Penelopiada

Nominalizată la Man Booker International Prize, inaugurat în 2005, premiu care consfinţeşte recunoaşterea unui scriitor pentru realizări remarcabile în domeniul literar, Margaret Atwood este autoarea a mai bine de 35 de opere în proză, poezie şi eseuri critice, apreciate pe plan internaţional. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără The Governor General's Award pentru Povestea cameristei, Giller Prize, precum şi Premio Litterario Internazionale Mondello, Italia, pentru Alias Grace.

Povestea cameristei, Ochi-de-Pisică, Alias Grace şi Oryx şi Crake au fost toate pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Man Booker Prize, pe care l-a câştigat abia cu romanul Asasinul orb (1939). Este membră a Societăţii Regale din Canada, i s-a conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar şi French Chevalier dans l'Ordre des Arts et des Lettres şi este Membru Onorific Străin al Academiei Americane de Ştiinţe şi Arte. În prezent, locuieşte la Toronto.


Pentru Penelopa n-a fost uşor să aibă grijă de un regat în absenţa soţului ei plecat să lupte în războiul troian. Supărată că Odiseu a fost obligat să plece din cauza comportamentului şocant al frumoasei sale verişoare, Elena, Penelopa se vede nevoită să-şi crească singură fiul neascultător, să înfrunte toate bârfele scandaloase şi să ţină piept celor peste o sută de peţitori desfrânaţi, lacomi şi însetaţi de sânge... Margaret Atwood i-a dat Penelopei un glas realist şi mucalit, ca să-şi spună povestea veche de când lumea.


"Pragmatică, inteligentă, casnică şi plină de dor, Penelopa este eroina perfectă a lui Margaret Atwood". (The Spectator)

"Margaret Atwood se pune în rolul Penelopei cu o vervă extraordinară... ea explorează natura însăşi a povestirii mitice". (The Guardian)

"O carte scrisă cu măiestrie, plăcută şi ludică." (Sunday Herald)

"Penelopa prinde viaţă cu ajutorul vocii pe care i-o împrumută Margaret Atwood: sardonică, plină de subînţelesuri, la jumătatea drumului între Dorothy Parker şi Neveste disperate". (The Independent)

"Această carte e o bijuterie: etalează un umor acid şi o doză substanţială de lirism. În viziunea autoarei, Penelopa şi slujnicele ei sunt figuri extrem de complexe: în acelaşi timp, vechi dar şi moderne, liniştite dar şi răpuse de durere, neputincioase dar şi pline de forţă". (Baltimore Sun)


Căsătoria mea a fost aranjată. Pe vremea aceea, aşa se proceda: unde erau nunţi, erau şi aranjamente. Şi nu mă refer la lucruri cum ar fi peplumul de mireasă, florile, banchetele şi muzica, deşi le aveam şi noi. Toată lumea se bucură de ele, chiar şi acum. Aranjamentele despre care vorbesc eu erau mai perfide.

După vechile reguli, numai oamenii importanţi se bucurau de căsătorie, pentru că numai aceştia aveau zestre. Restul nu era decât acuplare de toate felurile - violuri sau seducţii, amoruri şi aventuri de-o noapte cu zei care se dădeau drept păstori sau cu păstori ce se dădeau drept zei. Rar, se mai băga şi câte o zeiţă, rătăcind de colo-colo, în chip de muritoare, precum o regină făcând pe lăptăreasa, numai că, drept recompensă, bărbatul pe care punea ochii avea viaţă scurtă şi, adesea, o moarte violentă. Veşnicia nu prea făcea casă bună cu muritorii: era ca focul şi ţărâna, dintre care numai focul ieşea totdeauna învingător.

Zeii nu se dădeau niciodată îndărăt să dea lucrurile peste cap. Dimpotrivă, le făcea chiar plăcere. Se zguduiau de râs când vedeau vreun muritor sau vreo muritoare cu ochii sfârâind în orbite, din cauza unei supradoze de amor divin. Zeii aveau ceva infantil în ei, la modul scârbos. Acum pot să spun asta, pentru că nu mai am trup, asemenea suferinţe îmi sunt imposibile, iar zeii, oricum, nu stau să asculte ce spun eu. După câte îmi dau seama, s-au dus la culcare. În lumea voastră, nu mai primiţi vizite din partea zeilor, aşa cum se întâmpla mai demult; doar dacă sunteţi sub influenţa drogurilor.

Unde eram? Aaa, da, la căsătorii. Căsătoriile aveau ca scop naşterea copiilor, iar aceştia nu erau jucării sau animale de companie. Copiii erau vehicule pentru a duce lucrurile mai departe. Aceste lucruri puteau fi regate, daruri bogate de nuntă, poveşti, pizmuiri, dihonii sângeroase. Prin ei se făureau alianţele; prin ei erau răzbunate nedreptăţile. A avea un copil însemna a elibera o forţă în lume.

Dacă aveai un duşman, cel mai bine era să îi ucizi fiii, chiar şi pe cei abia născuţi. Dacă n-o făceai, aceştia aveau să crească şi să te hăituiască până la moarte. Dacă nu erai în stare să îi măcelăreşti, atunci puteai să-i ascunzi şi să îi surghiuneşti sau să-i vinzi ca sclavi, dar câtă vreme trăiau, erau un pericol pentru tine.

Dacă aveai fiice şi nu fii, trebuia să le dai la prăsilă cât mai curând posibil, ca să ai nepoţi. Cu cât aveai mai mulţi purtători de sabie şi aruncători de suliţă în familia ta, cu atât mai bine, pentru că toţi ceilalţi bărbaţi de seamă din jur căutau cu lumânarea un pretext, ca să prade cine ştie ce rege sau nobil şi-apoi să plece cu tot ce puteau apuca, inclusiv cu oamenii acestuia. Orice slăbiciune a unui deţinător de putere însemna o bună ocazie pentru altcineva, aşa că toţi regii şi nobilii aveau nevoie de tot ajutorul pe care îl puteau obţine.

Prin urmare, era de la sine înţeles că avea să mi se aranjeze căsătoria când îmi venea rândul.

La curtea regelui Icarius, tatăl meu, se mai păstra vechiul obicei de a se organiza concursuri, pentru alegerea celui care avea să îi fie soţ unei femei nobile prin naştere, în momentul în care, cum s-ar spune, îi venea sorocul. Bărbatul care câştiga concursul obţinea femeia şi nunta şi se aştepta din partea lui să se stabilească în palatul tatălui miresei şi să-şi dea obolul de prunci băieţi. Primea, prin căsătorie, bogăţii - cupe de aur, boluri de argint, cai, veşminte de ceremonie, arme, toate nimicurile alea atât de preţuite pe vremea când trăiam. Şi familia lui trebuia să contribuie cu acelaşi gen de gunoaie, în cantitate cât mai mare.

Le zic gunoaie, pentru că ştiu unde ajungeau majoritatea dintre ele. Mucegăiau în adâncul pământului sau zăceau pe fundul mării; ori se stricau şi se topeau. Unele dintre acestea şi-au croit drum spre palate enorme care - ciudat - nu erau locuite de regi sau regine. Procesiuni nesfârşite de oameni îmbrăcaţi fără gust se înşiruiau prin aceste palate, holbându-se la cupele de aur şi la bolurile de argint care nici măcar nu mai erau folosite. Apoi se duceau la un fel de piaţă interioară şi cumpărau fotografii ale acestor lucruri sau versiuni ale lor în miniatură, care nu erau făcute din argint sau aur. De aceea le numesc gunoaie.

După obiceiurile străvechi, mormanul uriaş de pradă matrimonială scânteietoare rămânea la familia miresei, în palatul acesteia. Probabil datorită acestui lucru s-a ataşat tata atât de mult de mine, după încercarea lui nereuşită de a mă îneca în mare: unde eram eu era şi comoara.

(De ce m-o fi aruncat totuşi? E o întrebare care mă bântuie încă. Cu toate că nu sunt pe deplin satisfăcută de explicaţia cu giulgiul pe care aveam să-l ţes, nu am reuşit niciodată să aflu răspunsul exact, nici măcar aici, în adâncuri. De fiecare dată când îl văd pe tata croindu-şi drum printre florile de asfodel şi încerc să iau legătura cu el, o ia la fugă, ca şi cum n-ar vrea să dea ochii cu mine.

Mă gândesc, uneori, că s-ar putea să fi fost o ofrandă adusă zeului mării, despre care se ştia că e însetat de vieţi omeneşti. Apoi m-au salvat raţele, fără ca tata să facă ceva. Presupun că tata ar putea argumenta că se ţinuse de cuvânt în ceea ce priveşte învoiala dintre ei, dacă de asta o fi fost vorba, nu trişase, iar dacă zeul mării dăduse greş să mă tragă la fund şi să mă devoreze, nu era decât ghinionul lui.

Cu cât mă gândesc mai profund la această versiune a evenimentelor, cu atât îmi place mai mult. Mi se pare logică.)

Imaginaţi-vă cum eram, o fată deşteaptă, dar nu frumoasă din cale-afară, la vârsta măritişului, de, să zicem, cincisprezece ani. Să presupunem că mă uit pe fereastra odăii mele - care se afla la etajul al doilea al palatului - înspre o curte unde se strâng concurenţii: toţi pretendenţii aceia tineri care doresc să se întreacă pentru a-mi câştiga mâna.

Bineînţeles, nu mă uit direct pe fereastră. Nu îmi proptesc coatele pe pervaz, ca o slujnică lălâie, şi nu mă holbez cu neruşinare. Nu, eu mă uit pe furiş dindărătul voalului şi pe după draperie. Nu s-ar cuveni ca tinerii aceia aproape dezbrăcaţi să-mi vadă chipul fără văl. Femeile de la palat m-au împopoţonat cât au putut ele mai bine, menestrelii au compus cântece în cinstea mea - "radioasă precum Afrodita", şi toată gargara obişnuită - dar eu sunt intimidată şi mă simt groaznic. Tinerii râd şi glumesc; se simt în largul lor împreună; nu aruncă nici o privire în sus.

Ştiu că nu mă vizează ei pe mine, pe Penelopa, pe Răţuşcă, ci se gândesc doar la ceea ce le aduce căsătoria aceasta - legăturile regale, mormanul de nimicuri lucitoare. N-o să se omoare nici un bărbat, vreodată, din dragoste pentru mine.

Şi nici n-a făcut-o vreun bărbat vreodată. Nu că mi-aş fi dorit să inspir acel gen de sinucideri. Nu eram o devoratoare de bărbaţi, nu eram o sirenă, nu eram ca verişoara Elena căreia îi plăcea la nebunie să facă cuceriri, doar ca să arate că poate. De îndată ce bărbatul era în patru labe, ceea ce se întâmpla foarte repede, ea îi întorcea spatele şi pleca, fără să se uite îndărăt, râzând nonşalant, aşa cum numai ea ştia, ca şi cum l-ar fi văzut pe piticul palatului stând ridicol în cap.

Eram o fată cumsecade - mai cumsecade decât Elena, sau, cel puţin, aşa credeam eu. Ştiam că aveam de dăruit mai mult decât frumuseţe. Eram deşteaptă, toată lumea spunea asta - de fapt, o spuneau atât de des, încât mi se părea descurajant - dar inteligenţa este o calitate pe care un bărbat o apreciază la nevasta lui doar de la depărtare. De aproape, e dispus să accepte zi de zi o atitudine amabilă, dacă n-are altceva mai atrăgător de primit.

Soţul cel mai probabil pentru mine avea să fie fiul cel mic al unui rege cu mare avere - unul dintre băieţii lui Nestor (în mitologia greacă, regele Pylosului, unul dintre argonauţi - n.trad.) poate. Ar fi fost o legătură bună pentru regele Icarius. Îi studiam prin voalul meu pe tinerii aceia care se învârteau de colo-colo jos, încercând să-mi dau seama care cine era şi - lucru absolut inutil, odată ce alegerea soţului nu depindea de mine - pe care îl preferam.

Cu mine erau câteva slujnice - nu mă scăpau niciodată din ochi, eram un risc până ce ajungeam la adăpostul căsătoriei, deoarece nu se ştie niciodată ce vânător de zestre insolent ar putea încerca să mă seducă sau să mă răpească şi să fugă cu mine. Slujnicele constituiau sursele mele de informaţii. Erau izvoare nesecate de bârfă trivială: puteau umbla libere prin palat, aveau posibilitatea să îi studieze pe bărbaţi din toate unghiurile, să tragă cu urechea la toate conversaţiile lor, să râdă şi să glumească cu ei cât le poftea inima: nimănui nu îi păsa cine li se strecura între picioare.
- Cine e cel cu pieptul bombat? întrebai eu.
- O, e doar Odiseu, zise una dintre slujnice.

Nu era considerat - cel puţin de ele - a fi un candidat serios la mâna mea. Palatul tatălui său era în Itaca, o stâncă plină de capre; avea veşminte rustice; se purta ca un fante dintr-un târg neînsemnat şi emisese deja tot felul de idei complicate considerate ciudate de ceilalţi. Fără doar şi poate, era deştept, spuneau toţi. De fapt, era prea deştept ca să îi fie bine. Ceilalţi tineri făceau glume pe seama lui - "Nu intra niciodată în joc cu Odiseu, prietenul lui Hermes (zeul hotarelor, al călătorilor, al păstorilor, al hoţilor, al poeţilor, al comerţului etc - n.trad.)", zicea lumea. "N-ai să câştigi niciodată." Era ca şi cum ai fi spus că era un şarlatan şi un hoţ. Bunicul lui, Autolycus (fiul lui Chios şi al lui Hermes, hoţ renumit; unul dintre argonauţi - n.trad.), era bine-cunoscut taman pentru aceste calităţi şi avea reputaţia că nu câştigase nimic în mod cinstit în viaţa lui.
- Mă-ntreb cât de repede aleargă, am zis eu.

În unele regate, concursul pentru mirese consta într-un meci de lupte corp la corp, în altele, în curse de care, dar la noi erau întrecerile la alergare.
- Nu prea repede, cu picioarele alea scurte, a zis una dintre slujnice răutăcioasă.

Şi, într-adevăr, picioarele lui Odiseu erau cam scurte în raport cu trupul. Când stătea jos, era în regulă, nu se observa; dar când se ridica, arăta ca o matahală.
- Nu atât de repede, încât să te prindă pe tine, spuse alta. Doar n-ai vrea să te trezeşti dimineaţa în pat cu soţul tău şi cu o turmă din vacile lui Apollo.

Era o glumă în legătură cu Hermes, al cărui prim act de hoţie, chiar în ziua naşterii sale, a fost un raid îndrăzneţ printre vite.
- Asta dacă nu cumva s-ar afla şi un taur printre ele, zise alta.
- Sau vreo capră, se băgă şi a treia. Un ţap mare şi puternic! Fac rămăşag că i-ar plăcea răţuştii noastre! Ia să vezi ce-ar mai behăi ea imediat!
- N-aş zice nu nici eu la una ca asta, spuse a patra. Mai bine un ţap, decât degeţelele astea de prunci ce roiesc în jur!

Începură toate să râdă, cu mâinile la gură, fornăind vesele.

Eu eram siderată. Nu am înţeles glumele lor porcoase, nu încă, aşa că nu ştiam exact de ce râdeau, deşi mi-am dat seama că mă vizau pe mine. Dar nu le puteam nicicum opri.

În momentul acela, îşi făcu apariţia verişoara mea, Elena, plutind, cu gâtul lung, precum lebăda care se credea. Mergea legănându-se din şolduri, cum numai ea ştia; ba mai şi exagera un pic. Deşi era vorba de căsătoria mea, voia ca întreaga atenţie să fie îndreptată asupra ei. Arăta la fel de bine ca de obicei, mai mult, era intolerabil de frumoasă. Se îmbrăcase impecabil: soţul ei, Menelau, avea totdeauna grijă să fie aşa; îşi şi permitea, pentru că era putred de bogat. S-a aplecat spre mine, privindu-mă ciudat, de parcă ar fi flirtat. O bănuiam că flirtează şi cu propriu-i câine, cu oglinda, cu pieptenele, cu stâlpul de la pat. Simţea nevoia să exerseze.
- Cred că Odiseu ar fi un soţ foarte potrivit pentru răţuşca noastră, a zis ea. Îi place viaţa liniştită, şi, dacă o ia cu el în Itaca, aşa cum se laudă, va trăi în pace. Îl poate ajuta să aibă grijă de capre. Ea şi Odiseu seamănă bine. Au amândoi picioare scurte.

A spus-o mieros, însă cele mai blânde vorbe ale sale erau adesea cele mai crude. De ce oare oamenii frumoşi cred că toţi ceilalţi există pe lume numai ca să se amuze pe seama lor?

Slujnicele chicotiră. Mă făcuse praf. Nu mă gândisem că aveam picioare chiar atât de scurte şi cu atât mai puţin că Elena avea să observe lucrul acesta. Puţine îi scăpau însă atunci când era vorba să evalueze graţiile fizice şi defectele altora. Din cauza aceasta avea să se bage în necaz cu Paris, mai târziu - acesta arăta mult mai bine decât Menelau, care era greoi şi avea părul roşu. Cel mai bun lucru care se putea spune despre Menelau, atunci când au început să vorbească despre el în poeme, era acela că avea un glas foarte puternic.

Slujnicele se uitară toate la mine, să vadă ce zic. Însă Elena avea darul de a-i lăsa pe oameni fără grai, iar eu nu eram o excepţie.
- Nu-ţi face griji, micuţa mea verişoară, mă linişti ea, bătându-mă uşor pe braţ. Se zvoneşte că e foarte inteligent. Iar tu eşti la fel, aşa am aflat. Aşa că vei înţelege ce-ţi spune el. Eu, una, n-am priceput niciodată nimic! Ce bine pentru amândouă că nu m-a câştigat pe mine!

Zâmbi superior, ca şi când ar fi avut prima şansă la un cârnăcior nu prea grozav, dar pe care l-a respins cu dispreţ. Într-adevăr, Odiseu se numărase printre pretendenţii la mâna ei şi, ca orice bărbat de pe lumea asta, luptase cu disperare s-o câştige. Acum intrase în competiţie pentru ceva ce era, în cel mai bun caz, doar de rangul al doilea.

După ce îşi termină treaba înfigând cuţitul în rană, Elena plecă. Slujnicele începură să vorbească despre colierul ei splendid, despre cerceii scânteietori, despre nasul ei perfect, coafura elegantă, despre ochii ei luminoşi şi despre paspoalul ţesut, plin de gust, al robei sale strălucitoare. Ca şi când eu nici n-aş fi fost de faţă. Şi asta chiar în ziua nunţii mele!

Toate acestea m-au stresat îngrozitor. Am început să plâng, aşa cum aveam s-o fac adesea în viitor, iar fetele m-au dus să mă întind în pat.

Astfel, am pierdut spectacolul cursei. A câştigat-o Odiseu. Trişase, după cum am aflat mai târziu. Fratele tatălui meu, unchiul Tyndareus (rege spartan, soţul Ledei, cea sedusă de Zeus deghizat în lebădă - n.trad.), tatăl Elenei - cu toate că, aşa cum v-am spus, unii ziceau că Zeus era, de fapt, părintele ei - îl ajutase s-o facă. Acesta le pusese celorlalţi pretendenţi un drog în vin, care le încetinise mişcările, dar nu într-atât încât să-şi dea seama; lui Odiseu îi dăduse o poţiune care avea efect contrar. Înţeleg că genul acesta de manevre a devenit o tradiţie şi se practică, încă, în lumea muritorilor, în întrecerile atleţilor.

De ce îl ajutase unchiul Tyndareus pe viitorul meu soţ în felul acesta? Nu erau nici prieteni, nici aliaţi. Ce avea Tyndareus de câştigat din asta? Unchiul meu nu ajuta pe nimeni - vă rog să mă credeţi - doar din bunătate, o calitate care îi lipsea cu desăvârşire.

Una dintre variante era că eu constituiam plata pentru un serviciu pe care Odiseu i-l făcuse lui Tyndareus. Când concuraseră pentru Elena şi în momentul în care lucrurile începuseră să se îndârjească, Odiseu îl pusese pe fiecare pretendent să depună un jurământ ca, indiferent cine câştiga, să fie apărat de toţi ceilalţi dacă vreun bărbat încerca s-o răpească. În felul acesta, a calmat lucrurile şi meciul cu Menelau s-a desfăşurat fără incidente. Cu siguranţă, ştia că nu avea nici o şansă. Bârfele spuneau că atunci a bătut palma cu Tyndareus: în schimbul asigurării unei căsătorii profitabile pentru strălucitoarea Elena, Odiseu avea s-o primească în schimb pe ştearsa Penelopa.

Dar eu cred altceva; Tyndareus şi tata, Icarius, erau amândoi regi în Sparta. Guvernau alternativ, un an unul, următorul, celălalt şi aşa mai departe. Numai că Tyndareus îşi dorea tronul doar pentru sine, aşa cum a şi reuşit, mai târziu. Aşa că i-a descusut pe diverşi pretendenţi în legătură cu planurile lor şi a aflat că Odiseu împărtăşea ideea de modă nouă cum că soţia ar trebui să îl urmeze pe soţ şi nu invers. I-ar fi căzut tare bine lui Tyndareus să mă trimită departe - pe mine şi pe fiii pe care era posibil să îi port în pântec. În felul acesta, erau mai puţini cei care i-ar fi venit în ajutor lui Icarius, în eventualitatea unui conflict deschis.

Indiferent ce era îndărătul acestei chestiuni, Odiseu a trişat şi a câştigat cursa. Am văzut-o pe Elena zâmbind maliţios, în vreme ce se uita la ritualurile matrimoniale. Credea că încăpusem pe mâinile unui neghiob needucat care avea să mă târască într-o răstoacă jalnică, iar ei nu îi displăcea deloc lucrul acesta. Ştiuse, probabil, cu mult înainte că se ticluia ceva.

În ceea ce mă priveşte, mi-a fost greu să trec prin ceremonie - sacrificiile de animale, ofrandele aduse zeilor, ablaţiunea de purificare, libaţiile, rugăciunile, cântările interminabile. Mă simţeam destul de năucă. Îmi ţineam ochii plecaţi, aşa că tot ce vedeam din Odiseu era partea de jos. Picioare scurte - nu conteneam eu să-mi spun în gând, chiar şi în momentele cele mai solemne. Nu era un gând cuviincios - era trivial şi prostesc şi îmi venea să chicotesc din cauza lui - dar, ca o scuză, trebuie să subliniez că nu aveam decât cincisprezece ani.


Şi uite-aşa i-am fost dată eu lui Odiseu, precum un pachet de carne. Un pachet de carne într-un înveliş de aur, chiar aşa. Un fel de sângerete poleit.

Dar poate e o comparaţie prea crudă pentru voi. Aş vrea să vă spun, însă, ceva: carnea era foarte preţuită printre noi - aristocraţii mâncau multă carne, carne, carne şi nu o pregăteau decât la cuptor: minunata haute cuisine nu caracteriza epoca noastră! Ooo, era să uit: mai era şi pâinea - lipia - adică pâine, pâine, pâine şi vin, vin, vin. Pe lângă acestea, aveam şi fructe sau legume, dar probabil că nu aţi auzit de ele, pentru că nimeni nu le prea folosea în cântări.

Şi zeii voiau carne, la fel ca noi, dar nu le dădeam decât oase şi grăsime, datorită unei oarecare dexterităţi rudimentare a lui Prometeu: numai un idiot s-ar fi lăsat amăgit de un săcotei de resturi bovine etichetate ca fiind bune; iar Zeus se păcălea, de unde rezultă că zeii nu erau totdeauna aşa inteligenţi precum voiau să pară în faţa noastră.

Acum pot să spun asta, deoarece sunt moartă. N-aş fi îndrăznit s-o fac mai devreme. Nu ştiai niciodată când te asculta vreunul dintre zei, deghizat în cerşetor, într-un vechi prieten sau într-un străin. E drept, uneori mă îndoiam de existenţa lor, a zeilor ăstora. Dar câtă vreme am fost în viaţă, mi s-a părut prudent să nu risc.


La ospăţul de la nunta mea au fost de toate - hălci de carne unsuroasă, bucăţi uriaşe de pâine aromată, damigene enorme cu vin bun. Mă miram că oaspeţii nu explodează pe loc de cât s-au îmbuibat. Aşa cum am învăţat mai târziu din diverse experienţe, nimic nu stimulează mai mult lăcomia ca atunci când mănânci gratis.

Pe vremea aceea, mâncam cu mâna. Rodeam şi molfăiam mult şi cu greutate, dar tot mai bine aşa - fără ustensile ascuţite pe care puteai să le înfigi iute în vreun oaspete care te-a supărat cu ceva. În cazul oricărei nunţi precedate de o întrecere, era normal să existe şi câţiva perdanţi îndureraţi; dar nici un peţitor dintre cei care fuseseră învinşi nu şi-a pierdut cumpătul la ospăţul meu. Era, mai degrabă, ca atunci când pierzi o licitaţie de cai.

Vinul era prea tare, aşa că au fost multe capete zăpăcite de băutură. Chiar tatăl meu, regele Icarius, s-a îmbătat destul de rău. Bănuia că i se jucase o festă de către Tyndareus şi Odiseu, era aproape sigur că trişaseră, dar nu îşi putea da seama cum o făcuseră; şi asta îl scotea din minţi, iar când se înfuria, bea chiar mai mult şi făcea comentarii insultătoare despre bunicii oamenilor. Însă era rege, aşa că nu se lăsa cu dueluri.

Odiseu, însă, nu s-a îmbătat. Avea un stil prin care lăsa impresia că bea mult, dar, de fapt, n-o făcea. Mi-a spus mai târziu că, dacă un bărbat trăieşte din inteligenţă, aşa ca el, atunci trebuie să fie mereu pe fază şi să-şi păstreze mintea ascuţită, precum securile sau săbiile. Numai proştii, mi-a spus el, se laudă cu cât de mult pot ei bea. Lucrul acesta duce la exagerare, apoi la lipsa atenţiei şi la slăbirea puterilor; e momentul în care te loveşte duşmanul.

În ceea ce mă priveşte, eu n-am putut mânca nimic. Eram prea emoţionată. Stăteam acolo, acoperită cu voalul de mireasă, abia îndrăznind să mă uit la Odiseu. Eram sigură că îl voi dezamăgi, de îndată ce îmi va dezvălui chipul şi mi se va strecura pe sub mantie şi pe sub cingătoare şi pe sub veşmântul sclipitor cu care fusesem împodobită. Numai că nici el, nici ceilalţi nu se uitau la mine. Se holbau cu toţii la Elena, care nu contenea să împartă la zâmbete năucitoare în dreapta şi-n stânga, fără să scape nici un bărbat din vedere. Avea un fel de a surâde care îi făcea pe fiecare să creadă că era îndrăgostită, în taină, numai şi numai de el.

Cred că a fost spre norocul meu că Elena le distrăgea tuturor atenţia, căci, în felul acesta, nu mă mai băgau în seamă pe mine şi nici nu observau cum tremuram ca varga, stânjenită. Nu eram doar emoţionată, ci realmente înspăimântată. Slujnicele îmi împuiaseră urechile cu poveşti despre cum - după ce intram în iatacul nupţial - aveam să fiu spintecată, precum ară plugul brazda, şi despre cât de dureros şi de umilitor va fi.

În ceea ce o priveşte pe mama, încetase la timp să mai înoate încolo şi încoace, ca un delfin, ca să participe la nuntă, lucru pentru care îi eram mai puţin recunoscătoare decât s-ar fi cuvenit. Stătea acolo, pe tron, alături de tata, înveşmântată într-un albastru rece, cu o băltoacă lăţindu-i-se la picioare. Mi-a ţinut o scurtă cuvântare, în vreme ce slujnicele îmi schimbau costumaţia pentru a nu ştiu câta oară, însă, în momentul acela, nu mi s-a părut de mare ajutor. Vorbea, pur şi simplu, în dodii; însă pe vremea aceea, toate naiadele făceau aşa.

Iată ce mi-a spus:
Apa nu opune rezistenţă. Apa curge. Când îţi vâri mâna în ea, tot ce simţi e o mângâiere. Apa nu e un zid solid, nu te va opri de la nimic. Însă apa se duce totdeauna unde vrea şi, până la urmă, nimic nu îi stă în cale. Apa e răbdătoare. Picăturile de apă fărâmă piatra. Să nu uiţi asta, copila mea. Nu uita că tu eşti pe jumătate apă. Dacă nu poţi trece de un obstacol, ocoleşte-l. Aşa face apa.

După ceremonii şi după ospăţ, a avut loc procesiunea obişnuită spre iatacul nupţial, cu nelipsitele torţe şi glume deocheate, cu hăhăielile beţivilor. Patul fusese împodobit cu ghirlande, pragul stropit, libaţiile fuseseră turnate. În faţa porţilor, fusese postat un uşier care s-o împiedice pe mireasă să dea bir cu fugiţii, cuprinsă de oroare, şi să ţină piept prietenelor ei care puteau da buzna să-i sară în ajutor, în momentul în care o auzeau ţipând. Toate acestea erau teatru: ficţiunea consta în faptul că mireasa fusese furată, iar consumarea actului matrimonial avea să fie un viol sancţionat. Urma să fie o cucerire, o călcare în picioare a vrăjmaşului, un omor simulat. Urma să fie sânge.

Odată uşa închisă, Odiseu m-a luat de mână şi m-a aşezat pe pat.
- Uită tot ce ţi s-a spus, mi-a şoptit el. N-am să te fac să suferi, sau, oricum, nu prea mult. Dar ar fi bine pentru amândoi dacă te-ai preface puţin. Mi s-a spus că eşti fată deşteaptă. Crezi c-ai putea să ţipi un pic? Asta i-ar satisface - ştii, ascultă la uşă - şi-or să ne lase în pace, ca să ne vedem de-ale noastre şi să ne împrietenim.

Acesta era unul dintre marile lui secrete atunci când voia să convingă pe cineva: o făcea pe respectiva persoană să creadă că se confruntau amândoi cu acelaşi obstacol şi că era nevoie să-şi unească forţele, ca să treacă peste el. Putea să atragă pe oricine îl asculta să colaboreze cu el - o conspiraţie minoră, ticluită de el. Nimeni nu era în stare s-o facă mai bine: în privinţa aceasta, legendele nu minţeau. Şi mai avea şi un glas minunat, profund şi sonor. Aşa că am făcut exact cum mi-a spus.