O zi din viaţa lui Ivan Denisovici / Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan / Insula Preafericiţilor / Cei dintâi şi cei de pe urmă / Întuneric la amiază

Veţi citi cartea în câteva ore. Veţi trăi în ea. Veţi fi prizonieri o zi întreagă într-un lagăr din Siberia. Veţi supravieţui: va fi o zi senină, aproape fericită.

Ziua începe la 5 dimineaţa. Geamurile sunt căptuşite cu gheaţă de două degete şi baraca e albită, pe dinăuntru, de promoroacă. Ivan Denisovici se trezeşte în sunetele unui ciocan lovit de o bucată de fier. Între deşteptare şi stingere, viaţa e o continuă aventură: o serie de probe, de "munci" pentru care ai nevoie de rezistenţă, de curaj şi de noroc. Dacă scapi de carceră, dacă nu te îmbolnăveşti, dacă reuşeşti să-ţi ascunzi câte o bucată de pâine sau câte o unealtă, dacă nu devii turnător şi nici "şacal", ai trecut încercările. Ivan Denisovici le-a trecut de 3.653 de ori...


La cinci dimineaţa, ca de obicei, la baraca în care se afla comandamentul s-a dat semnalul deşteptării cu lovituri de ciocan într-o şină de fier. Zăngănitul intermitent răzbi fără vlagă prin geamurile acoperite cu un strat de gheaţă gros de vreo două degete şi se stinse îndată: era frig şi temnicerului nu-i prea da inima ghes să lovească de mai multe ori.

Zăngănitul pieri; dincolo de fereastră, neschimbat, domnea aceeaşi beznă - ca şi în miez de noapte, când Şuhov se dusese până la hârdău - străpunsă de lumina galbenă a trei felinare: două - în zonă, unul - în lagăr.

Dar nu apărea nimeni să descuie baraca şi nu se auzeau plantoanele care scot afară hârdaiele, săltându- le pe două prăjini.

Şuhov se scula întotdeauna când suna deşteptarea - până la adunare aveai cam o oră şi jumătate la dispoziţia ta şi cine ştia bine viaţa de lagăr avea mereu prilejul să mai scoată un câştig: să-i coasă cuiva dintr-o bucată de căptuşeală veche o învelitoare pentru mănuşi, să-i aducă până la pat vreunui deţinut mai înstărit pâslarii uscaţi, ca omul să nu mai bată pasul pe loc cu tălpile goale în jurul grămezii de pâslari pentru a şi-i alege; să dea o raită pe la magazie, să mai ajute ici-colo - un măturat, un dereticat, vreo alergătură - sau să dea o fugă până la sala de mese să adune străchinile goale şi să le care la spălător - mai capeţi ceva de mâncat, numai că pe acolo răzbaţi mai greu, se-nghesuie destui amatori şi apoi, partea mai proastă este că, de rămâne vreun rest pe un fund de strachină, nu te poţi stăpâni şi-ncepi să lingi blidele. Lui Şuhov i-au rămas până azi întipărite în minte vorbele primului său şef de echipă, Kuziomin - un bătrân lup de lagăr, care în nouă sute patruzeci şi trei împlinea doisprezece ani de detenţie. Într-o bună zi, stând ei aşa în jurul focului într-o poieniţă din pădure, spusese noului lot de deţinuţi aduşi de pe front în echipa sa:
- Aici, băieţi, taigaua este lege. Dar şi pe aici trăiesc oameni. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-şi pune nădejdea în infirmerie şi ăl care bate la uşa "cumătrului" (agentul securităţii într-un lagăr sau în alt loc de detenţie - n.trad.).

În privinţa cumătrului a cam sărit peste cal, ce-i drept. De-alde ăştia se descurcă ei. Numai că descurcatul lor se plăteşte cu sângele altora.

Şuhov, care întotdeauna se scula când suna deşteptarea, astăzi n-a făcut-o. Încă de cu seară nu se prea simţise în apele lui, ba-l lua cu frig, ba-l chinuia durerea pe la încheieturi. Nici peste noapte nu izbutise să se încălzească. Prin somn, ba i se năzărea că s-a betegit de-a binelea, ba i se părea că s-a mai ostoit durerea. Parcă tot n-ar fi vrut să vină dimineaţa.

Dimineaţa însă a venit ca de obicei.

Şi cum naiba să te încălzeşti - geamurile-s îngheţate tun şi pe pereţii barăcii - ditamai baracă! - s-a lipit sus, spre tavan, ceva ca o pânză de păianjen albă! Puf de promoroacă! Şuhov rămase mai departe culcat. Zăcea sus pe vagonka (În barăcile din lagăr erau paturi suprapuse, câte 4 prinse laolaltă într-un cadru, două sus şi două jos. În jargon de lagăr, cadrul cu cele 4 paturi se numea vagonka - n.trad.), cu pătura şi cu scurta trase peste cap, cu amândouă tălpile vârâte într-o mânecă îndoită a pufoaicei. Nu vedea nimic, dar după zgomote desluşea tot ce se întâmplă în baracă şi în colţul unde era echipa lui. Iacă şi plantoanele, tropăind greoi pe coridor, duc afară unul din hârdaiele de optzeci de kilograme. Cică-i muncă uşoară, de invalid, da' ia încearcă să-l duci fără să verşi pe jos! În brigada 75 cineva a trântit pe jos, grămadă, pâslarii aduşi de la uscătorie. Acum - şi în echipa lor (astăzi le venise şi lor rândul la uscat pâslarii). Şeful de echipă şi ajutorul lui se încălţau pe tăcute şi vagonka lor scârţâia. Ajutorul o să plece acuşi după pâine, iar şeful - la comandament, la planificare.

Da' nu la planificatori, ca de obicei. Şuhov şi-a amintit că azi e ziua când li se hotărăşte soarta - vor să scoată echipa lor, 104, de la construcţia de ateliere şi s-o azvârle la un nou obiectiv - la Soţgorodok (Orăşelul socialist - n.trad.) , dar acest Soţgorodok nu-i decât un câmp gol, troienit de zăpadă şi, înainte de a se apuca să facă acolo ceva, trebuie să sape gropi, să bată stâlpi şi să întindă sârmă ghimpată împotriva lor înşişi, ca nu cumva să evadeze. Abia după aceea va putea fi vorba de construit ceva.

Cel puţin o lună, asta-i limpede, nu vor avea unde să se-ncălzească - în câmp gol-goluţ! Şi nici măcar un foc s-aprindă - de unde lemn? Singura scăpare - să muncească pe brânci!

Şeful de echipă e îngrijorat - se duce acum să vadă ce-ar putea face. Să-mpingă într-acolo, în locul lor, vreo altă echipă, mai puţin descurcăreaţă. Bineînţeles, cu mâna goală nici să nu-ncerce! Vreo juma' de oca de slană - planificatorului-şef.

Ce-ar fi - încercarea moarte n-are - să treacă pe la doctor - poate capătă şi el o zi de scutire. Că-l dor avan mădularele.

Da' care-o fi azi de gardă dintre gardieni? Aha, şi-a amintit: azi este sergentul Ivan Poltora1- un lungan slab, cu ochii negri. Când îl vezi întâia oară - te ia cu spaimă, da' când îl cunoşti mai bine - îţi dai seama că-i cel mai de suflet dintre gardieni - nici la carceră nu te bagă, nici la responsabilul cu disciplina nu te pârăşte. Aşa că poate să mai zacă un pic, până vine rândul barăcii lor, a noua, să meargă la sala de mese.

Vagonka scârţâi şi se legănă. Se săltaseră în capul oaselor doi deodată: sus - vecinul lui Şuhov - Aleoşka, un baptist, şi jos, Buinovski, căpitanul (fost marinar, căpitan de rangul doi, adică).

Bătrânii de planton, după ce-au scos amândouă hârdaiele, se luară la harţă - care dintre ei să se ducă după apă fiartă. Se certau sâcâitor, ca muierile. Sudorul din echipa 20 se stropşi:
- Hei, gura! Acuşi vă-mpac eu! şi azvârli cu un pâslar înspre ei.

Pâslarul se izbi surd de un stâlp. Tăcură.

În echipa de alături bombănea ajutorul şefului:
- Vasil Feodorovici! La cantină ne-au făcut-o, ticăloşii: erau patru porţii de pâine a nouă sute de grame şi-au rămas numa' trei. Cui să-i dai din tain?

O spusese cu glas scăzut, dar bineînţeles c-a auzit toată echipa şi le-a cam pierit oamenilor piuitul: vezi bine, diseară unora li se mai taie din porţie.

Iar Şuhov zăcea mai departe pe mindirul lui cu rumeguşul bătucit. Măcar de s-ar alege lucrurile într-un fel - ori să-l zgâlţâie ca lumea frisonul, ori să-l lase durerea. C-aşa, nu-i nici una, nici alta.

În timp ce baptistul îşi molfăia rugăciunile, Buinovski, plecat pân' afară să-şi facă nevoile, reveni în cameră şi spuse tare, fără adresă, dar cu răutăcioasă bucurie parcă:
- Ei, să te ţii, flotă roşie! Afară-s cel mult treizeci de grade minus!

Brusc, Şuhov se hotărî să meargă la infirmerie.

În aceeaşi clipă însă, o mână autoritară trase de pe el pătura şi pufoaica. Şuhov îşi ridică scurta de pe faţă şi se săltă în capul oaselor. Mai jos de el, cu fruntea în dreptul patului de sus, stătea slăbănogul de Tatarin.

Va să zică, el era dejurnă peste rând şi se strecurase neauzit în baracă.
- Ş-opt sute cincizeci şi patru! citi Tatarin numărul scris pe peticul alb cusut pe spatele scurtei negre. Trei zile de carceră cu scoatere la muncă.

De cum s-a auzit glasul lui sugrumat, specific, în baraca întunecoasă, unde ardea doar ici-colo câte un bec răzleţ şi unde, pe cele cincizeci de grupuri de câte patru paturi fojgăind de ploşniţe, dormeau două sute de oameni, toţi cei care nu erau încă gata prinseră să se foiască şi, ca la un semnal, să se echipeze, în mare grabă.
- Dar pentru ce, cetăţene şef? întrebă Şuhov cu un glas mai abătut decât era el în realitate.

Cu scoatere la muncă însemna, de fapt, numai juma' de carceră - căpătai şi-o zeamă caldă şi nici gândurile n-apucau să te împresoare. Carceră adevărată era fără scoatere la muncă.
- Nu te-ai sculat la deşteptare! Mergem la comandament, îi răspunse într-o doară Tatarin, pentru că şi el, şi Şuhov, şi toţi ceilalţi ştiau bine pentru ce vină anume i se cuvenea carcera.

Faţa spână şi boţită a lui Tatarin nu exprima nimic. Întorsese capul să mai prindă vreun muşteriu, dar toţi, care mai la întuneric, care mai la lumina becului, pe paturile de jos şi de sus, îşi vârau picioarele în pantalonii negri, vătuiţi, cu numere pe genunchiul stâng, sau, unii, gata echipaţi, îşi încheiau scurtele, grăbind spre ieşire - să aştepte afară până iese Tatarin.

Să fi primit carceră pentru vreo altă vină, Şuhov s-ar fi simţit mai puţin nedreptăţit. Dar aşa, îi era ciudă, pentru că de obicei se scula printre primii. Să stai însă şi să-l îndupleci pe Tatarin, n-avea nici un rost, Şuhov o ştia bine. Continuând totuşi să se dezvinovăţească de formă, îşi trase pantalonii (mai sus de genunchiul stâng era cusut un petic de pânză slinoşit şi pe el sta scris cu vopsea neagră, decolorată acum - Ş-854), îşi puse pufoaica (avea şi ea două asemenea numere - unul pe piept şi unul pe spate), îşi căută pâslarii în grămada de pe jos, îşi îndesă pe cap căciula (şi ea cu un petic cu număr în faţă) şi ieşi în urma lui Tatarin.

Toată brigada 104 a văzut cum îl ducea temnicerul pe Şuhov, dar nimeni n-a spus nici o vorbă. Oricum ar fi fost degeaba, şi-apoi, ce să-i fi spus? Doar şeful de echipă ar mai fi putut face o încercare să-i ia apărarea, dar el nu mai era acolo. Şi nici Şuhov nu zise nimic nimănui. Ce să-l mai aţâţe pe Tatarin! Le-o da oamenilor prin cap să-i păstreze şi lui porţia de dimineaţă.

Şi amândoi ieşiră pe uşă.

Gerul pâclos îţi tăia răsuflarea. Două reflectoare mari măturau zona în cruciş de la înălţimea foişoarelor aşezate în colţurile ei depărtate. Luminau atât felinarele din zonă, cât şi cele din lagăr. Erau atât de multe, încât eclipsau stelele.

Scârţâind cu pâslarii prin zăpadă, treceau de colo-colo în fugă deţinuţii, fiecare cu treburile lui - care la closet, care la magazie, unul la depozitul de colete, altul să predea tainul de crupe pentru bucătăria individuală. Toţi se zgribuleau, cu capul înfundat între umeri, cu scurtele bine îmbumbate. Pe toţi îi lua cu frig, nu atât de la gerul de afară, cât la gândul că ziua toată vor fi la cheremul acestui ger. Numai Tatarin, în mantaua sa ponosită, cu petliţele albastre soioase, mergea drept - ţeapăn, de parcă habar n-avea de pişcătura frigului.

Trecură pe lângă gardul înalt de scânduri ce-nconjura închisoarea de piatră din interiorul lagărului; pe lângă împrejmuirea de sârmă ghimpată din jurul brutăriei, apărată astfel de deţinuţi; pe lângă colţul barăcii comandamentului unde atârna, prinsă cu o sârmă groasă de un stâlp, şina de fier brumată; trecură apoi pe lângă celălalt stâlp, unde, alb de promoroacă, era agăţat termometrul, la locşor mai ferit, ca să nu coboare mercurul prea jos. Şuhov aruncă o privire piezişă, încărcată de speranţă, spre tubul alb-lăptos: dacă ar fi arătat patruzeci şi unu de grade minus, s-ar fi cuvenit să nu fie scoşi la muncă. Numai că astăzi termometrul arăta cu câteva linii bune peste.

Intrară în baraca comandamentului - şi o luară de-a dreptul spre camera de gardă, unde lucrurile s-au lămurit - cum, de altfel, îi şi dăduse lui Şuhov prin gând pe drum -, că, de fapt, nu-l aştepta nici o carceră, ci pur şi simplu trebuia să spele cineva pe jos în camera de gardă. Odată ajunşi aici, Tatarin i-a declarat lui Şuhov că-l iartă şi i-a poruncit scurt să spele podeaua.

---

Personajele feminine din Perdeaua stacojie şi Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan (cele mai cunoscute nuvele din culegerea Diabolicele de Barbey d'Aurevilly) pot intra in categoria "îngerilor căzuţi".

Alberte, enigmatica fiică a unor burghezi din Normandia, trăieşte o aventură interzisă cu un sublocotenent de numai optsprezece ani, în tăcerea unei camere cu perdea stacojie. Iar în budoarele parfumate din Faubourg Saint-Germain se consumă o altă dramă: o copilă castă şi urâtă de treisprezece ani, poreclită "Măscuţa", face o pasiune pentru contele de Ravila: nimeni altul decât Don Juan, amantul mamei ei. Două poveşti crude şi galante, seducătoare şi diabolice.


Cu mulţi ani în urmă, plecam la vânătoare de păsări de baltă în mlaştinile din vest şi, cum nu exista pe atunci cale ferată în ţinutul unde urma să călătoresc, luam diligenţa de ***, care trecea pe la răscrucea castelului din Rueil. În cupeu se afla în acel moment o singură persoană. Persoana aceasta, absolut remarcabilă, în toate privinţele, pe care o cunoşteam fiindcă o întâlnisem de multe ori în lumea bună, era un bărbat căruia îmi veţi îngădui să-i spun vicontele de Brassard.

Precauţie probabil inutilă! Cele câteva sute de oameni care alcătuiesc la Paris lumea bună sunt în stare să treacă aici numele lui adevărat... Era cam cinci după-amiază. Soarele lumina cu mai puţină putere un drum prăfuit, străjuit de pajişti şi de plopi, pe care pornirăm în galopul a patru cai vânjoşi; le vedeam crupele musculoase săltând greoi la fiecare pocnet de bici al vizitiului - vizitiul, imagine a vieţii, care întotdeauna la plecare pocneşte prea tare din bici!

Vicontele de Brassard se afla în acel moment al existenţei în care nu prea mai pocneşti dintr-al tău... Dar avea un temperament demn de un englez (fusese crescut în Anglia), dintre cele care, rănite de moarte, n-ar recunoaşte-o niciodată şi ar muri susţinând că trăiesc. În societate, şi chiar în cărţi, există obiceiul să-ţi baţi joc de pretenţia de a fi tânăr a celor ce-au trecut de fericita vârstă a lipsei de experienţă şi a neroziei. Pe bună dreptate, când forma acestei pretenţii este ridicolă; dar când nu este, când, dimpotrivă, e impunătoare, la fel ca mândria care nu vrea să decadă şi care o inspiră, nu spun că nu e nesăbuit, fiindcă e inutil, dar e frumos, ca atâtea lucruri nesăbuite!... Dacă sentimentul gărzii care moare, dar nu se predă, este eroic la Waterloo, nu e mai puţin eroic în faţa bătrâneţii, care, atunci când ne loveşte, e lipsită de poezia baionetelor. Or, pentru minţi croite oarecum milităreşte, să nu te predai e mereu, în orice împrejurare, adevărata problemă, la fel ca la Waterloo!

Vicontele de Brassard, care nu s-a predat (mai trăieşte, şi voi spune mai târziu în ce fel, căci merită ştiut), vicontele de Brassard era, aşadar, în clipa când urcam în diligenţa de ***, ceea ce lumea, feroce ca o femeie tânără, numeşte în chip necuviincios "un crai bătrân". E adevărat, pentru cine nu se mulţumeşte cu vorbe sau cifre în chestiunea anilor, unde ai întotdeauna vârsta pe care o arăţi, vicontele de Brassard putea să treacă drept "crai" pur şi simplu. Cel puţin, pe atunci, marchiza de V..., care se pricepea la tineri şi care ar fi tuns vreo duzină, aşa cum Dalila l-a tuns pe Samson, purta cu destul fast, pe fond albastru, într-o brăţară foarte largă, cu carouri ca o tablă de şah, negru cu auriu, un vârf al mustăţii vicontelui, pe care diavolul o pârlise mai mult decât timpul... Doar că, bătrân sau nu, nu asociaţi cuvântului "crai", scornit de lume, nimic frivol, meschin şi neînsemnat, căci n-aţi avea imaginea justă a vicontelui meu de Brassard, la care totul - minte, maniere, fizionomie - era vast, bogat, opulent, plin de lentoare patriciană, cum îi stătea bine celui mai măreţ dandy pe care l-am cunoscut, eu, care l-am văzut pe Brummell pierzându-şi minţile, şi pe d'Orsay murind!

Fiindcă, nu încape îndoială, vicontele de Brassard era un adevărat dandy. Să fi fost în mai mică măsură, ar fi ajuns cu siguranţă mareşal al Franţei. De tânăr fusese unul dintre cei mai străluciţi ofiţeri de la sfârşitul Primului Imperiu. De multe ori i-am auzit pe camarazii lui de regiment povestind că se remarca printr-o vitejie ca a lui Murat, amestecată cu ceva din Marmont. Astfel înzestrat - şi foarte încăpăţânat şi rece, când nu băteau tobele -, ar fi putut să se avânte curând în primele rânduri ale ierarhiei militare, de n-ar fi fost dandysmul!... Dacă amestecaţi dandysmul cu calităţile necesare unui ofiţer: sentimentul disciplinei, rigoarea în serviciu etc. etc, veţi vedea ce rămâne din ofiţer în combinaţia asta şi dacă nu sare în aer ca un depozit de muniţii! Dacă în multe clipe ale vieţii lui ofiţerul de Brassard n-a sărit în aer, asta se datorează faptului că, la fel ca orice dandy, era fericit. Mazarin l-ar fi luat în slujba lui, la fel şi nepoatele sale, însă din alt motiv: era superb.

Avusese frumuseţea necesară soldatului mai mult decât oricui, căci nu există tinereţe fără frumuseţe, iar armata înseamnă tinereţea Franţei! Frumuseţea aceasta, de altfel, care nu doar pe femei le seduce, ci chiar şi împrejurările vieţii - aşa sprinţare cum sunt -, nu fusese singura protecţie de care se bucurase căpitanul de Brassard. Era, cred, de stirpe normandă, urmaş al lui Wilhelm Cuceritorul, şi umbla vorba că avusese multe cuceriri... După abdicarea Împăratului, trecuse fireşte de partea Bourbonilor, iar în timpul celor O Sută de Zile le rămăsese, în chip suprafiresc, credincios. Astfel încât, la a doua întoarcere a Bourbonilor, vicontele fusese făcut cavaler al ordinului Sfântului Ludovic de însuşi Carol al X-lea (pe atunci Monsieur). Cât a durat Restauraţia, frumosul de Brassard n-a făcut nici o singură dată de gardă la Tuileries fără ca ducesa de Angoulême să nu-i adreseze în trecere câteva cuvinte amabile. Ea, căreia nenorocirea îi ucisese farmecul, ştia să-l regăsească pentru el. Ministrul, văzând că se bucură de favorurile ei, ar fi făcut orice ca să-l avanseze pe bărbatul astfel remarcat de Madame. Cu toată bunăvoinţa însă, ce se putea face pentru un dandy furios care, într-o zi de inspecţie, scosese sabia în faţa steagurilor regimentului, împotriva inspectorului general, din cauza unei observaţii de serviciu?... Fusese destul că-l scăpaseră de tribunalul militar. Dispreţul acesta nepăsător pentru disciplină, vicontele de Brassard îl arătase peste tot. Mai puţin în campanii, unde ofiţerul se regăsea pe de-a-ntregul, nu se supusese niciodată obligaţiilor militare. Deseori, bunăoară, riscând să ajungă multă vreme la arest, fusese văzut părăsindu-şi pe ascuns garnizoana pentru a merge să petreacă în oraşul vecin, întorcându-se doar în zilele de paradă sau de inspecţie, avertizat de vreun soldat care-l iubea, căci, dacă superiorii nu-şi doreau în subordine un om a cărui fire detesta orice fel de disciplină şi de rutină, soldaţii în schimb îl adorau. Cu ei se purta nemaipomenit. Nu le cerea decât să fie foarte îndrăzneţi, meticuloşi şi spilcuiţi, împlinind în fine vechiul tip al soldatului francez, despre care Permisia de zece ore şi încă vreo trei-patru cântece vechi, adevărate capodopere, ne-au păstrat o imagine atât de exactă şi plină de farmec. Îi împingea poate un pic prea mult spre duel, dar pretindea că era cel mai bun mijloc pe care-l ştia ca să dezvolte în ei spiritul ostăşesc.
- Nu sunt un guvern, spunea, şi n-am nici un fel de decoraţii să le dau când se bat vitejeşte între ei. Decoraţiile de care dispun (era foarte bogat) sunt mănuşi, centiroane de schimb şi tot ceea ce poate să-i împodobească, fără să contravină regulamentului militar.

Astfel încât compania lui eclipsa, prin frumuseţea ţinutei, toate celelalte companii de grenadieri din regimentele Gărzii, deja atât de strălucită. Aşa că lăuda în exces personalitatea soldatului, întotdeauna gata, în Franţa, de înfumurare şi cochetărie, două provocări permanente, una prin tonul adoptat, cealaltă prin invidia pe care o stârneşte. Veţi înţelege, acestea fiind spuse, cum celelalte companii ale regimentului erau geloase pe a sa. Oamenii s-ar fi bătut să fie primiţi în ea, şi pe urmă s-ar fi bătut iar ca să rămână acolo.

Aceasta fusese, sub Restauraţie, poziţia cu totul excepţională a căpitanului viconte de Brassard. Şi cum pe vremea aceea nu exista în fiecare zi, ca pe vremea Imperiului, resursa eroismului în luptă, care te face să ierţi orice, nimeni n-ar fi putut ghici sau prevedea cât ar fi durat loteria nesupunerii, care-i uimea pe camarazi şi la care juca împotriva superiorilor cu aceeaşi îndrăzneală cu care şi-ar fi jucat viaţa dacă ar fi trecut prin foc, când Revoluţia de la 1830 îi scăpase pe ei de grijă - dacă o aveau -, iar pe el, imprudentul căpitan, de umilinţa unei destituiri care-l ameninţa în fiecare zi mai mult. Grav rănit în timpul celor Trei Zile, nu binevoise să slujească sub noua dinastie d'Orléans, pe care o dispreţuia. Când Revoluţia din Iulie i-a transformat în stăpânii unei ţări pe care n-au ştiut s-o păstreze, căpitanul se afla în pat, suferind de pe urma unei răni la picior pe care şi-o făcuse dansând - ca şi cum ar fi şarjat -, la ultimul bal al ducesei de Berry. Dar la primul răpăit de tobe se dăduse jos din pat ca să se alăture companiei şi, cum din cauza rănii nu-şi putuse pune cizmele, se dusese la insurecţie de parcă ar fi mers la bal, în pantofi de lac şi ciorapi de mătase, şi astfel ajunsese în fruntea grenadierilor săi, în piaţa Bastiliei, însărcinat să patruleze pe toată întinderea bulevardului.

Parisul, unde baricadele încă nu fuseseră înălţate, avea o înfăţişare sinistră şi de temut. Era pustiu. Soarele cădea perpendicular, ca o primă ploaie de foc care trebuia să fie urmată de alta, fiindcă toate aceste ferestre, mascate de jaluzele, aveau să scuipe curând moartea...
 

---

O corabie cu proscrişi suedezi eşuează pe o insulă paradiziacă, unde întemeiază societatea ideală mult visată. Într-un climat temperat, cu o natură generoasă, foştii răufăcători trăiesc în armonie desăvârşită, fără conflicte, legi sau constrângeri: Insula Preafericiţilor. Dar o erupţie vulcanică îi sileşte să-şi părăsească oaza de pace şi să se instaleze pe o altă insulă. De aici începe istoria...

O carte-parabolă şi o minunată satiră filozofică a puterii, a religiei şi a ştiinţei. O carte despre "fructele uitării" şi despre căderea în lume.


Fregata "Leul suedez", ancorată în dreptul fortăreţei Älvsborg, îşi înălţase cele două vele de la proră şi era pe cale să ridice ancora, când una dintre bărcile cu vâsle ale vămii tâşni dinspre ţărm, semnalizând corabiei să nu pornească încă; dar vântul umflase deja pânzele din botul navei şi smucea ancora. Vameşii vâsleau de mama focului; cu o pârghie aruncată în mare, barca fu trasă grabnic spre corpul corabiei. Doi tineri făcură un salt din barcă şi fură traşi înăuntrul vasului printr-o deschizătură de tun; un sac de piele, probabil singurul bagaj de călătorie al tinerilor, fu azvârlit în urma lor în apă, după care barca vămii făcu cale întoarsă, iar "Leul suedez", cu funia ancorei înfăşurată acum pe scripete, se legăna încetişor pe mare, în sunetul desfătător al salvelor de tun de la tribord, secondate de tunurile fortăreţei.

Încărcătura "Leului suedez" era formată din obiecte din fier forjat, ţesături şi diverse alte măr - furi, la care se adăugau cinci sute de pasageri, dintre care cei mai mulţi erau criminali adunaţi de prin ateliere de bătut ancore, din temniţe şi din case de corecţie. Destinaţia corabiei era colonia Suedia Nouă din America de Nord.

Cei doi tineri urcară pe puntea superioară a navei, făcură stânga împrejur şi, parcă sub im - boldul aceluiaşi gând, scoaseră limba - dacă numai fortăreţei sau ţării întregi, care acum începuse să se piardă în zare, era greu de spus. După ce-şi dădură în felul acesta frâu liber sentimentelor patriotice, căutară cabina căpitanului, de la proră, ca să-i prezinte actele şi să se explice.

Din cele declarate, ieşi la lumină că ambii domni, Lasse Hulling şi Peter Snagg, erau studenţi la Academia din Uppsala şi fuseseră învinuiţi că, atât prin tavernele oraşului, cât şi la o întrunire a asociaţiei studenţilor, se exprimaseră în termeni injurioşi la adresa profesorului curţii regale, Serenissimus Olaus Rudbeckius, precum şi a epocalei sale lucrări, recent ieşită de sub tipar, Atland sau Manhem, unde onoarea patriei era ridicată în slăvi într-un fel până atunci negândit şi nebănuit, prin aceea că numitul Serenissim scosese în evidenţă şi găsise dovada desăvârşită a faptului că regatul Svea era, nici mai mult, nici mai puţin, leagănul rasei umane. Pentru nebunia şi necuviinţa de a fi pus la îndoială acest lucru, inculpaţii Hulling şi Snagg fuseseră conduşi în arestul universităţii, însă, din pricina comportamentului lor grosolan şi reprobabil în acea reşedinţă mai mult strâmtă decât salubră, fuseseră condamnaţi la câteva rânduri de nuiele şi transfer la o casă de corecţie.

Printr-o favoare excepţională a Majestăţii Sale, fuseseră graţiaţi şi li se acordase permisiunea să părăsească ţara şi să se ducă în Suedia Nouă, cu "Leul suedez".

Căpitanul ascultă explicaţia celor doi, cu un rânjet de satisfacţie pe buze. Nu auzise de cartea asta, Atlantica, dar când află că tratează despre faptul că regatul Svea ar fi chiar acea Atlantidă scufundată, sau Insula Preafericiţilor, le luă de îndată partea studenţilor şi le spuse că orice marinar ştie că Atlantica se aflase în Marele Ocean, care-şi căpătase şi numele de la acea insulă, adică Oceanul Atlantic. Aşa că le ură bun venit învăţaţilor domni şi se împrieteni cu ei.

Avură parte de vânturi prielnice pe Marea Nordului, în Canalul Mânecii şi până ieşiră în Marea Spaniolă. Pentru că nu puteau să rişte ca un eventual naufragiu să-i prindă pe condamnaţi în lanţuri şi pentru că nu erau de aşteptat nici evadări şi nici răscoale, de vreme ce toată lumea se declarase mulţumită să plece din ţară, pasagerii se mişcau acum liber, erau binevoitori şi se purtau cuviincios. Bărbaţii însuraţi se reuniră cu nevestele şi copiii, pe care nu-i mai văzuseră de ani de zile, şi erau în al nouălea cer de fericire, iar fericirea îi făcea buni. Nici prea periculoşi nu erau. Unii scoseseră la beţie cuţitul, alţii refuzaseră să facă armata şi dezertaseră, iar alţii culeseseră fructe din pomii altora, pentru că ei n-aveau. Acum, scăpaţi din temniţele întunecate şi nesănătoase, se bucurau enorm de priveliştea întinsă a mării, care-i învăluia în lumină. Pentru ei, totul era nou şi se jucau ca nişte copii pe puntea vasului. Ba voiau să vadă cum dansa câte un delfin pe valuri, ba voiau să-i privească pe marinari când prindeau un rechin sau un peşte zburător.

Călătoria asta era pentru ei o nesfârşită sărbătoare, pentru că nu trebuiau să muncească, îşi trăiau zilele fără nici o grijă şi se aşezau la masa pusă, simplă, dar îndestulătoare.

Cei doi studenţi, care avuseseră ştreangul la gât, dar scăpaseră, se simţeau într-o oarecare măsură complici cu deţinuţii, acum eliberaţi, şi legară cu ei prietenii, fiindcă aveau să reînceapă laolaltă lupta pentru viaţă într-o ţară nouă, în condiţii noi. Prin natura şi educaţia lui, Lasse îşi formase o concepţie despre viaţă conform căreia tot ce i se întâmplă omului este spre binele lui suprem; în schimb, Peter considera că totul e jalnic. Cei doi amici ajungeau adesea să se certe din cauza acestor concepţii diferite şi atunci fie - care atrăgea de partea lui jumătate din auditoriu, drept care într-o bună zi medicul vasului se văzu nevoit să pună capăt altercaţiei şi să le dea dreptate amândurora. Viaţa e şi albă, şi neagră, le spuse el. Cel care se întâmplă să vadă numai ce e negru vede totul în negru; cel care se întâmplă să vadă doar ce-i alb vede totul în alb. Şi lucrurile se opriră acolo.

După un timp, ajunseră la cele nouă insule Azore. Li se permise să coboare pe ţărm ca să-şi mai dezmorţească picioarele. Credeau că nimeriseră în Paradis, fiindcă acolo creşteau viţă-de-vie, porumb, portocale, ananas, pepeni - toate sub cerul liber. Un cuţitar care stătuse închis vreo şase ani într-un atelier de ancore înnebuni aproape de bucurie şi trebuiră să-l lege; aşa legat, rămase lungit pe marginea unui pârâiaş; înfuleca portocale de i se îngălbenise nasul şi striga că este Adam. De aceea ţinea morţiş să se dezbrace gol-goluţ şi să se acopere doar cu o frunză de tutun, dar preotul fregatei îl luă în primire şi îi explică ce mare păcat e să mergi fără haine; omul însă îi demonstră cu Sfânta Scriptură şi istoria Bibliei că, după potop, Adam n-avea pe el decât o frunză de smochin, aşa că era şi el îndreptăţit să poarte numai o frunză de tutun. Atunci preotul îi demonstră cu ajutorul Părinţilor Bisericii şi cu Flora Exotica Sacra că o frunză de smochin e una, şi o frunză de tutun e alta.

În cele din urmă, pasagerii fură conduşi din nou la bord. Vasul, cu pânzele întinse, îşi schimbă acum cursul spre Antigua. Până atunci totul mersese bine şi liniştit, cu excepţia unei mici furtuni care se pornise pe Marea Nordului. Dar acum erau pe punctul de a pătrunde în zona alizeului şi a calmului ecuatorial. Apa oceanului se întindea în jurul lor ca o oglindă de argint viu, pe care fregata înainta ca un ac magnetic. Căldura devenea insuportabilă, stratul de gudron curgea de pe parâmele verticale şi cusăturile bordajului. Cât era ziua de lungă, oamenii dădeau cu apă peste tot, de parcă le-ar fi fost frică să nu ia foc vasul. Şi aşa trecură opt zile.

Apoi, într-o zi dis-de-dimineaţă, se anunţă de la punctul de observaţie al prorei că la nord se vedeau nori. Căpitanul, care ştia ce înseamnă asta, ordonă să se lege strâns tunurile şi toate obiectele care nu erau fixate, hublourile să fie închise ermetic şi lumea să fie pregătită pentru o catastrofă.

După câteva ceasuri, la ora micului dejun, se putea vedea o fâşie neagră la orizont; şi după alte câteva ceasuri se auzi o bubuitură ca de talazuri ce se sparg de o coastă sau ca o huruială de căruţe într-un oraş; călare pe valuri, năvălea peste ei furtuna. Înainte ca pânzele să dea balans fregatei, stâlpii de susţinere, vârfurile de catarge şi pârghiile fură smulse şi azvârlite peste bord. "Leul suedez" naviga doar cu velele inferioare înspre sud, în direcţia vântului.

Trei zile vui furtuna şi se aşteptau cu toţii să audă din clipă-n clipă cum chila muşcă pământul. Preotul spuse rugăciuni şi ţinu predici, şi declară că la altceva nici că puteau să se aştepte, când la bord se aflau doar criminali. Le aminti tuturor de Iona şi propuse căpitanului ca în baza capitolului XII, versetul 16 şi următoarele din profetul Mica, să-i arunce în mare pe toţi răufăcătorii, ca să-i salveze pe cei drepţi, dar căpitanul respinse propunerea. Când primejdia era cum nu se poate mai mare, Lasse Hulling se duse la preot şi îi spuse că ar trebui declarată de urgenţă o zi de pocăinţă şi spovedanie, căci, spuse el, doar crimele de care nu-ţi pare rău atârnă în balanţă. Această propunere fu acceptată şi începu spovedania, de care însă toţi criminalii fură scutiţi, fiindcă nelegiuirile lor fuseseră toate mărturisite.

La încheierea cercetărilor nu se găsi nici un nevinovat. Dar furtuna nu contenea. Atunci se auziră rumori suind din cala vasului. Călătorii întoarseră problema şi pe faţă, şi pe dos şi unuia mai şmecher îi veni ideea să i se ceară şi preotului să se spovedească, pentru că numai el nu-şi mărturisise păcatele. Propunerea fu aclamată şi nu rămânea decât să se găsească un duhovnic.

În cele din urmă, se oferi Peter Snagg, care avea şi ebraica în diploma sa de preot. Preotul protestă, dar degeaba. Îl legară de stâlpul catargului cel mare şi, după avertismente aspre şi îndemnuri binevoitoare, preotul mărturisi, în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie, că în tinereţe ademenise o copilă care venise la el să se împărtăşească. Urmă o deliberare, la care participară şi pasagerii, şi, la fel cum preotul votase pentru ca toţi cei cinci sute să fie aruncaţi în mare, votul căzu acum pe capul preotului, conform capitolului XII, versetul 16 şi următoarele din profetul Mica. După ce îşi făcu ultima rugăciune, preotul fu azvârlit în mare.

Şi totuşi furtuna se înteţea. În fine, în ziua a şaptea, cândva între miezul nopţii şi ora patru dimineaţa, naufragiară. Se auzi un urlet nemaipomenit după bubuitura produsă de corpul vasului, care se sfărâmă de o stâncă submarină; acum prora stătea drept în sus. Tunurile se desprinseră din legături şi sfredeliră puntea. Cum se lumină de ziuă, fregata începu să se scufunde. Dar atunci văzură pământ în zare.

Cei mai mulţi apucaseră să sară în bărcile de salvare, dar fără urmă de provizii, haine sau unelte. Când soarele apăru pe cer, erau cu toţii salvaţi, şase sute de suflete. Dar când păşiră pe uscat, nava se duse la fund ca un bolovan.

---

Cum sunt femeile? Deştepte, fermecătoare, îndrăzneţe şi visătoare, sau naive, încăpăţânate, ascunse şi mofturoase? Din iubire pot fi câte puţin din toate, iar personajele feminine din cele opt povestiri ale Ludmilei Uliţkaia îşi croiesc existenţa după tiparele dragostei, încorsetată doar de umbrele fostului regim sovietic. Şi tot din iubire ating cu o baghetă magică destinul fiecărui bărbat întâlnit în cale pentru a-i da un sens.


La prima vedere nu-ţi puteai da seama ce hram poartă, scunzi amândoi, nimic deosebit în înfăţişarea lor, grozav de preocupaţi unul de celălalt, ţinându-se departe de lume, ajungând până la totală izolare. În schimb, la a doua descopereai că sunt chiar primii între primii. După asta era cu neputinţă să-ţi aminteşti ce impresie ţi-au făcut întâia oară. În plus, nimeni din facultate nu-şi amintea de vremea când ei nu erau împreună. Se cunoscuseră la examenul de admitere, deşi fuseseră în serii diferite. Doar că, după ce îşi dăduseră examenele, până să se afişeze rezultatele finale cu cei admişi, în timp ce toţi ceilalţi candidaţi îşi calculau notele şi jumătăţile de notă, ei plecaseră împreună la casa lui de vacanţă şi se întorseseră exact pe 21 iulie, direct la afurisita asta de tablă în jurul căreia toţi tremurau emoţionaţi în afară de cei trei. A treia era tocilara de Tonia Kolosova, o fată care nu-ţi spunea nimic, nepoata decanului, despre care au aflat mai târziu cine e. Inutil să spunem că ceilalţi doi erau Andrei Orlov şi Tania Sokolova.

Numele li se potriveau de minune, în plus, atât de iute se lipiseră unul de altul, că în scurt timp au început toţi să le zică Orlovii-Sokolovii.

În cele cinci zile petrecute la casa de vacanţă, dându-se jos din pat doar ca să meargă la magazinul sătesc după vin şi după te miri ce de-ale gurii, ei au ajuns la concluzia că pot număra pe degete ce anume îi deosebeşte: Tania asculta muzică clasică, lui Andrei îi plăcea jazzul, îi plăcea Maiakovski, în schimb, ea nu voia să audă de genul ăsta de muzică. Şi ultima deosebire, poate, caraghioasă: el era ahtiat după dulciuri, iar pentru ea cel mai delicios era castravetele murat.

În toate celelalte puncte se potriveau cum nu se poate mai bine: amândoi corcituri, evrei pe linie maternă, amândouă mamele - amănunt de-a dreptul comic - doctoriţe. E adevărat că mama Taniei, Galina Efimovna, o creştea de una singură, aproape în sărăcie, în vreme ce familia lui Andrei trăia ca-n sânul lui Avram, dar, în compensaţie, locul tatălui absent era ocupat de tatăl vitreg cu care relaţiile erau încordate. Din pricina asta bunăstarea familiei şi grămada de bunuri materiale, prea multe pentru vremurile acelea, cu care mama îl copleşea pe Andrei, îi umilea mândria de bărbat, trezită în el foarte devreme. De la cincisprezece ani băiatul, ai cărui părinţi erau profesori universitari, intrase în tot soiul de combinaţii ca să-şi facă rost de bani de buzunar şi, umblând după "pleaşcă", vindea pe sub mână ceasuri de damă şi jeanşi americani care abia îşi începuseră marşul triumfal de la Brest la Vladivostok.

La momentul ăsta din spovedania lui Andrei, Taniei i-a venit să moară de râs:
- Muncă şi capital.

Făcea afaceri într-un domeniu înrudit cu al lui - chiar în timpul în care el se descotorosea de jeanşi vânzându-i, ea, de una singură, pungălea cămăşi una după alta cu model "button down" şi cu etichetă. Teoretic vorbind, tinerii care ajungeau să poarte jeanşi trebuiau neapărat să se lovească de problema cămăşii "adecvate", cu nasturii de la guler cu patru găuri - nu cu două! - şi cu gaică la spate.

Tania cosea fără probă cămăşi de trei dimensiuni. Dacă lucra fără întrerupere de dimineaţa până seara - asta se întâmpla de obicei duminica -, reuşea să "pungălească" patru bucăţi. Patru ori cinci - douăzeci. De la cincisprezece ani nu mai lua bani de la mama, se întreţinea singură.

Dar cum stăteau cu sportul? Da, bineînţeles, făceau amândoi sport. Andrei box, iar Tania gimnastică. S-au lăsat amândoi de sport în acelaşi timp, atunci când au trebuit să decidă ce profesie îşi aleg. Andrei reuşise să ajungă boxer de categoria întâi, candidase la titlul de maestru al sportului şi intrase în lotul naţional de juniori, la categoria muscă. Tania se lăsase de sport puţin mai devreme, exact când urma să devină gimnastă de mare clasă. Se săturase.

La începutul celei de-a patra zile - sau al celei de-a patra nopţi - de când erau împreună, şi-au mărturisit unul altuia că întotdeauna preferaseră parteneri înalţi: statura amândurora era insignifiantă, nu lăsa loc de speranţă mai ales pe flancul stâng.
- Hm, înseamnă că nu-s pe gustul tău, s-a mirat înciudată Tania.
- Nu, nu eşti pe gustul meu. E de spaimă cât de mult mi-au plăcut întotdeauna crăcanele...
- Şi mie la fel. Nici tu nu eşti pe gustul meu, a hohotit Tania.

Exact aici s-a văzut cât de sinceri erau unul cu celălalt, cum îşi spuneau verde-n faţă tot ce aveau pe suflet, chiar mai mult decât trebuia. Te puteai gândi că amândoi au trecut prin multe încercări, că sunt unşi cu toate alifiile. De fapt, ceva încercări fuseseră, puţine la număr, dar semnificative... Aveau totuşi destulă experienţă să preţuiască încercarea prin care treceau acum vibrând la unison aşa cum se întâmplă cu gemenii: suspine şi gemete, elanuri şi căderi, mişcări agitate în somn şi clipa trezirii... Se trezeau noaptea şi se duceau la frigider - până şi foamea îi apuca în acelaşi timp. Şi se agăţau unul de celălalt, stăteau înlănţuiţi, se contopeau într-un singur tot ca două bobiţe de mercur şi o făceau chiar mai bine - întrucât contopirea dusă până la capăt ar fi anihilat tocmai diferenţa încântătoare dintre potenţialele lor, diferenţă care declanşa sunetele de armă descărcată, de uşurare după atâta zbatere, izbucnirile aprinse, clipele vecine cu moartea, când simţeau că lumea se opreşte în loc şi că fericirea le pustieşte sufletul...

Fericiţii de ei! Aveau de toate: două trupuri mici de sportivi, atinse de nebunia forţei fizice şi a reacţiilor fulgerătoare, minţi agere, gândul numai la cum să-şi arate muşchii şi conştiinţa învingătorului care n-a primit niciodată un pumn în gură. Şi cât de adânc înrădăcinate erau toate astea în ei - doar veneau din lumea sportului, ajunseseră chiar la limita posibilităţilor lor, la un pas de înfrângerea inevitabilă. Acum se pregăteau amândoi să se bată pentru cariera lor pe câmpul de luptă al ştiinţei, în cea mai bună instituţie de învăţământ superior, într-una dintre cele mai grele facultăţi. Toată lumea era la picioarele lor şi părea că acceptase să li se supună aruncându-le, din când în când, câte o nestemată...

Primul an a fost greu, încărcat de materii - câteva discipline teoretice generale, un număr uriaş de ore de curs şi de laborator. În primul semestru au luat toate examenele cu "foarte bine", au confirmat nivelul lor excepţional de pregătire şi li s-a mărit bursa.

Nu existau colegi de an cărora ei să le fie indiferenţi: pe unii îi scoteau din sărite, alţii cădeau în mrejele lor, tuturor le trezeau interesul. Chiar şi felul cum se îmbrăcau era cumva deosebit.

În vacanţă Tania a făcut primul avort, unul corect, după toate regulile medicinei, cu anestezie, lucru rar pe vremea aceea. Ăsta a fost primul necaz prin care au trecut amândoi şi au ieşit din el mai uniţi, aparent fără pierderi care să lase urme. Ideea unui copil nu intra în vederile lor, o socoteau absurdă, mai exact spus, o socoteau o boală de care trebuie să te vindeci cât mai repede. Mama lui Andrei, Alla Semionovna, om cumsecade, activistă pe tărâmul ocrotirii sănătăţii, era mult mai atinsă în sentimentele ei de femeie cinstită care ţine la morală decât tânăra pereche. Nu avea copii cu cel de-al doilea soţ şi nimeni nu ştia mai bine ca ea cât de uimitor de puternică, de capricioasă şi fragilă e toată maşinăria asta femeiască alcătuită din tubuleţe subţirele şi delicate cu spaţii mici, vizibile doar la microscop, şi cu epiteliul rozaliu, plin de cutişoare, când înghiţind hulpav, când respingând fără drept de apel o singură celulă, unică, din care ieşise şi Andrei, şi ea însăşi, şi din care o să iasă cândva şi nepoţelul ei.

Tania îi era pe plac, deşi o speria firea ei puternică şi independentă. Şi mai era ceva, mai era indiferenţa binevoitoare cu care Tania îi trata pe ea şi pe soţul ei ilustru, aproape academician, Boris Ivanovici. Părea că nu-i pasă ce gândesc despre ea.
- De fapt, ei seamănă foarte mult unul cu altul, nu-i aşa? i-a împărtăşit Alla Semionovna soţului impresia pe care i-o făcuse Tania. Sunt o pereche potrivită, Boris, o pereche potrivită.

Boris, ridicându-şi capul din ziar cu faţa albicioasă de spân, a fost de acord, denaturând puţin ideea nevestei lui:
- Aşa-i, cum e turcul, şi pistolul.

Era incapabil să se ataşeze de copilul Allei, dar nici nu se străduia s-o facă. Se născuse într-o familie de ţărani nevoiaşi, era al optulea copil, îl îngreţoşa dragostea asta de mamă evreică, de cloşcă gata să-şi sufoce puiul...

În ce o priveşte pe Galina Efimovna, ea o adora pe fiică-sa, nu încercase niciodată s-o dăscălească, atâta doar că se minuna de unde are fata ei caracterul ăsta aşa de puternic şi cine s-o fi înzestrat cu talentele astea de care nimeni n-are cum să se îndoiască.

De la Sokolov totuşi, era ea de părere, deşi nu le remarcase niciodată la el, poate pentru că o părăsise de mult timp. Oricum ar fi fost, de data asta a plâns încetişor două luni de zile, s-a uitat pe furiş la Tania cu privirea de câine plouat şi tot n-a putut înţelege cum nu se teme fata asta de nimic la cei nouăsprezece ani ai ei neîmpliniţi, cum nu-i e ruşine de nimic, iar când i-a dat de înţeles că, poate, ar trebui să oficializeze relaţia cu Andrei, aceasta a dat din umeri şi i-a spus cu răceală:
- Da' de ce s-o fac?

Se înţelege de la sine că vacanţa a fost dată peste cap. În loc să plece la munte să schieze aşa cum plănuiseră, au stat cuminţi o săptămână la vilă, ferindu-se prudenţi de îmbrăţişări prea înfocate. Beleaua cu avortul nu fusese pentru ei o problemă morală, dar le pricinuise o seamă de neplăceri penibile pe care voiau să le evite în viitor.

Între timp au început din nou cursurile deloc uşoare. În primul semestru au învăţat împreună ba în bibliotecă, ba la Andrei acasă. Deşi notele lor erau la fel de mari şi de rotunde, a reieşit că Andrei are capul mai mobilat - rezolva problemele gândind mai liber, mai interesant, cu mai multă agerime. S-a întâmplat nu o dată să-i rănească amorul propriu cu superioritatea lui, umilind-o de-a dreptul atunci când s-a mirat ce înceată la minte şi ce ignorantă e. S-au ciondănit puţin, pe urmă s-au împăcat, dar Tania a început să înveţe singură acasă la ea, în apartamentul comun, cu mama care îi sufla în ceafă, în zgomotul muzicii de la radio date la maximum.

Sesiunea din primăvară au luat-o amândoi tot cu "foarte bine".

---

Încăput pe mâna anchetatorilor stalinişti, Rubasov descoperă alt chip al revoluţiei pe care a slujit-o cu devotament, nepăsător faţă de crimele pe care aceasta le-a comis în numele unor idealuri fără acoperire. Aidoma atâtor militanţi bolşevici, intrat în diabolicul mecanism al anchetelor din temniţele comuniste, Rubasov acceptă să recunoască public crimele imaginare ce i se pun în seamă. Logica de gheaţă a acţiunii revoluţionare care l-a călăuzit mereu se topeşte în singurătatea celulei, lăsând loc frământărilor...

O carte cu memorie, o carte gravă, o carte care impresionează. Obligatorie pentru cei care vor să ştie.

"Nimeni nu poate guverna rămânând nevinovat." (Saint-Just)

Uşa celulei se închise cu zgomot în urma lui Rubaşov.

Acesta rămase câteva secunde proptit de uşă şi îşi aprinse o ţigară. Pe patul din dreapta lui erau întinse două pături destul de curate, iar salteaua de paie părea umplută de curând. Chiuveta din stânga lui n-avea dop, dar robinetul funcţiona. Hârdăul de lângă ea fusese proaspăt dezinfectat, nu mirosea. Pereţii de pe ambele părţi erau din cărămidă compactă, ca să înăbuşe bătaia semnalelor, dar acolo unde era străpunsă de ţeava de încălzire şi de scurgere, fusese acoperită cu mortar şi avea o rezonanţă destul de bună; în plus, ţeava de încălzire părea chiar să fie bună conducătoare de zgomot. Fereastra începea la nivelul ochilor; puteai să vezi în curte fără a fi nevoit să te ridici apucându-te de gratii. Până aici, totul era în ordine.

Căscă, îşi scoase haina, o împături şi o puse pe saltea în chip de pernă. Se uită afară, în curte. Zăpada licărea gălbuie în lumina îngemănată a lunii şi a felinarelor electrice. De jur împrejurul curţii, de-a lungul zidurilor, fusese degajată o potecă îngustă, pentru plimbarea zilnică. Încă nu mijiseră zorile; în ciuda felinarelor, stelele străluceau pe bolta senină, îngheţată. Un soldat cu puşca în bandulieră patrula în sus şi-n jos pe zidul de apărare din faţa celulei lui Rubaşov; bătea pasul ca la paradă. Din când în când, lumina galbenă a felinarelor scăpăra pe baionetă.

Rubaşov îşi scoase pantofii, stând încă la fereastră. Stinse ţigara, puse mucul pe jos, la capătul patului, şi rămase câteva minute aşezat pe saltea. Se mai duse o dată la fereastră. În curte era linişte: santinela tocmai se-ntorcea: deasupra turnului de pază unde era instalată o mitralieră zări o fâşie din Calea Lactee.

Rubaşov se întinse pe patul de cazarmă şi se înveli cu pătura de deasupra. Era ora cinci şi probabil că pe timpul iernii nu erau treziţi înainte de şapte.

Îi era foarte somn şi, gândindu-se bine, ajunse la concluzia că erau puţine şanse să fie luat la interogatoriu în următoarele trei, patru zile. Îşi scoase pince-nez-ul, îl puse pe pardoseala de piatră, lângă mucul de ţigară, zâmbi şi închise ochii. Se încălzise sub pătură şi se simţea la adăpost; pentru prima oară, de luni de zile, nu se mai temea de visele lui.

Când, după câteva minute, paznicul stinse de afară lumina şi se uită în celulă prin vizetă, Rubaşov, fost comisar al poporului, dormea cu spatele la perete, cu capul pe braţul stâng întins, ieşind rigid în afara patului: doar mâna îi atârna moale şi îi zvâcnea prin somn.

Cu o oră în urmă, când cei doi ofiţeri de la Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne bubuiau în uşa lui Rubaşov ca să-l aresteze, Rubaşov tocmai visa că e arestat.

Ciocăniturile se înteţeau şi Rubaşov se căznea să se trezească. Stăpânea tehnica de a se smulge din coşmaruri, întrucât visul despre prima sa arestare revenea, periodic, de ani de zile şi se derula cu regularitatea unui ceasornic. Uneori, reuşea printr-un puternic efort de voinţă să oprească ceasornicul, să iasă din vis prin propria sa strădanie, dar de data asta nu era în stare; ultimele săptămâni îl epuizaseră, transpira şi răsufla greu în somn; ceasornicul ticăia, visul continua.

Visa, ca întotdeauna, că cineva bătea în uşă şi că afară aşteptau trei bărbaţi să-l aresteze. Îi vedea prin uşa închisă, stând afară şi izbind în uşă. Purtau uniforme noi-nouţe, costumaţia adecvată a gărzilor pretoriene ale dictaturii germane; pe şepci şi pe mâneci aveau însemnele gărzii: crucea încârligată agresiv; în mâna rămasă liberă ţineau pistoale grotesc de mari; diagonala şi centurile lor miroseau puternic a piele. Acum se aflau în cameră, la căpătâiul patului. Doi din ei erau nişte flăcăi uriaşi, cu buze groase şi ochi de peşte; cel de-al treilea era scund şi gras. Stăteau în picioare lângă pat, cu pistoalele în mână, răsuflând greoi spre el. Liniştea era tulburată doar de gâfâitul astmatic al celui scund şi gras. Apoi cineva trase lanţul de la closet la etajul de deasupra şi apa începu să gâlgâie în jos, prin ţevile din perete.

Ceasornicul bătea tot mai încet. Ciocăniturile din uşa lui Rubaşov se înteţeau; cei doi bărbaţi de afară, care veniseră să-l aresteze, băteau alternativ şi îşi suflau în mâinile îngheţate. Dar Rubaşov nu putea să se trezească, deşi ştia că acum urma o scenă deosebit de dureroasă: cei trei stau tot lângă patul lui şi el încearcă să-şi pună halatul. Dar mâneca e întoarsă pe dos; nu reuşeşte să-şi introducă braţul în ea. Se luptă în zadar, până ce îl cuprinde un soi de paralizie; nu se poate mişca, deşi totul depinde de îmbrăcarea la timp a mânecii. Această chinuitoare neputinţă durează câteva secunde, timp în care Rubaşov geme şi simte umezeala rece de pe tâmple, iar bătăile din uşă pătrund în somnul lui ca un răpăit îndepărtat de tobe; braţul de sub pernă îi zvâcneşte în efortul febril de a găsi mâneca halatului; apoi, în sfârşit, este eliberat de prima lovitură surdă dată peste ureche cu patul pistolului.

De obicei, senzaţia familiară, repetată şi trăită iar şi iar, de sute de ori, a acestei prime lovituri, de la care i se trăgea şi surzenia, îl făcea să se trezească. Încă mai tremură un timp şi mâna, înfundată sub pernă, continuă să se-ntindă după mâneca halatului; căci, de regulă, înainte de a se trezi definitiv, trebuia să mai treacă prin ultima şi cea mai oribilă fază. Ea consta dintr-un sentiment de buimăceală, confuz, că această trezire era adevăratul vis şi că, de fapt, el zăcea încă pe pardoseala umedă, de piatră, a celulei întunecate, cu găleata la picioare, cu o cană de apă şi câteva firimituri de pâine la căpătâi.

Şi de data asta continuă pentru câteva clipe starea de confuzie, nesiguranţa de a nu şti dacă mâna lui va da de găleată sau de întrerupătorul veiozei. Apoi lumina invadă încăperea şi pâcla se risipi. Rubaşov respiră adânc de câteva ori şi, cu mâinile încrucişate pe piept ca un convalescent, se bucură de încântătorul sentiment de libertate şi siguranţă. Îşi şterse fruntea şi porţiunea de chelie de la spate cu cearceaful şi, redevenind ironic, se uită chiorâş în sus, la portretul "Numărului 1", conducătorul Partidului, care atârna deasupra patului său, pe peretele camerei - şi pe pereţii tuturor camerelor de lângă ea, de sub ea sau de deasupra ei; pe toţi pereţii din casă, din oraş, din imensa ţară, pentru care luptase şi suferise şi care îl aşezase acum din nou în imensa ei poală ocrotitoare. Acum era treaz de-a binelea; dar bătăile în uşă continuau.

Cei doi bărbaţi care veniseră să-l aresteze pe Rubaşov stăteau afară, pe palierul întunecos, şi se consultau. Portarul Vasili, care-i condusese până sus, stătea în uşa deschisă a liftului şi gâfâia de frică. Era bătrân şi slab. Deasupra gulerului rupt al mantalei militare, pe care şi-o aruncase peste cămaşa de noapte, se zărea o cicatrice lată, roşie, care-i dădea o înfăţişare scrofuloasă. Ea era rezultatul unei răni la ceafă căpătate în războiul civil, în tot cursul căruia luptase în regimentul de partizani al lui Rubaşov. Mai târziu, Rubaşov fusese trimis în străinătate şi Vasili mai afla veşti despre el numai ocazional, din ziarele pe care i le citea seara fiica lui. Îi citise discursurile ţinute de Rubaşov la congrese; erau lungi şi greoaie, şi Vasili nu reuşea niciodată să regăsească în ele tonalitatea glasului acelui bărbos mititel, comandant de partizani, care ştia înjurături atât de frumoase, încât ar fi făcut-o şi pe Sfânta Fecioară din Kazan să zâmbească.De obicei, Vasili adormea pe la mijlocul acestor discursuri, dar se trezea întotdeauna când fiica lui ajungea la propoziţiile finale şi la aplauze, ridicând solemn glasul. La fiecare lozincă de încheiere: "Trăiască Internaţionala! Trăiască Revoluţia! Trăiască Numărul 1!", Vasili adăuga un sincer "Amin" în barbă, ca să nu-l audă fiică-sa, apoi îşi scotea cojocul, se închina pe ascuns şi se băga în pat cu conştiinţa încărcată. Avea şi el atârnat deasupra patului un portret al Numărului 1 şi, lângă acesta, o fotografie a lui Rubaşov în postură de comandant al partizanilor. Dacă i-ar găsi această fotografie, probabil că ar fi şi el ridicat.

Pe scară era frig, întuneric şi foarte linişte. Cel mai tânăr dintre cei doi de la Comisariatul pentru Afaceri Interne propuse să sfărâme broasca trăgând în ea cu pistolul. Vasili se propti de uşa liftului; nu avusese timp să-şi încalţe ghetele ca lumea şi mâinile îi tremurau atât de tare, că nu putea să-şi încheie şireturile.

Cel mai vârstnic din cei doi nu era de acord să tragă în broască; arestarea trebuia efectuată discret. Amândoi îşi suflară în mâinile înţepenite şi începură să izbească din nou în uşă; cel tânăr buşea în ea cu patul revolverului. O femeie începu să ţipe cu un glas ascuţit câteva etaje mai jos.
- Spune-i să tacă, îi zise cel tânăr lui Vasili.
- Taci din gură! strigă Vasili. Au venit autorităţile.

Femeia tăcu deîndată. Tânărul schimbă tactica; acum maltrata uşa izbind în ea cu cizmele. Zgomotul răsuna pe toată scara; în cele din urmă, uşa fu dată jos.

Cei trei se postară lângă patul lui Rubaşov, tânărul cu pistolul în mână, cel vârstnic ţinându-se băţos, ca în poziţie de drepţi; Vasili stătea la câţiva paşi în spatele lor, sprijinit de perete. Rubaşov îşi mai ştergea încă transpiraţia de pe cap; se uită la ei cu o privire mioapă şi somnoroasă.
- Cetăţene Nicolas Salmanovici Rubaşov, în numele legii eşti arestat, spuse tânărul.

Rubaşov bâjbâi pe sub pernă după ochelari şi se săltă un pic în capul oaselor. Cu ochelarii pe nas, ochii lui aveau expresia pe care Vasili şi ofiţerul cel vârstnic o cunoşteau din vechi fotografii şi reproduceri. Ofiţerul cel vârstnic înţepeni şi mai tare în poziţie de drepţi; tânărul, crescut sub noii eroi, făcu un pas spre pat; toţi trei vedeau că era gata să spună sau să facă ceva brutal ca să-şi ascundă stinghereala.
- Ia arma aia de-aici, tovarăşe, îi spuse Rubaşov. În definitiv, ce vreţi de la mine?
- Ai auzit că eşti arestat, spuse băiatul. Îmbracă-te şi nu face scandal.
- Aveţi mandat de arestare? întrebă Rubaşov.