În capătul laboratorului, pe stânga - Despre adevărata ştiinţă de a râde

Ştiinţa e o treabă mult prea serioasă pentru a fi lăsată pe seama savanţilor. Să descoperim aşadar adevărata ştiinţă de... tot râsul.

Ştiaţi că un porumbel poate face diferenţa între un Monet şi un Picasso? Ştiaţi de sistemul prin care breteaua sutienului nu mai cade? Ştiaţi că stângacii trăiesc mai puţin decât dreptacii? Dar că peştii plâng? Sau că şi marţienii trag pârţuri? Aţi auzit de iepurele fluorescent? Dar de fasolea fără fâs? Cum, şomajul e contagios? E vată de zahăr la supermarket? Însă nimic nu se compară cu acele curse de alergare pentru elefanţi...

Édouard Launet, inginer şi jurnalist ştiinţific, este reporter la rubrica de Cultură a cotidianului Libération.


Un porumbel poate să facă diferenţa dintre un Monet şi un Picasso. Un porumbel adevărat, se-nţelege, cu pene şi cioc. Ştim asta de când un cercetător japonez, Shigeru Watanabe, s-a străduit să ducă la capăt experimentul cu pricina la Universitatea din Keio. El a publicat această descoperire interesantă în Journal of the Experimental Analysis of Behavior (vol. 63, pp. 165-174), cu titlul cât se poate de clar "Pigeons discrimination of painting by Monet and Picasso".

Asta nu înseamnă că porumbelul are un ochi infailibil şi avizat (chiar dacă are o percepţie vizuală a culorilor mai bine dezvoltată decât a noastră). Doar că nu ţine neapărat să crape de foame. Shigeru Watanabe şi a sa echipă au proiectat în faţa păsării diapozitive color reprezentând câteva lucrări ale celor doi pictori. Apăsând cu ciocul pe un buton, porumbelul putea să mănânce, dar numai dacă pe ecran era un Monet. Dacă avea în faţă un Picasso, era strâns cu o cureluşă. Fără înclinaţii suicidare, porumbelul s-a prins repede de figură. Apoi specialistul în ştiinţe cognitive i-a arătat alte tablouri, inedite pentru subiectul cu pene. Şi atunci, din prima, pasărea noastră a ştiut când să dea cu ciocul, aproape de fiecare dată. Învăţase să facă diferenţa între impresionism şi cubism. La Monet - miam-miam! (se lingea pe cioc), iar la Picasso - iah! Şi alţi porumbei au fost supuşi la aceleaşi probe, cu acelaşi succes. În cazul unora, s-au inversat rolurile: Picasso - miam-miam!, Monet - iah! Mergea treaba, semn că porumbeilor le este totul clar în materie de pictură.

Dar dacă tablourile erau întoarse cu susul în jos? Pentru păsările noastre, Picasso văzut dintr-o parte era aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Însă nu puteau recunoaşte deloc un Monet. Watanabe a observat: "Comportamentul porumbeilor poate să depindă de obiectele reprezentate de tablourile impresioniste, şi nu de cele din lucrările cubiste." Distinsul om de ştiinţă ar fi putut să se oprească aici. Poate chiar ar fi trebuit.

Cu toate acestea, el a continuat dresarea animăluţelor cu o altă probă: să nu-l confunde pe Van Gogh cu Chagall. Altă mâncare de peşte! Căci - chiar dacă şi o amibă îşi dă seama că e o întreagă lume între un mal al Senei văzut de Claude şi o chitară transformată de Pablo, în etapa cubistă - un hominid destul de ameţit îl poate lua pe Vincent drept Marc, câteodată. Aşa să se-ntâmple oare şi cu un porumbel? Nu: aproape de nouă ori din zece, păsările au ştiut să ciugulească mai mult în faţa lui Van Gogh decât în faţa lui Chagall. Şi au putut, în sfârşit, să mănânce.

S-a ajuns la concluzia că materia cenuşie - cam cât o alună, se pare - a unui porumbel este ceea ce trebuie ca să nu te rătăceşti într-un muzeu. Se vor înşela. Răspunsul corect este: "Porumbeii pot fi controlaţi de stimuli vizuali complecşi, sugerând astfel o capacitate de categorizare."

Apoi o echipă de profesori universitari olandezi a contestat această concluzie într-un articol la fel de serios, intitulat "What does a pigeon see in a Picasso?", tot în Journal of the Experimental Analysis of Behavior (vol. 69, pp. 223-226). Ei au precizat că un porumbel aşezat în faţa unui tablou al lui Delacroix ezită între impresionism şi cubism. Înseamnă că nu ştie nimic, dar absolut nimic.


Fără doar şi poate, vom ţine minte că, în ultimul secol, cercetarea ştiinţifică a studiat cu înverşunare efectul muzicii asupra animalelor domestice. În 1996, s-a descoperit că găinile făceau mai multe ouă când li se punea Pink Floyd şi că, în general, le plăcea să asculte radioul. Mai târziu, s-a ajuns la concluzia că o vacă ancorată la Simfonia pastorală a lui Beethoven producea zilnic cu 0,73 litri de lapte mai mult decât o congeneră care se delecta cu Back in the USSR, Beatles (demers făcut de Music Research Group de la Universitatea din Leicester).

Date fiind bogăţia regnului animal şi diversitatea creaţiilor muzicale, avem, slavă Domnului, la ce să ne gândim: combinaţiile sunt fără număr. De ce să nu analizăm, de pildă, efectul vocalizelor lui Britney Spears şi al sonatelor lui Bach asupra câinilor? Şi iată că tocmai s-a întâmplat asta - după cum ne spune revista Animal Welfare (vol. 11, pp. 385-393) -, dovadă că cercetătorul secolului XXI a preluat zdravăn ştafeta şi, cu siguranţă, va explora toate pistele.

De regulă, câinele este un animal prietenos, chiar cel mai bun prieten al omului. Ne place să-l vedem ciulindu-şi urechile atunci când e strigat. Însă în nici un caz nu l-am duce la un concert Metallica. Deborah Wells, cercetătoare la Queen's University din Belfast (Irlanda), ne confirmă şi ea că e o idee proastă: cei cincizeci de câini cărora le-a pus muzica zgomotoasă a grupului heavy metal au început să latre ca nişte bestii. De cealaltă parte, muzica clasică a avut asupra lor un efect liniştitor. Puteam paria că ăsta va fi rezultatul. Dar, pentru Deborah Wells, nu era de joacă: "Nu aveam a priori nici un motiv să credem că acestor câini muzica clasică li se pare mai relaxantă." Ce-i drept, nu i-am întrebat niciodată.

Câinele reacţionează bine la Oda bucuriei a lui Beethoven, chiar şi la Anotimpurile lui Vivaldi. Cu Bach, mai mult decât un singur lătrat. De altfel, el se bucură de linişte şi de muzica pop, care au cam acelaşi efect. Ori nu-i pui nimic, ori îi pui Britney Spears, pentru prietenul omului, e fix la fel. Asta arată că un câine nu e complet idiot - doar dacă nu cumva a surzit după cura cu Metallica.

Ouatul şi datul laptelui nefiind specialităţi canine, e greu să evaluezi interesul experimentelor lui Deborah Wells. Doar imaginându-ne că Irlanda se pregăteşte să halească şi câine, un demers productivist pare exclus. De asemenea, e puţin probabil să fi fost vorba de testarea pieţei muzicii pentru câini, o piaţă de coteţ, cum ar veni; în orice caz, destul de puţin solvabilă. Rămâne în picioare această ipoteză: studiul urmărea să ofere paznicilor din cuşti o discotecă ideală.

După ştiinţa noastră, nu s-a făcut nimic pentru paznicii grădinii zoologice şi pentru pensionarii lor. Oare cu bossa nova îi va creşte cangurului pofta de mâncare? Dar o focă poate asculta, mai mult de 24 de ore, drum'n'bass fără să rămână cu sechele majore?


La puţin timp după studiul "Relaţia dintre parametrii psihotermici şi volumul final al floricelelor de porumb" (Lebensmittel-Wissenschaft und-Technologie, vol. 4, pp. 93-98), cercetătorul american Ted P. Labuza a încercat să facă legătura între vata de zahăr şi razele X. Experimentul a avut loc în 2002, la Universitatea din New Brighton, Minnesota.

Vata de zahăr prezintă două inconveniente majore. Pe de o parte, nu poţi s-o mănânci fără să te mânjeşti. Pe de altă parte, nu ţine mult. În privinţa acestui ultim aspect, ştiinţa şi Ted Labuza cred că pot face un progres semnificativ. Mai rezistentă, cu un aditiv potrivit, vata de zahăr ar putea fi vândută în supermarket. Iar ăsta chiar e un motiv să nu ne mai ducem la bâlci. În schimb, am sta cu ochii-n televizor şi cu nasul plin de zahăr topit, la orice oră. De unde, iată, razele X.

Făcând parte din dulciurile foarte râvnite, vata de zahăr este şi un mare mister. Pentru a cerceta acest abis, trebuia trecută prin difracţia razelor X. Această metodă de observaţie, destul de frecventă în cristalografie - dar foarte puţin, spre deloc, în cofetărie -, facilitează cunoaşterea geometriei profunde a materiei. Astfel, Ted Labuza şi-a putut face o idee clară cu privire la structura vatei de zahăr: mult aer şi un mănunchi complex de filamente de zahăr. Totul formând o adevărată piedică în calea umidităţii. Or, vata de zahăr umedă are tendinţa să se strângă, ca bumbacul udat.

Concluzie: pentru ca vata de zahăr să ajungă la mamutul din colţ într-o stare acceptabilă, trebuie pusă într-un ambalaj cartonat, menţinându-se astfel aerul uscat. Poate să ţină nouă luni sau, în orice caz, atât timp cât temperatura rămâne la - 45ş. Ne imaginăm că industria zahărului a finanţat în mare parte aceste studii, având încredere în succesul comercial al vatei de zahăr ambalate - deşi bunul-simţ pune asta sub semnul întrebării: în fundul căruciorului de cumpărături, cartonul în care se află vata de zahăr poate să reziste el sub presiunea a 12-pack de beri?

Emeritul profesor de ştiinţă şi tehnologie alimentară, autor a 215 comunicări, Ted Labuza ară cu înverşunare un câmp imens. Italian Journal of Food Science (vol. 14, pp. 235-246) i-a publicat recent "Studiul despre păstrarea pâinii prin difracţia razelor X". De asemenea, Journal of Food Engineering (vol. 23, pp. 419-436) a fost onorat să-i primească analiza cu privire la "Cinetica degazării dioxidului de carbon în cafeaua boabe proaspăt prăjită".

Ted Labuza a găsit totuşi timp, în 1990, să compună un cântec închinat omului de ştiinţă francez Louis Camille Maillard (care a explicat colorarea cărnii în momentul prăjirii). Iată a opta strofă din cele nouăsprezece:

So I went back home
And returned tom y lab
And started new experiments
That would make Maillard glad.

Glad înseamnă "fericit". În rest, se explică de ce Labuza face vată de zahăr şi popcorn în laboratorul său.


De-a lungul timpurilor, bărbatul şi-a pierdut părul, blana; şi asta pentru că femeii îi era scârbă să se împerecheze cu un sac de purici. E teoria pe care au dezvoltat-o doi biologi englezi în 2003, în Royal Society Biology Letters. Odinioară, bărbatul era păros ca o maimuţă şi, drept urmare, plin de paraziţi. Nu era nici sexy, nici în siguranţă, având în vedere riscurile de infecţie. Aşa se face că pe vremea peşterilor femeia era atrasă de bărbaţi mai puţin păroşi. De unde şi selecţia genetică. De unde şi evoluţia către bărbaţi şi femei fără blană.

Ideea profesorilor Mark Pagel şi Walter Bodmer este foarte interesantă şi, ca multe alte teorii legate de evoluţie, se pretează la nesfârşite discuţii. Iată de ce Darwin este de neînlocuit. În primul rând, de ce să existe această distribuire a rolurilor? Mai degrabă ne-am putea gândi că bărbatul era sătul să aibă în preajma lui un sac de purici. Drăguţă, după ce că peştera e murdară, tu-mi mai dai şi păduchi (cam sexist pentru acea vreme).

În al doilea rând, de ce doar maimuţele, care nu sunt mai prejos decât noi, şi-au păstrat părul? Pentru asta, cercetătorii britanici au o altă teorie. E vorba de un caz de coevoluţie genetico-culturală. Omul a învăţat să facă focul şi să-şi facă haine, drept care s-a descotorosit de pilozitate. Maimuţa a rămas pe dinafară. La fel şi pisica, şi câinele.

O altă obiecţie: de ce fiinţa umană şi-a păstrat părul pubian? Aşa cum ştie toată lumea, nu e oare un ultim refugiu pentru paraziţi? Dar Pagel şi Bodmer s-au pregătit şi pentru asta: "Totul arată că blana pubiană accentuează semnalele feromonilor implicaţi în alegerea partenerului sexual." Să ne-nţelegem: hormonii atracţiei erotice fac cât nişte păduchi. Şi podoaba capilară, şi barba? Ah, astea sunt nişte atracţii sexuale care ar merita câţiva purici. Se vede treaba că oamenii de ştiinţă englezi sunt gata să aducă argumente pentru orice fir de păr. În marele joc darwinist, ei voi avea mereu ultimul cuvânt.

Până în prezent, teoria general acceptată era următoarea: omul şi-a dat jos costumul de păr pentru că blana îl incomoda când alerga în savana africană. Adică, ce mai tura-vura, îi era cald. Dar acest argument avea un punct slab: nopţile africane pot fi răcoroase. La căderea serii, blana nu devenea ea oare un sacru avantaj al evoluţiei? Ideea e că părerile au fost împărţite: şi pro, şi contra. Până când Pagel şi Bodmer au parazitat dezbaterea.

Oricare ar fi motivul, omul a devenit cu adevărat un mamifer fără blană, adică un animal rar. E de aceeaşi condiţie cu elefantul, balena şi porcul (punem pe listă şi şoarecele-de-câmp, deşi nu prea avem afinităţi cu acest animăluţ). Astfel, facem parte dintr-un club destul de închis, unde puricii nu se iau în timpul unei partide de bridge şi unde nu e nevoie să ne despăduchem partenerul vreo jumătate de oră înaintea unei partide de sex. Avem motive să fim fericiţi, nu-i aşa?


Robert Matthews a cunoscut celebritatea pe la mijlocul anilor 1990 datorită studiului "Tumbling toast, Murphy's Law and the fundamental constants", apărut în European Journal of Physics (vol. 16, pp. 172-176). Cercetătorul arăta aici două lucruri.

Unu: tendinţa unei felii de pâine prăjită este să cadă pe partea dată cu unt, contrar statisticilor (care susţin procentul fifty-fifty). Motivul este de-a dreptul tâmpit: în general, pâinea prăjită este aşezată pe partea neunsă şi, după ce şi-a luat zborul din colţul mesei, se roteşte lent şi cade. Or, distanţa parcursă până jos este prea scurtă ca să permită o rotaţie completă. De cele mai multe ori, face o semirotaţie, sau chiar mai puţin de-atât, şi de aceea pică pe partea dată cu unt; oricine a păţit-o. Asta se verifică şi în cazul biscuiţilor şi al tartinelor.

Doi: dacă masa la care luăm micul dejun ar avea aproximativ trei metri înălţime, feliile de pâine prăjită cu unt ar cădea de cele mai multe ori pe partea neunsă. Această a doua lege decurge direct din prima, dat fiind că o masă foarte înaltă (dar nu prea înaltă) permite o rotaţie completă a feliei de pâine prăjită.

Din păcate, mesele de trei metri nu se găsesc pe toate drumurile şi, în orice caz, pe ele nu se prea pot desfăşura activităţi alimentare obişnuite. Ceea ce face ca lucrările lui Matthews să nu prea aibă vreo utilitate practică. Ce-i drept, ăsta este unul dintre motivele pentru care acest cercetător a căzut imediat într-un relativ anonimat. Totuşi, nu e drept, căci, chiar din anul următor, Robert Matthews s-a apucat de nişte demersuri ştiinţifice cu adevărat utile. Aşa se face că a publicat în revista Nature (vol. 382, p. 766) remarcabilul "Base-rate errors and weather forecast". Articol care începea cu întrebarea: trebuie să târâm după noi o umbrelă atunci când auzim la Meteo că plouă? Şi se încheia, câteva ecuaţii mai jos, cu răspunsul formal: nu.

Nu, e o prostie să te cari cu umbrela după tine - literal, e o "strategie suboptimală" -, căci sunt puţine şanse s-o deschizi. Şi nu pentru că buletinele meteo ar da greş mereu, din contră: informaţiile meteorologice britanice (Matthews şi-a făcut studiul în Anglia) sunt sigure în proporţie de 83% atunci când anunţă ploaie. Dar asta nu înseamnă ca va ploua toată ziua. Sigur va cădea mai puţină apă într-un moment sau altul. Această nuanţă este esenţială în cazul de care ne ocupăm.

Rar se întâmplă să mergi pe stradă 24 de ore încontinuu. Cel mai adesea, maximum, o oră. Prin urmare, iată întrebarea corectă: care este probabilitatea să plouă de la o oră la alta? E scăzută: în medie, opt şanse dintr-o sută, după cum susţin Chandler şi Gregory (The Climate of the British Isles, Longman, 1976).

Putem rezuma astfel opera matthewsiană: niciodată să nu ai încredere în pâinea prăjită cu unt, în buletinele meteo şi în statistici.


În ultimii optzeci de ani, opera lui Marcel Proust a făcut obiectul nenumăratelor studii încâlcite şi pline de entuziasm. Un lung traseu al întregii literaturi analitice ar avea şanse să depăşească graniţele sistemului solar. Aşa că nu vedem ce s-ar mai putea scrie nou despre acest subiect. Oare nu s-a ajuns până în adâncul adâncurilor în 1993, atunci când a apărut, în Revista de lingvistică romanică (vol. 57, nr. 227-228, pp. 455-469), un articol cu o ambiţie nebună: "Să găsească motivele utilizării neaşteptate a pronumelor relative compuse la Marcel Proust"?

Ei bine, nu. Rămâneau multe lucruri care dădeau lumii de gândit. Trei ani mai târziu, în numărul 6 din Buletinul Marcel Proust, Brigitte Mahuzier semnează un studiu uimitor: "Proust descheiat la nasturi - spre o teorie a nasturelui în În căutarea timpului pierdut". Cincisprezece pagini pentru a executa o figură acrobatică nemaiîntâlnită: "A arăta modul în care nasturele este locul unde se întâlnesc infinitul mare şi infinitul mic şi unde iau naştere teoriile lui Proust despre memorie, percepţie şi reprezentare." Daţi-o-ncolo de madlenă, trebuie descheiat nasturele (ca să se ajungă la total flash-back).

Şi asta nu e tot. În acelaşi an, 1996, eruditul Kazuko Maya ţine să facă doar câteva "Remarci cu privire la teiul din episodul madlenei", în Buletin de informaţii proustiene (nr. 27, pp. 41-54). Kazuko notează aici "ezitarea lui Proust între tei şi păducel, faptul că teiul uscat, masculin şi feminin în acelaşi timp, are legătură cu tema hermafroditismului". Din punctul nostru de vedere, precizăm că infuzia de tei şi cea de păducel induc la fel de bine stări de somnolenţă.

S-a scris despre În căutarea timpului pierdut, s-a scris despre ceea ce s-a scris despre În căutarea timpului pierdut. A venit vremea să se scrie despre ceea ce ar trebui scris despre În căutarea timpului pierdut. Aşa se face că, în Studii franceze (vol. 38, nr. 1-2), Isabelle Decarie punea următoarea întrebare: "De ce oare Jacques Derrida nu a consacrat o lucrare completă romanului În căutarea timpului pierdut, din moment ce dispunea de toate datele necesare pentru asta?" Cu titlul "Ispite proustiene", autoarea îşi propune aşadar "să evidenţieze legăturile existente între unele texte ale lui Derrida şi În căutarea timpului pierdut, pentru a arăta, prin alegerea unui gen hibrid, printr-o lectură în contratimp şi printr-o concepţie a literaturii ca spectru, în ce mod se manifestă Proust în scriitura filozofului". Lui Derrida i s-ar da astfel avizul ca să se pună pe treabă.

De-acum rămâne să se scrie despre ceea ce ar fi scris Proust dacă nu ar fi scris În căutarea timpului pierdut. Monique Schneider are o idee în acest sens. "Dacă nu ar fi putut, din cauza lucrului, a urii, a dorinţei, să scape de homosexualitatea sa şi de mama sa în scris, Proust ar fi rămas lupuşorul care arată hârtiuţele mămicuţei lui" (în Revista franceză de psihanaliză, vol. 63, nr. 2). Şi asta pentru că lângă patul lui Proust stă lipit un batalion de psihanalişti. Cum e Maria-Vittoria Galli-Carminati, care vrea "să analizeze fantasma proustiană văzută ca «femeia pe care o iubesc e în mine»" (în Caiete de sexologie clinică, vol. 27, nr. 152, pp. 33-39). Sau cum e Jacqueline Harpman, care reuşeşte, chiar în primul capitol din preaminunata operă, "să elucideze fantasma masturbatorie, homosexualitatea şi astmul lui Marcel Proust" (Revista franceză de psihanaliză, vol. 63, nr. 2). Şi toate astea dintr-o lovitură...


Prin proba girafei îţi dai seama de omul de ştiinţă. Girafa pute: răspândeşte un miros pestilenţial care poate fi simţit pe o rază de o sută de metri. Savantul îşi pune următoare întrebare: de ce pute girafa în halul ăsta? Aşadar, începe cercetarea. Într-un final, descoperă şi publică în revista Biochemical Systematics and Ecology un articol cu un titlu tâmpit: "Mirosul girafei reticulate" (vol. 30, p. 913).

Girafa reticulată, care trăieşte în Somalia şi în Kenya, contemplă lumea de la înălţimea celor cinci metri ai săi. În plus, are un văz excelent. Dar şi ea pute, ce-i drept. Datorită lui William Wood, profesor de chimie la Universitatea Humboldt State (California) şi autorul articolului în cauză, de-acum înainte ştim care este explicaţia: în părul girafei şi-au făcut cuib doi compuşi extrem de mirositori, indolul şi 3-metil-indolul. Acesta din urmă, cunoscut şi sub numele de "scatol", miroase foarte tare a caca.

Şi acum noi ce să facem? Siguri de această informaţie, vom meşteri genetic girafe fără miros? Astfel, ele ar trece neobservate (mai ales în nopţile fără lună), iar prădătorii lor le-ar deranja mai puţin. Sau ar fi invers: fără acest parfum respingător, girafele s-ar trezi dintr-odată goale şi vulnerabile - cam cum era Marilyn fără al său Chanel N^o 5. În ambele cazuri, populaţia girafidelor ar putea trece prin fluctuaţii periculoase.

Dar nu în această direcţie şi-a îndreptat privirea Dr. Wood. După ce a analizat părul de girafă, şi-a mai pus o altă întrebare: de ce se plimbă acest animal cu 3-metil-indolul în blană? Răspunsul: pentru că asta ţine la distanţă căpuşele şi alţi paraziţi. Această direcţie s-ar putea dovedi în final mai periculoasă decât cea anterioară. Căci ne e teamă de o aplicaţie evidentă: ca să nu fim muşcaţi de căpuşe, ar trebui să ne acoperim de excremente. Dar astfel le-ar reduce cu mult şarmul (şi eficacitatea) în plimbările romantice din pădurici.

De ce oare nu se ocupă Dr. Wood de trandafiri şi de violete? Recent, şi-a dat osteneala studiind mirosurile ciupercilor de pe meleagurile noastre. Concluziile la care a ajuns sunt destul de ezoterice: ciupercile cu miros de castravete conţin trans-2-nonenal, iar cele cu miros de usturoi sunt impregnate de lentionină.

Totuşi, marea specialitate a profesorului William Wood este de a mirosi regnul animal. În ultimii cincisprezece ani, şi-a concentrat atenţia asupra cazurilor cu dihori (tărcaţi, tigraţi şi capişonaţi), cu antilope, gazele, cerbi, şerpi şi altele. Dacă girafa reprezintă culmea operei sale - în orice caz, partea ei cea mai cunoscută - este fără doar şi poate pentru că, citindu-i comunicarea, ne vine imediat în minte o imagine: savantul Dr. Wood căţărat pe o scară, pe cale să examineze părul girafei cu un pieptene.

Da, Universitatea Humboldt State poate face mare caz că are în rândurile sale primul om de ştiinţă care, literalmente, a pieptănat girafa.

Notă: În franceză, expresia peigner la girafe înseamnă "a face ceva inutil", "a nu face nimic".


În toamna anului 2003, mândra Europă era în drum spre Planeta Roşie. Sonda spaţială Mars Express trebuia să ajungă în spaţiu în decembrie şi să lanseze un mic modul automat, botezat Beagle 2, care urma să examineze suprafaţa planetei Marte în căutarea unor eventuale urme de viaţă. Cel care a conceput acest aparat, britanicul Colin Pillinger, era pe atunci extrem de încrezător în sensibilitatea maşinăriei sale, încât a declarat presei: "Dacă un marţian trage un pârţ, Beagle 2 va detecta emisia de metan."

Din păcate, n-am avut niciodată veşti de la acest modul automat după sosirea lui pe Marte. Oare ce s-o fi întâmplat cu el? Ne imaginăm că se află încă în stare de funcţionare. Presupunem şi că marţianul a dat dovadă de bunăvoinţă: mai întâi pentru că există, apoi pentru că are un anus pe care ştie să-l folosească. Dintr-odată, un marţian care se plimbă prin zonă lansează un pârţ finuţ: structura electronică a lui Beagle 2 îşi dă seama imediat. Nu e o performanţă oarecare; doar dacă ne imaginăm că marţianul trage nişte pârţuri fenomenale, că până şi un generator eolian le-ar detecta.

Un marţian trage un pârţ, iar Pământul ştie! Este un şoc pentru omenire: aşadar, există o formă de viaţă extraterestră care trage pârţuri, şi prin asta a fost ea descoperită. Un extraterestru atât de simpatic, că-ţi vine să-l iei în braţe imediat. Din păcate, navetele spaţiale de la noi nu mai ajung în planeta Marte. Ăsta-i cusurul ştiinţei: ne dezvăluie orizonturi fascinante, dar le lasă inaccesibile. Prin urmare, nu mai putem decât să sperăm că marţienii vor veni cu a lor farfurie zburătoare să ne tragă pârţuri în nas.

Fără doar şi poate, Colin Pillinger l-a citit pe René Fallet. În cartea La Soupe aux choux [Supa de varză], romancierul şi-a imaginat fix această situaţie: doar că, de data aceasta, auzind pârţul unui om, marţianul este cel care descoperă existenţa omenirii. Dar e aceeaşi chestie. Să crezi că pârţul este limbajul comun al cosmosului. În orice caz, pârţul este semnul unui metabolism activ. Diger, deci trăiesc. Trăiesc, deci trag pârţuri. Trag pârţuri, deci exist. Este o lege a Universului. Puţin probabil că lucrurile stau altfel pe Marte.

Să examinăm totuşi această ipoteză: marţianul există, dar nu are găoază. Drept care, Beagle 2 nu are nici o şansă să-l miroasă. E o tâmpenie: două civilizaţii urmează să intre în contact, să schimbe între ele o tonă de informaţii, şi iată că ratează întâlnirea. Dar, la urma urmelor, ce mare brânză ne-ar putea învăţa un marţian care nu e în stare să tragă pârţuri?

Ultima ipoteză: marţianul există, dar gazul pe care îl degajă nu e metan. Colin Pillinger s-a gândit oare la asta? E o ipoteză şi mai şocantă decât cea dinainte. Şi asta pentru că acest marţian, din păcate, la fel de imposibil de detectat ca şi cel fără găoază, este un animal pe care ne-ar plăcea să-l cunoaştem. "Ce fel de pârţuri tragi, marţianule?", l-am fi întrebat noi. "Freon şi un pic de protoxid de azot", ne-ar fi răspuns el. Ar fi fost începutul unei frumoase poveşti, nu credeţi?