate aceste "rele, căci sunt împotriva firii", care e răul cel mai mare? Să fii tânăr şi să îţi refuzi plăcerile sau bătrân şi să le mai cauţi încă? Există anumite plăceri ale cărnii pe care, întru zădărnicie şi dacă nu s-a lăsat îmbătat de ele în tinereţe, trupul îmbătrânit le urmează tot mai mult. Adolescenţele prea caste fac bătrâneţile libertine. E fără-ndoială mai uşor să renunţi la ceea ce ai cunoscut decât la ceea ce ţi-ai imaginat. În cazul acesta, nu regreţi ce ai făcut, ci tocmai ceea ce nu ai făcut şi ai fi putut să faci. Şi-atunci, până şi regretele îmbracă întunecata culoare a căinţei.
Mi se pare că, şi de data aceasta, ceea ce mă îndeamnă mai mult la renunţare se leagă de estetică. Mâinile bătrâne parcă usucă ceea ce mângâie? dar au şi o anumită frumuseţe atunci când se unesc în rugăciune. Mâinile tinere sunt făcute pentru mângâiere şi pentru a înveli dragostea? e păcat să le laşi să se unească prea devreme. Într-adevăr, acest gest al rugăciunii trimite spre mistica îmbrăţişare a indicibilului, după ce braţele îndrăgostite s-au încrucişat deasupra alunecării realului şi a absenţei.

Pe mare, 22 ianuarie

Grija pentru frază? semn rău. Nu mai rezist? mă reîmbarc. Preocupare constantă pentru timpul scurt care îmi mai rămâne de trăit? şi pe care, astfel, îl folosesc în cel mai stupid mod posibil. Ca cineva care se uită întruna la ceas, de teamă să nu piardă trenul. "Aşa că nu vă mai faceţi atâtea griji: nu pleacă fără dumneavoastră."

23

Citit cu o mare plăcere (la Alger) Amants de Donnay, despre care nu am mai auzit până acum. Nu prea mare lucru de spus? dar numai cuvinte de laudă. Depăşeşte cu mult tot ceea ce Bataille a scris vreodată.

Paris, 24

Foarte bun sfârşit de după-amiază, ieri, la Marsilia, acasă la Auguste Bréal. Aproape am terminat Pride and Prejudice, început la Alger, carte în care Jane Austen atinge perfecţiunea, dar unde simţi destul de repede (ca la Marivaux) că nu se va hazarda pe vârfuri aflate în bătaia unor vânturi prea puternice. O rafinată stăpânire a tot ceea ce poate fi stăpânit. Încântătoare diferenţiere între personajele de mijloc. Reuşită desăvârşită şi victorie uşoară a decenţei. Trebuie să fi fost o femeie încântătoare! Incapabilă să te îmbete, aproape că te obligă, însă, să gândeşti: e mai bine aşa.
Din nou la Paris. Mă întorc odihnit? simt că trăiesc din nou. Oare am făcut bine să mă întorc? Întrebare zadarnică, fără doar şi poate, al cărei răspuns contează prea puţin. Orice ai face, să nu te întrebi niciodată dacă ai avut sau nu dreptate să faci acel lucru? dar să iei the best of it şi din situaţia prin care ai trecut.
25

Reluat studiul pianului, pe care nu-l mai deschisesem de...(?)
Revăzut Capriciul în si minor de Paganini-Schumann.
Ieri seară, am reuşit să mă conving să intru într-un restaurant bun şi să iau cina fără să-mi pese cât costă, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat, din câte îmi aduc aminte, decât o dată, cu mult timp în urmă (asta doar când sunt singur şi nu trebuie să plătesc şi pentru altcineva). Am fost la restaurantul Marius, pe strada Bourgogne? comandat stridii, o limbă de mare, mazăre şi un compot de pere. Toate aceste minunăţii nu au costat, de altfel, decât de trei ori mai mult decât o masă obişnuită pentru mine. Cred în continuare că egoismul se manifestă în modul cel mai ruşinos în lăcomie. Cealaltă cină rafinată şi solitară, am luat-o la hotelul Saint-Georges din Mustapha, unde debarcasem după o călătorie pe mare îngrozitoare şi de unde am plecat, de altfel, a doua zi. Din cauza mării agitate, avusesem o întârziere de opt ore? îmi fusese înfiorător de rău? şi mi se părea că nimic nu ar putea să mă vindece. Am ales cea mai bună cameră, în cel mai bun hotel? am comandat în cameră o masă pe care am încununat-o cu o şampanie. Toate astea mult mai străine pentru mine decât Algerul în sine, unde cred că debarcam pentru prima dată...

29 ianuarie

Voi reuşi să-mi demonstrez că vremea aceasta tomnatică este cea mai frumoasă din toată viaţa mea - şi voi profita de ea.
Aşa cum nu se cuvine să vezi în bătrâneţe doar un declin, nici tinereţea nu trebuie considerată doar o promisiune. Fiecare vârstă este capabilă de un anumit tip de perfecţiune. A te convinge de asta, a contempla mai curând ceea ce anii îţi aduc, decât ceea ce îţi răpesc, a aşeza recunoştinţa în locul regretelor, toate astea reprezintă o adevărată artă.
De trei zile, am reluat studiul pianului. Cu succes.
Corectat şpalturile pentru Montaigne. Recitindu-l, mi se pare că am avut destulă grijă să nu forţez nimic? că propria-mi poziţie faţă de filosofia pe care o desprind din Eseuri va părea destul de nesigură. Totuşi, perioada ezitărilor a trecut? dar cât de greu mi se pare să spun ceea ce aş vrea acum!

30 ianuarie

Ştiţi prea bine că nu eram liber să scriu alte cărţi, decât din laşitate sau cu riscul de a-mi neglija datoria.

31

O oarecare melancolie provocată de Volpone, pus în scenă de curând de Zweig şi Romains. Puţine sunt piesele pe care mi-aş fi dorit atât de mult să le traduc şi care simţeam că mi-ar fi reuşit mai bine. Îi vorbisem de mult timp lui Copeau despre asta, aproape că îmi anunţam ca o intenţie? şi, fără-ndoială, dacă teatrul le Vieux-Colombier ar fi supravieţuit... Dar sunt convins că, din respect pentru text, nu aş fi îndrăznit să îl adaptez, aşa cum au făcut-o Zweig şi Romains? din fericire, cred. Cel puţin am consolarea de a şti că această piesă admirabilă este perfect pusă în valoare. Aş fi fost cu-adevărat trist dacă aş fi văzut-o distrusă. Dar teatrul mă plictiseşte într-atât, încât nu reuşesc să mă hotărăsc să merg să văd piesa.


Ianuarie

Când "nu am deloc inspiraţie", mă plimb dintr-un capăt în altul al camerei, apoi, dintr-o oarecare nerăbdare, iau aproape la întâmplare o carte din bibliotecă (nu una dintre cele care zac pe masă şi pe care "sunt pe cale" să le citesc, ci una dintre vechile tovarăşe care mă însoţesc mereu, care sunt mereu acolo şi rămân tot timpul la îndemână) şi o deschid realmente la întâmplare. Această "întâmplare" m-ar putea face să cred în diavol sau în providenţă, căci, de fiecare dată, dau exact peste pagina, fraza sau cuvintele de care am cu-adevărat nevoie în clipa respectivă pentru a face un pas înainte. Astfel, chiar ieri, Browning mi-a oferit un scurt poem, pe care nu îl citisem încă niciodată: The Lost Leader, ce părea scris exact pentru mine şi tocmai pentru starea în care mă aflu acum. (Nu e prima oară când Browning mă susţine şi îmi dă sfaturi). Am înţeles că era vorba, în cazul de faţă, despre Wordsworth (hai, n-o mai face pe interesantul: ai aflat asta dintr-o notiţă din carte) - care, după ce se entuziasmase în privinţa Revoluţiei franceze, s-a corectat şi în cazul lui Wordsworth - care a fost doar un pretext pentru Browning, iar trădarea sa - doar un punct de plecare pentru poem; o ocazie în plus pentru Browning să se depersonalizeze şi să se încarneze pentru o clipă în altcineva. Acest altcineva nu este, aici, Wordsworth, ci acela care e indignat de trădarea sa. În ciuda numeroaselor portiţe de scăpare pe care le găseşte, tot Browning ne vorbeşte prin ele; şi, mai ales în fragmentul de mai jos, îi recunosc uşor vocea: întors cu 360 de grade şi trecut de partea celor ce apărau "ordinea". Toate versurile acestui poem, după cum se explică foarte clar în notiţa respectivă, nu pot fi traduse foarte exact:

Shakespeare était un d'entre nous, Milton était pour nous.
Burns, Shelley avec nous - toujours vigilants dans leurs tombes!
Toi seul tu trahis, désertant l'avant-garde des hommes libres.
Pour tomber à l'arrière parmi les rangs des esclaves.
Nous continuerons d'avancer - mais ce n'est plus toi qui nous guides.
De nouveaux chants nous exalterons - mais ce ne seront plus ceux de ta lyre.
Des prouesses encore s'accompliront - tandis que tu dégusteras ton repos.
...
Donc, effacez son nom - comptez à perte encore une âme.
Un échappement de plus au devoir - une tâche non accomplie.
Une victoire pour le démon - un chagrin de plus pour les anges. Un nouveau préjudice à l'homme - une insulte de plus à Dieu...


(Shakespeare era de-al nostru, Milton era pentru noi.
Burns, Shelley cu noi - mereu vigilenţi în mormintele lor!
Doar tu ne-ai trădat, dezertând din avangarda oamenilor liberi.
Trezindu-te în urmă, în rândurile sclavilor.
Noi vom merge tot înainte - dar nu tu nu ne mai conduci acum.
Noi cânturi vom înălţa la cer - dar nu desprinse de pe a ta liră.
Se vor împlini şi alte fapte măreţe - în timp ce tu te vei bucura de odihnă.
...
Să-i ştergeţi aşadar numele - adăugaţi încă un suflet la cele pe care le-aţi pierdut deja.
Cineva dă iar înapoi în faţa datoriei - o sarcină rămâne neîmplinită.
O victorie pentru demon - amărăciune pentru îngeri.
Un nou prejudiciu adus omului - o nouă insultă pentru Dumnezeu.)

Mă opresc aici, căci îmi dau seama că traducerea mea nu redă aproape deloc freamătul acestui poem. Şi am adus vorba despre asta doar din cauză că: s-ar scrie o antologie surprinzătoare (în care ar figura, de exemplu, pagina din La Bruyère pe care tocmai am copiat-o), care ar grupa şi ar pune în evidenţă elementul revoluţionar din toate marile scrieri ale trecutului. Se pare că munca şcolară e aceea de a-i îmblânzi pe clasici; par temperaţi, liniştiţi, calmi, inofensivi; obişnuinţa le toceşte până şi armele cele mai ascuţite. Însă nu pot fi citiţi bine atâta timp cât nu li se redă ascuţişul.
Îmi aduc aminte că, în L'Immoraliste, scrisesem iniţial: "Marceline mi-a mărturisit că era însărcinată." Când i-am citit acest pasaj lui Em., m-a oprit, sfătuindu-mă să înlocuiesc mi-a mărturisit prin mi-a încredinţat secretul ei, şi avea perfectă dreptate. Acest fapt mărunt mi se pare extrem de important pentru cei care ştiu să-l înţeleagă în profunzime; îmi atrage atenţia şi mă înroşesc, căci nu-mi face deloc cinste. Îmi permite să-mi dau seama ce văl aveam pe ochi atunci şi cât de perspicace era Em.

Iată un articol de W. d'Omersson, din Le Figaro, în care dau peste următoarea frază: "Majoritatea muncitorilor au avut din nou rezultate slabe anul acesta... De ce?
Deoarece tovarăşii nu-şi dau seama încă de faptul că s-au schimbat condiţiile de salarizare şi că, de acum înainte, fiecare munceşte pentru sine. E clar că cine vrea poate să câştige mai mult decât ceilalţi." Toate acestea au fost spuse în U.R.S.S., şi sunt relatate de W. d'Ormesson, care vorbeşte despre "eşecul unui sistem şi al unei doctrine".
Doar că, odată cu trecerea timpului, sistemul şi doctrina scapă, pur şi simplu, de încărcătura himerică pe care o aveau.
Eu unul, am crezut întotdeauna că mai cu seamă felul acesta de egalitate (dar şi multe altele) nu va putea fi atins niciodată şi că nici măcar nu e de dorit să fie atins. Astfel încât numeroasele puncte în care rigoarea iniţială a conducătorilor pare să cedeze vor apropia destul de mult actuala lor concepţie practică despre comunism de ceea ce eu am crezut de la bun început că ar trebui să fie, şi chiar ar fi de dorit să se întâmple (fără să se opună câtuşi de puţin individualismului - aşa cum internaţionalismul nu trebuie neapărat să se opună ideii de patrie bine înţeleasă). Îmi păstrez în alte privinţe viziunea mai aspră, precum şi temerile din anumite puncte de vedere (restabilirea moştenirii, a spiritului de familie).

Pe mare, 12 februarie

Să fug! Să locuiesc, pentru o vreme, într-o regiune abstractă, neştiută de nimeni, goală pe dinăuntru şi pe dinafară, în care să mă abţin să trăiesc, să judec, fără să trădez sau să mă dezic de nicio cauză.
Trebuia să plecăm din Marsilia ieri, la ora 4; dar, din cauza grevelor, încărcarea s-a terminat abia după căderea nopţii. Abia în timpul cinei Le Canada a ieşit în larg. Marcel de Coppet, care acum e guvernator general al A.O.F. şi în compania căruia călătoresc, mi-a făcut rost de o cabină foarte confortabilă. Mă simt extrem de cumpătat şi de cuminte. Ieri, aveam încă treizeci şi opt de grade febră şi mi-am tot zis, în ultimele zile, că nu voi mai putea pleca. Nicio curiozitate; aproape niciuna; mai degrabă împlinirea unui soi de datorie faţă de mine însumi, un soi de obligaţie: speranţa că, odată ajuns acolo, îmi voi fi mie recunoscător că am plecat. Totuşi, până în ultima clipă, am tot sperat că se va întâmpla ceva care mă va reţine şi mă va face să-mi spun: "Am scăpat şi de data asta!"
Rămas în pat toată dimineaţa, cufundat în neant: incapabil să citesc, să scriu. În jurul orei 11, intrăm într-o regiune cu ceaţă, în care nava înaintează extrem de încet, cu teamă şi anunţându-şi prezenţa prin sunetul sirenei.
Uneori, ajungi să te-ntrebi dacă mai înaintăm sau stăm pe loc: apoi, un fel de zvâcnire, aproape imperceptibilă, pune în evidenţă efortul navei.

14 februarie

Trezit de la ora 6. Fâşii de nori roşiatici sfâşiate de Atlas. În salon, doi preoţi ţin slujba. Prin uşa deschisă, privesc îndelung două măicuţe, cărora nu le zăresc chipul, aşa cum stau, aşezate în genunchi, departe de altar, atâta cât le permite spaţiul din încăpere; atitudine extrem de simplă, de frumoasă, fără niciun fast. Nu mai e nimeni în salon.
Ne oprim la Alger de la 8 până la prânz: vizită la familia Heurgon, pe care îmi face mare plăcere să o revăd; însă nu sunt la fel de încântat să revăd oraşul, care s-a ofilit faţă de cum era pe vremea lui Wilde.
În rest, rămân toată ziua în pat. Amorţire, toropeală.
Termin Journée de Claire Sainte-Soline, din care cele mai bune pasaje le egalează pe cele scrise de Marguerite Audoux. Unele dialoguri, cu mătuşa bătrână, care îşi caută o motivaţie de a trăi, sunt excelente. Mult mai puţin reuşite monologurile imaginare, care urmează după crimă.
Citit cu cel mai viu interes aproape tot numărul din iulie al revistei Esprit.

19 februarie

Dacă totul merge bine (or vremea e splendidă acum), vom ajunge la Dakar în trei ore. Acum e ora 8. Trebuie să mă bărbieresc, să mă schimb, să-mi strâng lucrurile şi să termin Much ado about nothing. Am renunţat la ideea de a mai scrie câte ceva în fiecare zi; ar fi trebuit să mă uimească mai multe lucruri. În timpul călătoriei, nu am văzut nimic viu în mare, în afară de un peşte zburător. Ieri, un stol de pescăruşi mai zbura încă după lăsarea serii, iar, în dimineaţa aceasta, ne însoţeşte din nou, chiar dinainte de răsărit.
Am citit Billy Budd (de Melville.). Terminat Faust. O mulţime de poezii de Goethe, în ediţia Insel în două volume, pe care mi-o dăduse Ernst Robert Curtius la Bonn, în 1930. Citit ultima carte de Colette (Mes apprentissages) cu foarte mare interes. În cazul ei, este vorba despre ceva mai mult decât simplu talent: e un fel de geniu extrem de feminin, însoţit de o mare inteligenţă. Ce alegeri inspirate, câtă ordine, ce proporţionare iscusită într-o povestire de nestăvilit în aparenţă! Ce tact perfect, ce discreţie desăvârşită în confidenţă (în portretul lui Polaire, în cel al lui Jean Lorrain, fără seriozitate, dar cu artă subtilă, desăvârşită. Am frecventat de nenumărate societate descrisă de Colette, pe care o recunosc acum, o societate artificială, fabricată, hidoasă, împotriva căreia eram din fericire pus în gardă de o doză inconştientă de puritanism. Mi-e teamă că, în ciuda superiorităţii sale, Colette s-a lăsat, totuşi, contaminată, într-o oarecare măsură, de această Willy, mai ales portretul "domnului Willy"); orice trăsătură are impact şi îţi rămâne în minte, cu toate că e trasată ca din întâmplare, frate ori această societate.

Saint-Louis, 8 martie

Citit Richard II, cele două piese Henri IV şi Henri V. Aş fi vrut să merg mai departe cu lecturile, dar Christiane de Coppet mi-a cerut sfatul în privinţa volumului Catherine Furze, pe care vrea să îl traducă şi care m-a îndepărtat de Shakespeare pentru câteva zile.
Nu cred ca această carte să-şi găsească mulţi cititori în Franţa; din ce în ce mai puţini; gustul răsfăţat cu prea multe mirodenii nu se mai poate bucura de ceea ce este pur. Minciuna învinge peste tot, iar partea cea mai tristă este că oamenii se mulţumesc uşor cu ea. Cel care minte el însuşi acceptă cu uşurinţă să fie minţit: procesul începe din copilărie, iar gustul pentru adevăr se pierde încetul cu încetul.
Regăsesc în Catherine Furze calităţile de sorginte protestantă şi virtuţile lui Rutherford, care trezeau în mine ecouri atât de profunde când am citit, pentru prima dată, cele două mici volume ale sale: Autobiography şi Deliverance. Onestitatea, cinstea devin aici virtuţi poetice, pe lângă care totul pare fardat, lipsit de autenticitate şi încărcat. Sufletul omenesc e comparabil cu palimpsestele; citeşti prima scriitură, atât de greu de descifrat dincolo de acumularea de corecturi şi modificări. Pe când scriitura lui Hale White (Rutheford) e de o transparenţă cuceritoare, de o puritate sclipitoare. Atinge perfecţiunea în calităţi care aş vrea să fie ale mele. Arta sa e alcătuită din simplificarea tuturor falselor bogăţii. Este apolitic, căci nu există politică fără fraudă.
În dimineaţa aceasta, pânzele albe ale bărcilor ce pleacă la pescuit au înflorit deja marea. Era atât de multă rouă, încât ai fi zis că plouase. Pe terasa mea, codobaturi vin pe dale să-şi spulbere aripile de picăturile de apă. Aerul este proaspăt, de o vitalitate şi o puritate de nedescris; ai senzaţia că respiri însuşi azurul cerului şi că bei ambrozie, ca un zeu. Pescăruşii se rotesc plutind deasupra fluviului, din care doar un braţ curge pe aici, dincolo de care văd cum piaţa începe să se însufleţească; tot felul de zgomote amestecate ajung până la mine. Foarte aproape de piaţă, un pâlc de cocotieri se lasă legănaţi de suflarea brizei. Deasupra acoperişurilor roşiatice şi a colibelor ţuguiate din satul de pescari care se întinde pe malul celălalt, zăresc o fâşie de mare.
...Şi cum se întâmplă adesea, printr-o modulaţie, o melodie deja cunoscută, al cărei farmec părea epuizat, capătă o nouă prospeţime...
Sărbătoarea oii: tradiţie străveche, legată probabil de povestea sacrificiului lui Abraham, pe care această ceremonie solemnă pare să îl comemoreze. Mi se spune imediat că ideea de sacrificiu apare în toate religiile, chiar şi aceea de sacrificiu prin substituţie; ţapul sau capra sunt sacrificaţi pentru a salva copilul etc. etc... căci peste această idee de sacrificiu se suprapune uşor aceea, conexă, de retribuţie, răscumpărare, ispăşire, mântuire... Dar este totodată şi dovada faptului că povestea lui Abraham este, de la un capăt la celălalt, inventată, născută din nevoia de a specifica mitul (n-a ajuns Couchoud să susţină chiar că figura lui Hristos a fost creată special pentru a răspunde dogmei?). De acord: dar mie îmi ajunge că fiecare trăsătură a acestei povestiri este de o elocvenţă admirabilă, permiţându-i inimii să intervină şi să umple de viaţă această concretizare a abstractului.
În noapte aceasta, am avut un vis ciudat. Adormisem foarte târziu, în camera aceasta improvizată în postul din Aleg, ale cărei uşi rămăseseră deschise spre noaptea nesfârşită, lăsând să intre, odată cu suflarea călduţă a vântului, o mulţime de lilieci, care abia în zori se agaţă de grinda de pe tavanul camerei, pentru a dormi la rândul lor.
Visul meu mă dusese într-un salon uriaş, plin de lume. Fumam un trabuc şi mi se părea un gest cât se poate de firesc, cu toate că nu mi-am aprins un trabuc decât de trei ori în viaţă. O doamnă, pe care, în vis, o cunoşteam foarte bine şi pe care totuşi nu o recunoşteam, s-a apropiat de mine pentru a-mi spune că fumul de trabuc o deranja. Atunci, m-am îndreptat spre fereastră, am deschis-o şi am aruncat trabucul afară. În faţa ferestrei, se întindea o terasă spaţioasă mărginită de o balustradă, iar, de-a lungul balustradei, se aflau câteva fotolii. Întâmplarea a făcut ca trabucul meu, prost ochit, să cadă pe unul dintre ele, iar cineva mi-a atras atenţia că fotoliul va lua foc. Imediat, fără să mă mişc, printr-un efort de voinţă, am făcut trabucul să se ridice şi l-am adus înspre mine ca un bumerang. A plutit puţin în aer, ezitând parcă, apoi şi-a îndreptat capătul, pe care îl ţinusem în gură iniţial şi care mai era încă umed, nu spre buzele mele, pe care le întredeschisesem deja, spre a-l primi, ci spre locul de pe obrazul meu stâng - pe care tocmai atunci căzuseră excrementele unui liliac ce adormise deasupra capului meu; aşa m-am trezit. Răsărea soarele.

4 aprilie

Terminat lectura pieselor istorice ale lui Shakespeare, cu un interes susţinut şi cu o admiraţie aproape constantă; Richard II, cele două piese Henri IV şi Henri V, seria Henri VI, Richard III, Henri VIII - adică, în total, nouă piese.
Citesc în La Démocratie en Amérique de Tocqueville:
"Am căutat de mai multe ori de-a lungul acestei lucrări să scot în evidenţă influenţa extraordinară pe care mi se părea că statutul social o exercita asupra legilor şi moravurilor oamenilor." (volumul II, p.325)
În ultima zi, am dorit să revăd mica oază din Chor. Nu-i nimic altceva decât un pâlc de copaci: la aproape o leghe de oraş, de care o desparte mai întâi fluviul, apoi o regiune pustie, presărată cu mlaştini sălcii, unde vin păsările cu picioroange. Oaza aceasta găzduise odinioară o mică misiune protestantă; casa mai există încă, dar este închisă. În apropiere, vreo douăzeci de colibe indigene şi grădini împrejmuite de sequoia. Vin mai aproape, zâmbind femeilor şi copiilor. Oare copiii m-au recunoscut? Căci, în această ultimă zi, de cum m-am apropiat, doi copilaşi au fugit spre mine, m-au imobilizat, apucându-mă, cu braţele lor micuţe, fiecare de câte un picior; îmi ajungeau până la genunchi; apoi, au luat-o la sănătoasa, râzând, cu bănuţii daţi de mine; după care au început să urle atunci când mamele lor au vrut să Stropitul neîncetat întreţine o oarecare prospeţime răcoroasă, adevărată binefacere după zăpuşeala din jur. În mijlocul căbănuţelor, o piaţetă, unde se adună copiii şi femeile; o fântână la care grădinarii vin să-şi umple stropitorile. Acolo m-am dus să mă aşez, în prima zi; când le-am rugat să le dea copiilor banii, femeile au început să râdă. M-am apropiat, după aceea, de un grup de copii puţin mai mari. Unul dintre ei trăgea după el un atelaj ciudat, cu patru şopârle destul de mari, numite, din câte ştiu eu, şopârle de deşert.
Tovarăşii săi se pregăteau să mai prindă şi altele. Scop în care foloseau beţe lungi de trestie, la capătul cărora prindeau ca un laţ dintr-un fir de păr de cal. Încercând să fugă, şopârla se prindea în nodul din faţa ei, încă nemişcat, atârnat de-a lungul unui trunchi de palmier sau pe panta acoperişului unei colibe. Jocul acesta îi amuza grozav pe copii şi, pentru o vreme, am luat eu însumi parte la bucuria lor.
Puţin mai târziu, şi după ce analizasem îndelung jocurile unor păsări mici, încântătoare (cred că erau bengali), strigătele copiilor mi-au atras din nou atenţia. Între timp, se adunaseră în afara satului, formând un grup compact, prinşi într-o activitate pe care nu am reuşit să o pricep de la bun început. Aveau cu ei vreo zece şopârle pe care tocmai le prinseseră. Noul lor joc consta în eliberarea acestora: le dădeau drumul una după alta, dar, imediat după aceea, le loveau cu pietre. Şopârla, eliberată în sfârşit din strânsoare, ezita mai întâi, pentru câteva clipe, ca şi cum s-ar fi îndoit de propria-i libertate, neîndrăznind să se bucure încă; dar, când să se avânte, după ce înainta doar câţiva metri, se trezea sub o ploaie de proiectile, care o ţintuiau la pământ.
Eram scârbit de spectacolul acesta, de tropăielile de bucurie, de cruzimea acestor copii, de râsetele lor în faţa agoniei chinuite a şopârlelor. Să mă duc la ei? Să-i cert, să le spun că şopârlele acelea nu făceau niciun rău, că, dimpotrivă, erau de folos, să-i fac să le fie ruşine de laşitatea lor...? M-am îndepărtat, însă, spunându-mi: lasă-i în pace, şi-aşa nu ai să-i opreşti decât pentru câteva minute...; dar am plecat copleşit de tristeţe, regretând că nu mai puteam rămâne în regiunea aceasta suficient de mult timp pentru a mă putea întoarce la Chor, ca să vorbesc cu aceşti copii, nu pentru a-i opri, ci pentru a-i convinge că nu e bine ce fac.
Citit cu încântare La Double Inconstance. Nu cred să existe vreo piesă de-a lui Marivaux care să-mi fi plăcut mai mult; nici măcar la fel de mult.
Lumière d'août de Faulkner. Speram să pot să-l admir mai mult. Unele pagini sunt rupte dintr-o carte nemaipomenită; pierzându-se, însă, în detalii legate de stil, Faulkner rămâne în mod prea constant conştient de inconştienţa personajelor sale, pe care nu încetează să le tot prezinte şi pună în valoare. Ce insistenţă monotonă din partea lui!
"La médiocrité de l'état fait que les pensées sont médiocres." (Marivaux: Le Legs, sc. XXI) (Mediocritatea stării de spirit determină gânduri mediocre.)
"Mon honneur n'est pas fait pour être noble: il est trop raisonnable pour cela." (Double Inconstance, actul III, sc. IV) (Onoarea mea nu e făcută pentru a fi nobilă: e mult prea rezonabilă pentru aşa ceva.)
De copiat scenele dintre Arlequin şi Trivelin, pentru antologie.


Tunis, 1 ianuarie

N-avem electricitate. Cinăm de pe la ora 6, căci şi gazul este tăiat în timp ce ne aşezăm la masă, la lumina unei lumânări. Bombele au căzut din nou peste Tunis, la prânz şi la ora 5; urmările exploziilor sunt înspăimântătoare. Jean Tournier, alături de o echipă de oameni tineri, s-a ocupat, în ultimele dimineţi, să scoată cadavrele şi răniţii de sub dărâmăturile unui grup de case din partea arabă a oraşului, distruse, la începutul săptămânii, de trei bombe. Au făcut între trei şi patru sute de victime. Dintre ele, n-au putut fi salvate la timp cele care, blocate în pivniţe, strigau după ajutor. Iar acţiunea de scoatere a ciorchinelor de cadavre deja fetide de sub grămada de blocuri de cărămidă, de grinzi şi de moloz merge mai departe.
Avem, fără-ndoială, de-a face doar cu preludiul unor bombardamente şi mai violente, în faţa cărora nu te poţi simţi nicăieri la adăpost. Speranţa de-a scăpa se micşorează pe zi ce trece.
Invitat de familia Ragu, am mâncat azi, în prima zi din noul an, la spitalul civil, în compania familiei Boutelleau. Aceasta ajunge cu întârziere foarte mare: o bombă tocmai a căzut peste casa doamnei Sparrow, eminenta doctoriţă poloneză care-i găzduieşte. Cineva îi anunţă prin telefon (postul de la spital încă mai funcţionează) că doamna Sparrow nu va putea veni. Surprinsă încă în pat, din cauza unei migrene puternice, a trebuit să fugă degrabă, în pijama. Bomba s-a afundat în pământ fără să explodeze, pătrunzând în pivniţa imobilului. Vor să o detoneze, de aceea, un cordon de agenţi ţine lumea la distanţă de grupul de case evacuate. Ieri seară, îi încredinţasem lui Gérard Boutelleau cele două caiete cu jurnalul meu (anul 1942 complet), pe care Hope Boutelleau îmi propusese foarte amabil să le dactilografieze. În plus, temându-mă de percheziţii, doream foarte mult să le pun la adăpost. Lui Gérard B. i-a fost cumplit de greu să forţeze cordonul de agenţi germani şi să intre iarăşi în posesia manuscriselor. Din cauza asta a întârziat atâta. Sperăm că explozia provocată nu va strica prea tare apartamentul doamnei Sparrow. Ne-au părăsit imediat după masă, ca să vadă ce se întâmplă.
După ce-au plecat, am cercetat îndelung planul de-a fugi la Nabeul. E foarte important să ne asigurăm că nu ne paşte un pericol încă şi mai mare: numeroase vile şi ferme au fost prădate de arabi, iar locuitorii lor au fost măcelăriţi. E un soi de revoltă ţărănească organizată sub protecţia armatei germane, interesată să fie bine văzută de către populaţia indigenă, exaltată de revendicări. Mai bine bombardat decât strâns de gât.

2 ianuarie

Noapte calmă (ca mai toate pe care Chacha crede de cuviinţă să le petrecem în pivniţă). Trezire încă din zori. Răsărit glorios, splendid, pe care-l privesc ca şi cum ar urma să fie ultima mea zi. Pana de electricitatea ne răpeşte posibilitatea oricărei veşti de la radio, fie ea adevărată ori falsă; dar noi ne aşteptăm la o violentă ofensivă americană asupra Tunisului. Abandonez lectura celei mai proaste cărţi a lui Zola din toate cele pe care mi le amintesc - l'Oeuvre. Drama pe care ţi-ai dori să o vezi născându-se din lupta dintre două estetici e lamentabil redusă la nişte date puerile. Zola nu pare să bănuiască vreun alt inamic al naturalismului decât academismul; ba încă mai găseşte şi mijlocul de a lega angoasele lui Claude al său de nişte tare ereditare. Adevăratul subiect, care ar fi putut fi admirabil, nici nu se zăreşte măcar. E o mare greşeală aceea de a-i opune unui erou un simplu adversar fără valoare, ceea ce face că lupta pe care o poartă artistul său nu prezintă nici un interes veritabil. Vorbele pictorilor lui fără talent, ba chiar şi profesiunile de credinţă ale celor mai buni, sunt de o stupizenie descurajantă. Numai bune ca să le dai apă la moară tuturor detractorilor lui Zola.
Recitesc La Guerre de Troie n'aura pas lieu (asistasem la reprezentaţie). Ne vom mira în curând că a existat un public care să-şi dea asentimentul, şi chiar să leşine după acest balet de sofisme, acest dans pe poante al unor paradoxuri exasperante. Cred că teama de a nu fi la înălţime a contribuit mult la succesul acestei piesei. (vezi Les Habits neufs du grand-duc).
Între timp, cinci noi nave italiene au intrat de curând în port şi îşi descarcă muniţiile. Întăriri sosesc zilnic pe calea aerului.
În timpul penultimei alerte, Victor tocmai se îndopa cu ftairs în partea arabă a oraşului; a profitat de dezordinea provocată de panică şi a şters-o fără să plătească.

3 ianuarie

Nu, conform altor informaţii care par sigure, portul din Tunis nu ar adăposti deocamdată nicio navă italiană. De altfel, e uşor de verificat. Dar mai greu de estimat e numărul bombelor care au căzut alaltăieri la prânz peste La Goulette. Un ofiţer francez demn de încredere şi priceput pretinde că a numărat şaptezeci şi şapte, dintre care şapte peste centrala electrică (se pare că pagubele produse la centrală vor putea fi repede reparate; dar, până atunci, noi rămânem fără lumină şi fără radio). De la ferestrele din sufrageria familiei Reymond, am putut să văd panaşul colorat al exploziilor, ale căror dâre se întindeau dincolo de orizont. Bombardamentul a fost foarte scurt şi s-a încheiat înainte ca D.C.A. să treacă la acţiune.
Însă nu pot consemna aici ecoul tuturor zvonurilor care circulă. Cel mai des repetat e acela că americanii ar fi fost duminica trecută cât pe ce să intre în Tunis. O coloană considerabilă de tancuri de luptă ar fi fost indusă în eroare de câteva motociclete germane care îi ieşiseră în cale şi pe care le-ar fi crezut înainte-mergătoare ale unor importante forţe de apărare. Dacă tancurile şi-ar fi continuat înaintarea, ar fi ajuns cu uşurinţă stăpâne peste oraş. Relatate aşa cum o fac eu aici, aceste zvonuri par copilăreşti; însă există multe exemple ale incapacităţii şi lipsei de îndrăzneală a armatei americane, care se-ntoarce pe călcâie la cea mai mică ameninţare şi refuză să lupte atâta vreme cât nu se va afla în superioritate numerică de vreo douăzeci la unul. În altă parte (oare la Tebourba?), o coloană de tancuri de luptă atacată de aviaţia inamică s-ar fi speriat în asemenea hal, încât oamenii şi-ar fi părăsit, neatinse, vehiculele lor scumpe şi minunate, fugind sub măslini; astfel, armata germană ar fi pus mâna pe tancuri şi le-ar fi plimbat triumfal prin oraş, ca să le poată admira fiecare. Echipamentul lor (al americanilor) este, se zice, extraordinar, excelent până în cele mai mici detalii, însă calităţile combative ale oamenilor sunt aproape nule; în orice caz, sunt complet lipsiţi de experienţă, incapabili să se măsoare cu puterea Germaniei, care trimite în Tunisia ce are ea mai bun. Mă tem ca toate acestea să nu fie, din păcate, prea adevărate; oricum, Aliaţii au de-a face cu un adversar redutabil, cu nişte oameni hotărâţi, siguri pe ei, pregătiţi de multă vreme şi în asemenea măsură dezindividualizaţi, încât existenţa lor depinde numai de desfăşurarea luptei.
Ne împotmolim în atâtea superstiţii; un lucru e sigur: că o duzină de ouă costă o sută douăzeci de franci.
Cerul s-a acoperit de nori. O vijelie îngheţată zgâlţâie geamurile. Din fericire, a revenit electricitatea; dar ochii mei obosesc repede şi, oricum, nu găsesc nici o carte care să-mi placă destul ca să mă prindă. Aş avea nevoie, ca să capăt din nou curaj, mai degrabă de o prezenţă amicală. Nu prea îmi pot închipui cum ar reacţiona Roger la bombardamente. Jean Sch. s-ar arăta prea cornelian şi prea dispreţuitor faţă de viaţă. Doamna Théo ar fi minunată. Dorothy Bussy, curajoasă şi hotărâtă, dar prea emotivă; Simon, fără îndoială perfect; Élisabeth şi Catherine, îmi închipui, cu totul la înălţime... Îi pomenesc pe fiecare pe rând... şi mă simt singur.

4 ianuarie

Vizita tânărului Charles Pérez, care acordă în continuare îngrijiri răniţilor, fiind implicat, ca voluntar, în brigada de ajutorare. Spune că încă se mai aud strigătele a cinci familii îngropate sub dărâmăturile de la "Căminul luptătorului", clădire mare, de ciment armat, care s-a prăbuşit în întregime, acoperindu-i pe cei care se refugiaseră în pivniţă cu blocuri groase de zidărie... Aceste blocuri enorme nu pot fi ridicate decât de macarale puternice, care sunt aşteptate să sosească din zi în zi. Au reuşit să le trimită celor izolaţi rezerve de oxigen, ţinându-i astfel în viaţă.
Charles Pérez mă părăseşte, ca să meargă să se spele repede, acasă la părinţii lui; ocupat cum e, zi şi noapte, de opt zile nu a mai putut trece pe-acolo şi nici nu s-a mai schimbat.

5 ianuarie

S-a terminat cu aprovizionarea. Germanii şi italienii şi-au însuşit rezervele. Amphoux l-a auzit ieri, la restaurant, pe unul din ofiţerii lor superiori râzând: "Dacă englezii or să vină la Tunis (cred chiar că spunea: când englezii or să vină), n-or să mai găsească nimic, NIMIC, NIMIC!", şi asta într-o franceză foarte bună. Toate magazinele se închid unul după altul; doar unul din zece sau douăsprezece mai e deschis, celelalte epuizându-şi stocurile. Nemaiputând să înlocuiesc nimic, trebuie să fac să ţină cât mai mult hainele, lenjeria, lamele de ras, shaving stick etc. Liceul nu l-au închis, de teamă să nu fie rechiziţionat; dar când soseşte profesorul, găseşte băncile goale, sau aproape goale; iar, uneori, puţinii elevi sârguincioşi îl aşteaptă ei în zadar pe profesor.
Curentul, care revenise ieri, e tăiat din nou. Se zvoneşte că germanii nu vor pleca înainte să arunce în aer uzina centrală.
Mai mulţi francezi demni de încredere, care locuiesc de mult în Tunisia, confirmă lamentabila, absurda retragere a forţelor americane din faţa simulacrului de rezistenţă germană. Apariţia bruscă a câtorva oameni hotărâţi i-a făcut să bată în retragere pe cei care erau mai mulţi şi mai bine armaţi şi care ar fi trebuit doar să-şi continue înaintarea ca să rămână stăpâni asupra poziţiilor, ca să cucerească Tebourba; ba chiar se zice: ca să intre în Tunis. Această comedie jalnică s-a jucat, aproape în acelaşi timp, în mai multe locuri. "Dacă am fi avut armamentul lor, am fi fost de mult la Alger", spun întotdeauna râzând soldaţii germani. Ce e sigur e că armata americană i-a lăsat celei germane tot timpul din lume ca să se organizeze. Lupta va fi de-acum mai periculoasă decât dacă Aliaţii ar fi profitat de la început de luarea prin surprindere. Dar au şi lăsat timp pentru ca întăririle să sosească, mai mult cu avionul decât cu vaporul.
Deîndată ce a revenit curentul, mă reped la radio. Dau din întâmplare peste o emisiune a "Franţei fidele" (ce mai e şi cu Franţa asta? Fidelă cui?...) Aud: "Ştim că Mareşalul are doar un singur scop...", apoi se anunţă emisiunea următoare în arabă. Fără îndoială că Franţa aceasta e cea a Zeitung-ului din Tunis. Vocile de la celelalte posturi sunt acoperite de bruiaje opace.
Pe faţa încă de copil, uneori aproape încântătoare a lui Victor, poţi deja vedea ce trăsături se vor banaliza, sau înăspri, sau îngroşa.

6 ianuarie

Ieri noapte, au căzut bombe pe bulevardul Roustan, la nici măcar şaizeci de metri de casa în care locuim, la etajul patru. Deflagraţia a aruncat în aer un glasvand din camera în care dormeam şi a spart o oglindă masivă din sufragerie. Printr-un ghinion teribil, din cauza vijeliei de ieri, n-am mai lăsat în noaptea aceea ferestrele întredeschise. O schijă destul de mare a distrus un oblon de lemn şi a aruncat cât colo rama de jos a unei ferestre din sufragerie.
La venirea zorilor, am mers să văd ce face doamna Germa-Sparrow, care-mi oferise cu multă amabilitate un excelent ceai dinainte de război. Micul spaţiu de la parter unde locuieşte, pe strada Marceau (Strada Marceau, ca şi bulevardul Théodore-Roustan unde locuieşte Gide, se află în partea europeană a oraşului), a rămas ca prin minune neatins. Două bombe au căzut peste clădirile vecine; le-au detonat câteva ore mai târziu, sacrificând casele care o înconjurau pe a ei.
După cină, Amphoux ne-a pus să ascultăm foarte frumosul Concert royal (al doilea) al lui Couperin şi Nuages de Debussy.

7 ianuarie

Vreo cincisprezece bombe peste Tunis, azi-noapte; dar nu foarte aproape. Îi lăsasem să coboare în pivniţă pe Victor şi pe bunica lui. Domnul. Amphoux a venit să mi se alăture şi, cum nu era prea frig, am putut, preţ de aproape două ore, să asistăm la bombardament, aşezaţi în faţa marelui geam spart din sufragerie.
Puţin după ora 5 dimineaţa, bombardamentul a fost reluat. Mi-am zis dintr-o dată, nu ştiu de ce: următoarea bombă e pentru mine; m-am îmbrăcat la repezeală, ca să ajung pe casa scării; în graba mea, am uitat să iau cheile de la apartament; a trebuit să aştept ca prostul, aşezat pe o treaptă şi bombănind de mama focului pe seama falsei presimţiri absurde care mă făcuse să mă dau jos din pat, până ce Chacha şi Victor au urcat de la subsol, spre ora 6 jumate.
Când eram tânăr, aş fi dat orice să am la maturitate obrajii supţi şi pomeţii proeminenţi pe care îi admiram la portretul lui Delacroix. Cu el sau cu Berlioz doream cel mai mult să semăn.

8 ianuarie

Ochii mei sunt prea obosiţi pentru a-mi putea permite o lectură prelungită la lumină artificială. Oricât de apropiată ar fi lampa, după un sfert de oră privirea mi se tulbură, totul se înceţoşează şi îmi dau lacrimile; neavând încotro, mă opresc. Această restricţie e mai chinuitoare pentru mine decât toate celelalte cărora le datorăm monotonia mesei noastre de seară: mereu aceeaşi supă de bobi, un singur fel de legume (conopidă, anghinare, vinete), gătită în nu se ştie ce grăsime nesănătoasă şi, în final, o portocală.
În camera mea, nu sunt mai mult de 8 grade; or creierul meu nu începe să funcţioneze decât de la 15 grade în sus.
Victor, care de obicei se aşază ultimul la masă, le-o ia înainte tuturor celorlalţi atunci când avem printr-o minune, ca azi, carne de pui, şi pune mâna, la repezeală, pe bucăţile cele mai bune. Admir, pe zi ce trece mai mult, uimitoarea forţă pe care i-o dă capacitatea de a se lipsi fără nici o greutate de preţuirea sau afecţiunea celor din jur. (Când mă gândesc că încă mă mai întristez, seara, când se retrage fără să-mi spună noapte bună!) Egoismul lui îi creează un soi de invulnerabilitate. Oricărei persoane amabile îi opune un: "Da' ce-mi pasă mie de asta!". El e îndestulat. Sunt curios să aflu dacă pubertatea, care le el se cam lasă aşteptată, îi va trezi vreun sentiment de afecţiune.
Nemţi peste tot. Bine îmbrăcaţi, cu uniforme strălucitoare, tineri, vânjoşi, voinici, bine dispuşi, proaspăt raşi, cu obrajii îmbujoraţi. Pe lângă ei, soldaţii italieni sunt vrednici de milă. Iar arabii se arată faţă de primii plini de consideraţie servilă.
Păi, bineînţeles că ştiu cum nu se poate mai bine care sunt celebrele defectele ale francezilor, şi sufăr din cauza lor la fel de mult sau chiar mai mult ca oricine. Am suferit întotdeauna şi nu e unul (lipsă de curiozitate, frivolitate, suficienţă şi mulţumire facilă de sine, vanitate...) de care să nu vreau mai mult să mă feresc. Însă nici unul dintre prietenii mei nu are vreunul din aceste defecte, şi asta nu-i face să fie mai puţin francezi.
Ce oameni mizerabili pe străzile din Tunis, pe care rătăcesc acum fără rost! Nici măcar un chip care să-ţi bucure privirea. Bărbaţi şi femei, atât italieni cât şi arabi, abătuţi, ca ofiliţi, mizerabili, dintre care mulţi, spre seară, duc valize, cufere, saltele şi pături pentru locul unde vor dormi peste noapte. Copii plăpânzi. Vite sărmane, temătoare şi hăituite.
Au fost rechiziţionaţi caii, măgarii şi catârii. Nu mai sunt alte maşini în afara celor italiene şi germane, care fac un tărăboi infernal; toate maşinile franceze au fost confiscate de armată. Curentul este din nou tăiat. M-am întors acasă şi, neştiind ce să mai fac, scriu rândurile astea la lumina insuficientă a unei lumânări. Chacha se tot plimbă pe culoar fredonând nişte melodioare vesele. Ah! Cât de mult mi-ar plăcea să aflu ce mai fac ochii lui Dorothée, genunchiul D-nei Théo, rinichii lui Roger M. du G., ficatul lui Jacques, astmul lui Marcel?...
Dar măcar mai trăiesc ei oare? Pe cine o să regăsesc de partea cealaltă, şi în ce stare?

9 ianuarie

Victor, care mănâncă bucuros înaintea celorlalţi, încearcă toate portocalele de pe platou ca să-şi oprească câteva. Si, cum îl întreb dacă nu vrea cumva să ni le lase nouă pe cele mai puţin bune, el răspunde: "Gustul meu nu e la fel cu al dumneavoastră, iar eu aleg în funcţie de gustul meu. La curmale, îmi plac alea moi, iar dumneavoastră alea tari. Pot să cred că se-ntâmplă la fel şi cu portocalele." Şi nu ripostez, spunându-i că şi mie îmi plac portocalele bine coapte, de teamă să nu-l aud răspunzând: "În cazul ăsta, trebuie să recunoaşteţi că fac bine servindu-mă primul." Căci dacă i se întâmplă adesea să mintă, n-o face niciodată din politeţe.
Victor are un lucru pe care-l împarte cu tatăl său: când îşi propune să facă ceva, o anunţă sus şi tare, şi-apoi n-o mai face deloc. Nu mai întâlnisem până acum pe nimeni care să-şi fie atât de puţin credincios sieşi şi propriilor sale promisiuni, şi căruia să nu-i pese aproape deloc de asta. În schimb, dacă Victor promite că n-o să facă ceva, mai ales atunci când i se cere un serviciu, nimic, nici implorări, nici linguşeli, nici ameninţări nu-l vor putea determina să o facă. Fortis et tenax propositi ("Hotărât şi foarte ataşat ţelului său", Horatius, Ode, III, III, I - n.tr.), dar în sens negativ. E foarte puternic; reproşurile îl lasă rece, la fel ca şi tulburarea sau durerea altuia.
Să refuzi să faci serviciul care ţi-a fost cerut e un obicei care se poate dobândi uşor, o simplă chestiune de antrenament, iar Victor se antrenează temeinic. La un moment dat, ajungi să nici nu-ţi mai pară că ar merita efortul. N-are rost să mai insişti: a zis nu.
Sigur că nu-l invidiez pe Victor şi nici nu mă pot apăra uneori de pornirile de indignare împotriva lui; dar nici nu mă pot împiedica să nu-l admir. Am întâlnit adesea egoişti; sunt o sumedenie; însă inconştienţi, perfizi, ascunşi. Victor, căruia nu-i e niciodată frică să mintă dacă asta îi foloseşte la ceva, e, în această privinţă, de o francheţe desăvârşită: egoismul lui e declarat, hotărât, cinic; devine meseria lui. Dacă l-aş fi cunoscut mai devreme, l-aş fi îmbogăţit cu trăsăturile sale pe Strouvilhou din Les Faux-monnayeurs.
Discursul lui Roosevelt ridică în slăvi productivitatea uzinelor americane care, afirmă el, produc acum, numai ele, mai multe submarine decât cele din Germania, Italia şi Japonia la un loc. La fel şi cu tancurile de luptă, tunurile, mitralierele şi orice alte echipamente de război. Atunci cu-atât mai bine! Mai vorbeşte şi despre recrutările care au făcut ca armata americană să treacă de la două la şapte milioane de soldaţi (cred). Însă nu spune nimic, nu poate s-o facă, despre calităţile militare ale acestor oameni. Ele se obţin mai greu decât maşinile; lipsesc o lungă ucenicie şi antrenamentul. Oricum, departe de a mă linişti, etalarea acestei superiorităţi numerice şi materiale în lipsa celei morale mă îngrijorează. La ce bun să dai toate cifrele astea? Stalin era îndeajuns de abil încât să le ascundă pe ale lui; astfel că puterea armatei ruse a ajuns să surprindă întreaga lume, inclusiv Germania.

10 ianuarie

Dorm. Dorm ca şi cum aş compensa acum toate insomniile din copilărie. Siestele mele, care erau odinioară de cel mult jumătate de oră, durează uneori mai bine de două ore, fără nici o repercusiune asupra somnului de peste noapte. Ieri mă culcasem fără să cinez, cu stomacul încă extenuat după masa îmbelşugată la care m-a invitat familia Cattan. Ce mai ospăţ! Mi s-ar fi părut perfect chiar dacă aş fi mâncat numai un sfert. Precedat de un delicios "punch din Antile", căci d-na Cattan e din Guadelupa, a debutat cu breiks (care sunt nişte triunghiuri mari de aluat din mai multe foi, în care se cuibăreşte un ou moale înconjurat de o delicioasă tocătură de carne; nu-ţi poţi închipui ceva mai bun); au urmat o sumedenie de aperitive care mi-ar fi ţinut doar ele de foame până seara. Şi-apoi a venit o nemaipomenită raţă cu portocale, cu sos de curaçao îngroşat cu ficat de pasăre pisat; era atât de bun, încât nu m-am putut abţine să nu mai iau o porţie; lucru imprudent de sătul, m-am aruncat în patul pe care mi-l pregătiseră într-o face siesta), cu pături şi o pungă cu apă caldă la picioare. Dar aproape instantaneu o alertă a sirenelor şi loviturile de tun ale D.C.A. m-au smuls dintr-un somn menit să mă refacă. Îmi era teamă că urma să parcurg pe jos întregul traseu de întoarcere, îngreunat cum eram de această masă prea copioasă; însă o maşină providenţială i-a permis maestrului Cattan să mă ducă, amabil, până acasă. Eram frânt altfel, căci a trebuit apoi să onorez un muşchi de viţel de lapte cu ciuperci; apoi o salată de homar şi de legume à la russe; şi, ca să se termine totul, ca să mă termine, mai bine zis, pe mine, două prăjituri, una cu migdale şi cealaltă un fel de tartă cu cremă acoperită din plin de caramel. Totul, stropit de patru feluri de vin vechi şi desăvârşit: de Sauternes, de Beaune, de Pouilly şi încă nu mai ştiu ce, dar oricum excelent. Am reuşit să-i conving să nu deschidă o ultimă sticlă de şampanie autentică, Veuve-Cliquot dinainte de război, "aşa cum n-o să mai vezi alta multă vreme de-acum încolo". Beat mort şi supracameră liniştită.

11 ianuarie

Tot ce aştepta ea de la mine, iar eu n-am fost în stare să-i ofer; dar ce zic, tot ce îi datoram... în unele zile mă gândesc la asta fără încetare. Ah! dacă sufletul este, aşa cum încercai tu să mă convingi, nemuritor, şi dacă al tău încă mai priveşte asupra mea, aş vrea să ştii că mă simt faţă de tine etern îndatorat... Dar nu; nu aşa trebuie să se manifeste regretul la mine, care sunt incapabil să cred în viaţa după moarte: mă gândesc pur şi simplu cu tristeţe la toată grija pe care ar fi trebuit să i-o port; rămân şi voi rămâne în aşteptarea zâmbetului cu care m-ar fi răsplătit. În ce hal de orbire am putut să trăiesc.

12 ianuarie

Confirmarea, prin noi martori oculari, a retragerii americane din zona Tebourba (în pădurea de la Mayana), în faţa unei forţe germane foarte slabe, trimise în întâmpinarea lor. Lungul şir de tancuri a fost abandonat de către ocupanţii săi, care fugeau pe unde vedeau cu ochii, semănând dezordine şi urmăriţi iute de germanii care puseseră mâna pe tancuri şi pe cantităţi importante de muniţie şi armament (pe care americanii nu apucaseră să le facă inutilizabile). Să-i urmăreşti pe americani cu propriile lor tancuri a fost un joc de care germanii se distrează şi-acuma de moarte.

13 ianuarie

Azi noapte, o vijelie puternică, o harababură celestă cu fulgere, tunete şi rafale care fac, de două ori la rând, un vacarm de bombardament. Mă scol ca să închid bine geamurile pe care le-am lăsat deschise din precauţie, în caz de deflagraţie. Îl aud pe Victor strigând: "Chacha! Vino să-mi închizi geamul!". Are cincisprezece ani. Bunica e la ordinele lui. El nu va schiţa nici cel mai mic gest pentru binele comunităţii; aşa că a trebuit să urc eu pe scară ca să dau cu albastru plafonierele de pe hol. Când l-am rugat pe Victor să facă el asta, mi-a răspuns pur şi simplu: "Nu", fără să ridice măcar capul. Tocmai era ocupat să pilească părţi de cartuşe de la rachete anti-aeriene, pe care le colecţionează cu intenţia de a le vinde mai târziu amatorilor de "suveniruri de război".
Şi totuşi, se declară comunist, "comunist ateu"; căci "nu se poate una fără cealaltă", zice el, repetând ce spune colegul lui, Lévy, care îl îndoctrinează. Are chiar un arsenal întreg de argumente pentru a-şi apăra poziţia; îşi contrazice bucuros adversarul, nevrând de altfel să-l convingă, ci doar să-i "închidă gura", ca să aibă el ultimul cuvânt, chiar dacă e nevoit să repete cu încăpăţânare aceeaşi frază după ce celălalt a terminat de vorbit. Şi, bineînţeles, nu e deloc prost. E convins că va reuşi.

1949

4 ianuarie

Voi încerca să-mi ţin iarăşi jurnalul. Ar fi trebuit să încep odată cu anul nou; dar suntem de-abia în pragul lui. Ce m-a făcut să-l întrerup atâta vreme?...: mi se părea că subiectul e epuizat. Nimic nou de zis despre mine însumi; puteam numai să mă repet întruna. Şi-apoi mai era şi slăbiciunea asta a inimii, din care de-abia mi-am revenit, însoţită de o oboseală de neînchipuit, atât morală şi intelectuală, cât şi fizică. La care s-a adăugat, în ultima vreme, când tocmai începusem să nu mă mai simt prea (şi prea des) lipsit de suflu, de virtute, de geniu, un dezgust aproape de neînvins pentru orice; nu mai ieşeam dintr-o stare de greaţă permanentă, care m-a ţinut timp de douăsprezece zile la dietă aproape totală. Ficatul meu nu a suportat unele mese când, neavând "nimic de mâncat" acasă, deschideam o conservă de foie gras păstrată ca rezervă, în caz de ceva, şi, împreună cu Doamna Théo, ne ospătam pe cinste. Deşi sunt din ce în ce mai puţin sensibil la plăcerile gustului, foie gras rămâne, pentru mine, atunci când e de calitate superioară, unul dintre cele mai delicioase feluri de mâncare. Dar îmi congestionează imediat ficatul, la fel de sigur ca şi ciocolata, de la care trebuie să mă abţin.
Acest dezgust nu se referea numai la alimente. Ci şi la planul intelectual, şi la cel material. Nu mai găseam lectură pe gustul meu şi respingeam fiecare carte (în afară de Vergilius) imediat după ce-o deschideam. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu propriile mele scrieri. Şi sufeream simţind şi convingându-mă că pierdeam cu atât mai mult timp cu cât îmi rămânea mai puţin de trăit. Scrisul mea se resimţea de pe urma acestei stări; devenise îngrozitor şi sunt convins că un grafolog ar fi recunoscut în el decăderea mea. Vreau să încerc să-mi revin. Am mai trecut eu şi prin alte crize asemănătoare, pe care Jurnalul meu de atunci le consemna. Dar acum, am aproape optzeci de ani. O ştiu şi mi-o repet neîncetat... O să vedem...
Pentru a reuşi această revenire in extremis, ar fi nevoie să nu mă mai gândesc deloc la eventuala publicare a ceea ce scriu aici.
Ieri seară, în compania Doamnei Théo şi a familiei Herbart, am fost să mai văd o dată Les Inconnus dans la maison, al cărui text şi "decupaj" (mai ales în prima parte) mi s-au părut, chiar dacă îi aparţineau lui Clouzot, foarte discutabile, însă Ramu se dovedeşte a fi excelent.
De opt zile, nu mai reuşesc să dorm suficient. Nici un somnifer nu-i vine de hac unei insomnii aproape totale. Şi-n noaptea asta, în ciuda unei doze duble de barbituric nou (?), pe care familia Delay mi l-a adus din Elveţia, m-am ridicat din pat şi m-am îmbrăcat la loc, ca în nopţile dinainte, la ora 2 dimineaţa (reuşisem totuşi să aţipesc câteva ore) şi, până la ora 3 jumate, am terminat de citit admirabilul eseu despre Goethe al lui Winckelmann, pe care îmi e foarte ruşine că nu-l citisem până atunci. O să mă apuc acum de Les Propylées. Plăcut surprins că pot pricepe textul fără prea multă încetineală sau efort.
Încălzirea centrală, repusă în funcţiune de la începutul anului, îmi înlesneşte, din fericire, aceste episoade nocturne; în urma cărora mă mir că nu mă simt mai obosit de-atât: poate că o să-mi fac obiceiul de a dormi foarte puţin. Dar rămân în continuare incapabil de a săvârşi un veritabil efort intelectual (de zece zile mă tot chinuiesc la prefaţa asta la Goethe, cartea lui Marcel Drouin, pe care nu reuşesc să o duc la bun sfârşit).

5 ianuarie

"Mai mult mă tem de faimă decât mi-o doresc, fiind de părere că ea reduce mereu, în vreun fel anume, libertatea şi timpul liber al celor care o dobândesc." Excelent exemplu pentru aceste fraze risipite prin corespondenţa lui Descartes, care mă încântă. Adaugă, pentru că frazele lui Descartes au adesea tendinţa de a se lungi: "pe care două lucruri le posed în chip atât de deplin şi le preţuiesc atât de mult, încât nu e monarh pe lume care să fie destul de bogat pentru a le putea cumpăra de la mine". Nici că s-ar putea spune mai bine. De ce n-am făcut, aşa cum aveam în proiect, o antologie a prozei franceze; nu neapărat pagini întregi, cât pur şi simplu fraze desăvârşite, care ar putea fi foarte bine şi cele mai lipsite de înflorituri inutile, cele mai despuiate... Aş trece-o acolo imediat şi pe aceasta.
De obicei, Descartes nu-şi curăţă suficient gândirea de ce-i în plus. Ne-o oferă încă plină de ramuri; dar ele sunt uneori atât de plăcute!

30 ianuarie

Dar să nu credeţi aşa ceva. Îmi aduc aminte că am stat, uneori luni la rând, în aşteptare, fără să lucrez; fără să pot lucra sub nici o formă. În asemenea hal, încât nu înţeleg prea bine cum de nu am dat complet faliment. Vedeţi dumneavoastră, pe mine m-a salvat o anumită îndărătnicie, o anumită credinţă că totul era pierdut şi că nu voi mai reuşi să spun nimic niciodată. Şi apoi, în două rânduri, m-am încăpăţânat în mod supărător să merg pe nişte piste false. Mi-a luat tot atâta timp să ratez Lintérêt général, apoi forţă de a mă ţine cu dinţii, care mă împiedica în taină să mă las. Dar am trăit, într-adevăr, puse toate cap la cap, cel puţin zece ani din viaţă Geneviève (pe care am rupt-o aproape complet), cât mi-a trebuit ca să-mi iasă bine Les Faux-monnayeurs. Tot ce scriam pe atunci, invita Minerva, rămânea incredibil de mediocru.
Dar probabil că nu-i rău să găseşti în viaţa ta lucruri care te fac să roşeşti; în plus, şi fără să trebuiască să cauţi prea mult.
Găsesc în Proust: "Asta nu mă sinchisea mai mult". Inacceptabil, cred, într-adevăr. Dar n-are importanţă. Cartea lui Cailleux mă face să mă adâncesc iarăşi în lectura la Le Temps perdu; sau mai bine zis, Le Temps retrouvé, cu o admiraţie încă şi mai puternică decât cea de odinioară.

Culeg această perlă în Les lettres françaises din 28 aprilie 1949:
"O legendă antică povesteşte că două femei veniseră la un judecător foarte înţelept; se certau ca să afle al cui era un copil. Femeia care voia să se dea drept mama copilului i-a răspuns judecătorului: "Taie copilul în două". Vorbea aşa pentru că acel copil nu era al ei..."

Ilya Ehrenburg, Discurs la Congresul păcii, Clinica din Nisa

De fiecare dată când un mare poet mi se destăinuie, între patru ochi, şi îmi dezvăluie ceea ce majoritatea cititorilor lui nu ştiuseră, poate, să audă de la el; de fiecare dată când divulg acest secret pe care mi-l împărtăşeşte, o mulţime de oameni îşi manifestă dezaprobarea, acuzându-mă că l-am intepretat cum mi-a convenit mie mai bine: nu asta a vrut poetul să spună. - Ba da! Ba da! Poate n-a vrut să spună numai asta; dar a vrut să zică şi asta; aşa că nu-l trădez în nici un fel dacă dezvălui această intenţie ascunsă, care merge în sensul operei lui. Vergilius sau eu umplem de semnificaţii profunde aceste cuvinte ale lui Nisus către Euryale:

Nisus ait: Dine hunc ardorem mentibus addunt,
Euryale, an sua cuiqua deus fit dira cupido? ("Nisus îi zice: "Sunt zei, Euryalius, cei ce-mi revarsă/ Flăcări în piept? Ori suntem un zeu fiecare-n primejdii? ", Eneida, IX, v. 184)

Poate că pricep azi mai multe decât a priceput însuşi Nisus, poate; dar nu-l falsific nici măcar pe Vergilius, ale cărui teologie sau logică sau geniu rămân aproape la fel de şovăielnice şi nesigure ca ale mele. Dar cât de mult mă mulţumeşte acest zeu pe care-l creează tocmai înfocarea noastră. Caut o traducere bună a acestei fraze memorabile şi nu reuşesc să găsesc ceva mai bun decât varianta propusă de Pessonneaux: "Să fie oare zeii cei care-mi aşază în suflet înflăcărarea pe care o simt sau mai degrabă o dorinţă violentă se transformă în zeu pentru fiecare dintre noi?"
("Au nu orice dorinţă violentă devine un zeu pentru fiecare dintre noi?")
Admirabilul caracter concis al limbii latine va lăsa întotdeauna departe, în urmă, explicaţia inevitabilă a francezei. - Nisus se fereşte să afirme ferm. S-ar putea ca... cine ştie... Îi e de ajuns să se poată, ca să treacă mai departe.

15 mai

Nu reuşesc să cred că asta s-ar putea întâmpla şi fără suferinţe (să fii scutit de suferinţe); ar fi prea frumos. Ne-am lua rămas bun şi n-ar mai rămâne nimic de spus. Nici un fel de aplauze nu ar mai putea să vă cheme din nou pe scenă... Îmi spun că răul vine adesea din cauză că ne ţinem cu dinţii de ceva. Uneori mi se pare tare frumos să-i văd pe unii cum se agaţă de viaţă; cum nu acceptă să renunţe (există exemple minunate pentru aşa ceva; dintre care cel al lui Guillaumet); dar nu întotdeauna; nu atunci când ai trăit; şi, în anumite cazuri, ca al meu, e mai înţelept să-ţi dai acordul.
Atât de spiritualist, încât devine greu de crezut, nu a mers niciodată să se roage sau să plângă sau să mediteze la mormântul părinţilor lui. Căci această nepăsare faţă de materie, care face ca ea să nu-i reţină atenţia, îşi are rădăcini îndepărtate. E ca şi cum n-ar crede în existenţa ei. Spun "el", dar acest "el" sunt de fapt eu. Nu există nici un raţionament la mijloc: e naiv, spontan. Nu pot găsi un exemplu mai bun decât acesta: când, la Cuverville, asistam la travaliul lugubru al cumnatei mele ("Copilul era prea puternic, şi numai acceptând să-l omorâm, am reuşit să o salvăm pe mamă; de altfel, copilul murise înainte de operaţie, ucis de eforturile zadarnice ale mamei, în timpul a şaizeci de ore de suferinţe." - Corespondenţa Gide-Valéry, p. 399) - vreau să zic că a fost nevoie să-l ajut pe doctor în operaţia îngrozitoare de care nu s-a apucat decât după ce s-a asigurat că inima copilului nu mai bătea (ar fi trebuit să recurgă la o cezariană, dar instrumentele chirurgicale ne lipseau)... -, a trebuit, deci, să-i imobilizez cumnatei mele picioarele, în timp ce medicul scotea ceea ce era de-acum un cadavru... Nu, nu pot să povestesc: nu-ţi poţi imagina ceva mai cumplit de-atât.
Şi-mi aduc aminte cum, apoi, noaptea, doar noi doi, lângă femeia aceea care zăcea, faţă în faţă, ne-am privit. El asuda: "Suntem nişte asasini, mi-a zis. Dar atunci când copilul nu mai trăieşte, încerci să o salvezi măcar pe mamă." (Chinurile durau de mai mult de treizeci de ore.) Deşi nu o anesteziasem (încă era contrar principiilor; între timp, s-au mai făcut progrese), zăcea acolo fără cunoştinţă. Lângă ea, un maldăr nedesluşit de resturi sângerânde, murdare...
Când a venit dimineaţa, i-am zis cu naivitate nevestei grădinarului, când a venit, în sfârşit, să vadă "cum mai stăteau lucrurile": "Scăpaţi de astea". Îmi trecea oare prin minte că resturile alea fără formă, pe care le arătam întorcându-mă dezgustat, reprezentau deja în ochii bisericii fiinţa umană şi sfântă pe care se pregăteau să o acopere? O, mister al întrupării! Cât de mare mi-a fost mirarea când am văzut, câteva ore mai târziu, cum lucrul ăsta, care pentru mine nu mai avea "nici un nume în nici o limbă", fusese curăţat, gătit, împodobit, culcat într-un leagăn mic, în aşteptarea coborârii ritualice în mormânt. Din fericire, nimeni nu-şi dăduse seama de sacrilegiul pe care eram pe cale să-l săvârşesc, pe care îl săvârşisem cu gândul, atunci când spusesem: "Scăpaţi de astea". Da, din fericire, acest ordin nesăbuit nu fusese auzit de nimeni. Şi am rămas multă vreme cu ochii pironiţi la lucrul acela; în faţa chipului mic cu fruntea zdrobită, a cărei rană fusese ascunsă cu grijă; în faţa cărnii nevinovate pe care, dacă aş fi fost singur, cedând unui impuls primar, aş fi aruncat-o în grămada de gunoi din grajd, odată cu resturile placentei, şi pe care ritualul religios o salvase de la neant... Nu am împărtăşit nimănui ce am simţit atunci şi ce povestesc aici. Trebuia să cred că, preţ de câteva clipe, un suflet locuise în corpul acela? Îşi are mormântul la Cuverville, în cimitirul acela în care nu vreau să mă mai duc. A trecut jumătate de secol de atunci... Nu pot să zic, recunosc, că văd cu precizie micul chip; nu, de mirarea mea îmi amintesc cu exactitate, de emoţia neaşteptată în faţa frumuseţii lui ieşite din comun. Nu mai văzusem niciodată, şi nici de-atunci până azi, ceva la fel de frumos. Chipurile celor morţi pot fi frumoase. Moartea dă uneori trăsăturilor noastre un soi de alinare şi de serenitate a renunţării la viaţă. Dar micul mort nu trăise; frumuseţea lui rămânea deplin lipsită de expresie. Unii (mai ales unele mame) tot exclamă admirativ la vederea frumuseţii nou-născuţilor. Cât despre mine, nu cred să mai fi fost altul, în afară de el (cel mort), care să nu-mi fi părut aproape hidos, mărturisesc, încruntat, schimonosit, congestionat... El (frumuseţea lui se datora, evident, şi acestui fapt) nu cunoscuse suferinţa de a se naşte. Şi, fără îndoială, nu era de ajuns ca trăsăturile să fie frumoase (cumnata mea era frumoasă; ceilalţi doi nepoţi şi nepoata mea au fost printre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată); în plus de asta, însă, cu totul cadaverică, materia din care era alcătuit nu părea a fi carne omenească, ci mai degrabă o substanţă diafană, o parafină transparentă şi sidefie, o pulpă imaterială ca de fruct; ai fi zis o carne de azimă. Un moţ de satin albastru (ar fi fost roz, mi-a zis nevasta grădinarului, dacă ar fi fost fetiţă) în partea dreaptă a unei căciuliţe drăguţe de dantelă, ca într-un portret al unui copilaş de Syntermans (cred), accentua încă şi mai mult paloarea acelui chip şi a acelei frunţi nelocuite. Cutiuţa aceea craniană fusese golită de materia cerebrală, pe care o aruncaseră în gunoiul din grajd, împreună cu rămăşiţele operaţiei îngrozitoare, cu mucusul şi placenta.
Ce vrea povestea asta să dovedească? Că sufletul nu mai ştie unde să se adăpostească, atunci când suportul lui de carne lipseşte? Biserica a avut grijă de asta atunci când ne-a ordonat să credem în "învierea trupului". E de la sine înţeles că eu cred în suflet! În mod sigur cred în suflet. Cred aşa cum cred în licărirea fosforului pe care acesta o produce. De fapt, nu fac aici niciun fel de teorie. Teoriile, raţionamentele complicate mă deranjează. Animus, Animum, Anima... Discriminările astea îmi dau ameţeli, căci ajung în imposibilitatea măcar de a distinge sufletul de corp. Nu o pot concepe pe una fără cealaltă. Scriind acestea, nu fac decât să indic o dispoziţie personală, care explică, în propriii mei ochi, fără să justifice sau să scuze, ceea ce am zis mai sus despre mormântul părinţilor mei; şi încă un lucru: acela că nici măcar nu mi-a trecut prin minte să veghez la căpătâiul soţiei mele moarte. Nu mai era nimic de făcut. O telegramă prin care fusesem anunţat de moartea ei mă chemase repede la Cuverville, din Chitré, în Poitou, unde zăboveam la o prietenă. Îmi lăsasem soţia, cu câteva zile mai devreme, într-o stare de sănătate precară, e adevărat, dar nu în mod alarmant, astfel încât o părăsisem fără teamă. Nu era doar fiinţa pe care o iubeam cel mai mult pe lume, ci mi se părea chiar (şi acum mi se mai pare) că trăiam în funcţie de ea şi că depindeam de ea la propriu. La fel, eu fusesem tragica preocupare a vieţii ei. Şi acum totul se terminase.
Am revăzut-o pe catafalc. Fără să mai aibă acel soi de farmec zâmbitor care îi domolea întotdeauna gravitatea, ai fi zic că e o jansenistă din picturile lui Philippe de Champaigne.
Am lăsat acolo trupul acela fără viaţă. Et nunc manet in te, îmi tot spuneam; sau dacă nu asta (căci nu descoperisem încă în Culex de Vergilius aceste cuvinte apăsătoare), am simţit cu putere că de-acum înainte ea nu mai trăia decât în amintirile mele. Şi dacă revin acum la metafora fosforului şi a luminii lui, e pentru că vreau să spun că din cauza, din pricina luminii lui pentru mine fosforul e important; că numai lumina lui contează... O! Poate că n-aş mai vorbi la fel dacă aş fi iubit-o trupeşte. Şi cum să explic oare lucrul ăsta: eu iubeam sufletul ei; dar în sufletul acesta descărnat nu credeam. Nu cred în sufletul despărţit de trup. Cred că trupul şi sufletul sunt unul şi acelaşi lucru şi că, atunci când viaţa din trup nu mai e acolo, s-a terminat cu ambele în acelaşi timp. Raţiunea mea se opune acestei separări arbitrare, artificiale, dintre suflet şi trup: cred (nu pot să nu cred) în dependenţa inevitabilă a uneia faţă de cealaltă. Atunci aş putea spune într-adevăr că pentru mine numai sufletul contează; dar el nu se poate produce şi manifesta, iar eu nu îl pot înţelege şi concepe, decât prin trup. Şi tot prin el, în ciuda oricărui misticism, devin posibile toate manifestările dragostei.
Scriind acestea, ştiu că nu aduc nici o lumină asupra a ceea ce rămâne marele mister. Dar nici dumneavoastră nu-l dezlegaţi deloc, încercând să-i daţi sufletului o existenţă separată de cea a trupului. Mi se pare uneori că din cauza dumneavoastră şi a distincţiilor pe care le faceţi nu mai înţeleg eu nimic, şi că poate lucrurile sunt mai simple decât vă închipuiţi. Mutaţi problema în altă sferă, fără să o rezolvaţi defel, şi o risipiţi, lovindu-vă imediat apoi de nenumărate lucruri imposibile.

"Chanterez-vous, quand serez vaporeuse?" ("O să mai cânţi când vei fi numai fum?" (Paul Valéry, "Cimitirul marin", trad. Şt. Aug. Doinaş, în Tribuna, nr. 86, 1-15 aprilie 2006), scrie Valéry într-un teribil hohot de plâns, ceea ce înseamnă următoarele: "Ce păcat! Suflete minunat pe care îl iubeam, ştiu că, fără corpul vibrant, şi sufletul dispare." Or sufletul ăsta, despre care ştiu că nu poate exista fără trup, cum ar putea el să fie nemuritor? Am scris deja, nu mai ştiu unde, că nu există probabil alte cuvinte din Evanghelie pe care să mi le însuşesc mai devreme şi mai deplin, închinându-le fiinţa mea şi lăsându-le să-mi controleze gândurile: "Împărăţia Mea nu este pe lumea aceasta". Astfel încât, la drept vorbind, nu cred în "lumea aceasta", singura care există pentru majoritatea oamenilor. Cred în lumea spirituală, tot restul e zădărnicie. Dar mai cred că lumea asta spirituală există doar în noi, prin noi; că depinde de noi, de acest suport pe care i-l dă trupul nostru. Şi când scriu: "cred că", nu e vorba sub nici o formă de un act de credinţă. Zic "cred", pentru că nu există vreo altă modalitate de a exprima o constatare, prin intermediul raţiunii mele, a acestei evidenţe. Ce să fac eu cu revelaţiile? Nu vreau să mă folosesc decât de raţiunea mea - care e aceeaşi şi a fost aceeaşi dintotdeauna, pentru toţi oamenii.
Dedesubtul căreia se întinde în voie senzualitatea mea permanentă.
Cred că lumea spirituală şi cea materială nu sunt două lumi separate şi că e zadarnic ca ele să fie puse faţă în faţă. Sunt două aspecte ale unuia şi aceluiaşi univers; aşa cum e zadarnic să opui sufletul trupului. E zadarnic zbuciumul spiritului care îi face să-şi declare război unul celuilalt. Eu mi-am găsit liniştea în identificarea celor două. Iar dacă lumea spirituală capătă o mai mare importanţă suverană, e din cauza spiritului meu, care depinde foarte mult de trup; şi unul şi celălalt se înţeleg, ca să dobândească în mine armonia. Nu vreau, şi nici nu pot încerca să-l supun sau să-l subordonez pe unul celuilalt, aşa cum îşi propune să facă idealul creştin. Ştiu din proprie experienţă (căci m-am străduit îndelung să-l ating) ce preţ impune un astfel de lucru. De oricare parte, a sufletului sau a trupului, ar înclina victoria, aceasta rămâne artificială şi trecătoare, iar nouă ne rămâne până la urmă să plătim costurile conflictului.