Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Ochi-de-pisică


Margaret Atwood, traducere de Virgil Stanciu

06.02.2008
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Margaret Atwood
Ochi-de-pisică
Editura Leda, 2006
Grupul editorial Corint


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

V. Storcătoarea
Ieşind de la galerie, merg spre est. Trebuie să fac nişte cumpărături, să-mi iau ceva decent de mâncare, să mă organizez. Când sunt singură, recad în obiceiul de a uita să mănânc, stau şi lucrez toată noaptea, o ţin tot aşa până când mă încearcă o senzaţie stranie pe care, după puţină gândire, o identific drept lihneală. Atunci întreprind un raid prin frigider, înghiţind, ca un aspirator, tot ce găsesc. Resturi.

Azi dimineaţă am găsit ouă, dar s-au terminat. Nu mai am pâine, nu mai am lapte. Dar cum se face că au existat, de la bun început, ouă, pâine şi lapte? Rezervele lui Jon, probabil - trebuie că mănâncă şi la studio, din când în când. Să fi cumpărat alimentele anume pentru mine? Greu de crezut.

O să-mi cumpăr portocale şi iaurt fără fructe. Voi adopta o atitudine pozitivă, voi avea grijă de mine însămi, mă voi hrăni cu enzime şi bacterii prietenoase. Plutesc pe aripile acestor intenţii bune până ajung jos, în centru.

Aici se ridica, odinioară, magazinul Eaton's, chiar în colţul ăsta, galben şi pătrăţos. În locul lui se înalţă acum o clădire uriaşă, ceea ce se numeşte un complex comercial, de parcă mersul la cumpărături ar fi o boală psihică. E sticloasă şi faianţată, verde ca un aisberg. Peste drum, un teritoriu cunoscut: magazinul universal Simpson's. Ştiu că undeva, înăuntru, există şi o alimentară. Vitrinele de sticlă groasă expun teancuri de prosoape, sofale şi fotolii burduşite, cearşafuri cu imprimeuri moderne. Îmi pun întrebarea ce se întâmplă cu atâtea textile. Oamenii le cară de aici cu grămada, îşi umplu locuinţele cu ele: instinctul cuibului. Un concept mai puţin atractiv dacă ai văzut un cuib de aproape. Trebuie să existe o limită la câte textile poţi îngrămădi într-o singură casă, dar, fireşte, le poţi şi arunca. Pe vremuri, cumpărai pentru calitate, lucruri durabile. Păstrai veşmintele până deveneau parte din tine, verificai trăinicia tivurilor, felul cum erau cusuţi nasturii, frecai materialul între degete.

Următoarele vitrine conţin manechine cu feţe severe, cu pelvisul scos în afară, cu umerii proiectaţi într-o parte sau alta, făcându-le să arate ca nişte ucigaşi cu toporul cocoşaţi. Presupun că ăsta-i lookul la modă: agresivitate ursuză. Pe trotuare, o mulţime de androgini, în carne şi oase: fetele cu geci negre de piele şi bocanci grei, bărbăteşti, cu părul tuns perie sau cu coadă de cal; băieţii cu privirea posacă, bosumflată, a femeilor de pe coperţile revistelor de modă, cu părul dat cu gel ca să stea ţepos. De departe, nu pot să-i deosebesc, deşi între ei probabil că reuşesc s-o facă. Din cauza lor mă simt demodată.

Ce ţel au în viaţă? E fiecare dintre ei o imitaţie a celuilalt? Sau numai mie mi se pare, din cauză că sunt, toţi, alarmant de tineri? Deşi pozează în flegmatici, îşi poartă poftele nesăţioase la vedere, ca ventuzele unui calmar. Vor totul.

Dar presupun că, la rândul nostru, Cordelia şi cu mine le făceam aceeaşi impresie oamenilor mai vârstnici, atunci, demult, când traversam chiar aici strada, cu gulerele ridicate şi cu sprâncenele arcuite sceptic cu ajutorul pensetei, fudulindu-ne în cizmele noastre de cauciuc şi străduindu-ne să fim nonşalante, mergând spre Union Station, unde soseau trenurile, ca să inserăm monedele de un sfert de dolar în fotograful automat, care scuipa patru instantanee monocrome, de mărimea unui portofel. Cordelia cu o ţigară în colţul gurii, cu pleoapele coborâte pe jumătate, străduindu-se să arate cât mai erotic. Ultra-deştept.

Intru în Simpson's, învârtindu-mă prin uşa turnantă, şi mă rătăcesc imediat. Au schimbat toată structura interioară. Erau cândva paşnice contoare de sticlă cu margini de lemn, cu modele standard de mănuşi, ceasuri de mână de o singură marcă, fulare cu imprimeuri florale. Bun-gust şi seriozitate. Acum e împărăţia de basm a cosmeticelor: ornamente argintii, stâlpi aurii, lanţuri de lumini, nume de branduri cu litere de dimensiunile unui cap de om. Aerul miroase de trăsneşte a parfumuri care se războiesc între ele. Există ecrane video pe care se răsucesc, se înfoaie, suspină printre buzele întredeschise, se lasă mângâiate feţe cu un ten impecabil. Alte ecrane prezintă porii pielii filmaţi de aproape, înainte şi după, detalii ale curelor pentru tot ce doreşti, pentru mâini, pentru coapse, pentru gât. Pentru coate, în special pentru coatele tale: îmbătrânirea începe şi metastaziază de la coate.

Asta e o religie. Voodoo şi farmece. Aş vrea să cred în ea, în creme, loţiuni regeneratoare, unguente transparente în flacoane lucitoare ca de gumă arabică. "Nu ştii din ce-i făcut tot gunoiul ăsta?" m-a întrebat cândva Ben. "Din creste de cocoş pisate." Dar asta nu mă reţine, aş folosi orice: bale de melc, salivă de broască, ochi de triton, ca să mă mumific, să stăvilesc pic-pic-ul timpului, să rămân, mai mult sau mai puţin, aşa cum sunt.

Dar deja posed suficiente lături din astea ca să le îmbălsămez pe toate fetele din clasa mea finală de liceu, care, la ora asta, probabil că au la fel de mare nevoie de ele ca şi mine. Mă opresc suficient de mult ca să permit unei fete ce dăruieşte împroşcături scurte cu un nou parfum veninos să mă spreieze. La femme fatale s-a întors, Veronica Lake şi-a făcut din nou apariţia, pe nesimţite. Chestia miroase a struguri, ca un Kool-Aid. Nu-mi imaginez cum ar putea seduce şi altceva decât o musculiţă de vin.
- Ţie îţi place? o întreb pe fată.

Sigur că se simte singură, stând aici toată ziua cocoţată pe tocuri înalte, parfumând străinele.
- E foarte apreciat, îmi răspunde ea, evaziv.

Mă văd, rapid, din perspectiva ei: trandafir care şi-a pierdut strălucirea, pe cale să ajung matroană, sperând să fie totul bine. Eu sunt segmentul de piaţă ţintă.

O întreb unde este magazinul alimentar şi îmi spune. E jos. Mă cocoţ pe scara rulantă, dar mă pomenesc urcând. Nu-i a bună că încurc în halul ăsta indicaţiile, sau poate fac un salt peste timp, am fost deja jos? Cobor de pe escalator şi mă pomenesc înotând printre nenumărate cuiere cu rochiţe de gală pentru fete. Au guleraşele de dantelă, mânecile bufante, eşarfele de care îmi amintesc; multe dintre ele sunt cadrilate, culori sumbre autentice, cu luminozitatea sângelui, verde întunecat cu o dungă roşie, nuanţe de albastru-închis, negru. Black Watch [1]. Ăştia au dat uitării istoria, nu ştiu nimic despre scoţieni, n-au altceva mai bun de făcut decât să îmbrace fete tinere în culorile disperării, măcelului, trădării şi crimei? Felul meu de viaţă, alineat nou, A decăzut în frunza veştedă, gălbuie. Cândva a trebuit să învăţăm chestii de-astea pe de rost.

Totuşi, şi în copilăria mea stofa în carouri era la modă. Şi şosetele albe, pantofii Mary Jane [2], cadourile de ziua naşterii mereu ne­potrivite, învelite în hârtie de mătase, fetiţele cu ochii care te măsurau, atenţi, cu zâmbete alunecoase şi înşelătoare, înveşmântate în tartan, ca Lady Macbeth.

În perioada aceea nesfârşită când Cordelia exercita o mare putere asupră-mi, îmi cojeam pielea de pe tălpi. Mă îndeletniceam cu asta noaptea, când toţi credeau că dorm. Picioarele îmi erau reci şi puţin umede, netede, ca pieliţa de pe ciuperci. Începeam de la degetele mari. Îmi îndoiam piciorul de la genunchi şi crestam cu dinţii o despicătură mică în pielea mai groasă, în partea de jos, dinafară. Apoi, cu unghiile de la mână, pe care nu mi le rodeam, căci ce sens are să rozi ceva ce nu te doare, îndepărtam fâşii înguste de piele. Procedam aşijderea cu degetul mare de la celălalt picior, apoi treceam la partea din faţă a tălpii fiecărui picior, apoi la călcâie. Mergeam adânc, aproape până dădea sângele. Nimeni nu se uita la picioarele mele în afară de mine, aşa că nimeni n-avea habar de ce făceam. Dimineaţa, îmi trăgeam şosetele pe labele cojite. Umblatul era dureros, dar nu imposibil. Durerea îmi dădea posibilitatea să mă gândesc la ceva definit, ceva imediat. Era ca un suport.

Îmi rodeam capetele pletelor, aşa că aveam întotdeauna o şuviţă cu vârful umed şi ascuţit. Rodeam pieliţele din jurul unghiilor de la mâini, lăsând dunguliţe de carne expusă, sângerândă, care se întărea, formând cicatrice ce se cojeau. În cada de baie sau în chiuveta de vase degetele mele arătau ca ronţăite de şoareci. Făceam aceste lucruri în mod constant, fără să-mi dau seama. Defolierea picioarelor era însă ceva mai premeditată.

Ţin minte că la naşterea fetelor, mai întâi una, apoi cea de a doua, mi-am spus că ar fi trebuit să am fii, nu fiice. Nu mă simţeam în stare să cresc fete, nu ştiam cum funcţionează ele. Cred că mă temeam să nu le urăsc. Pentru fii aş fi ştiut ce se cere: vânătoare de broaşte, pescuit, strategii militare, bălăceală în noroi. Aş fi fost capabilă să-i învăţ cum şi de ce să se păzească. Dar şi universul băieţilor s-a schimbat: acum e mai probabil ca băieţii să apară cu acea privire nedumerită, ca a unei păsări de noapte orbite de lumina soarelui. "Apără-te ca un bărbat", aş fi spus, dar m-aş fi aflat pe nisipuri mişcătoare.

Cât despre fete, fetele mele cel puţin, ele par a se fi născut cu un fel de înveliş protector, o imunitate care mie îmi lipseşte. Te privesc drept în ochi, măsurându-te, se aşază la masa din bucătărie şi aerul din jur e luminat de luciditatea lor. Sunt întregi la cap, cel puţin aşa îmi place să cred. Prin ele îmi răscumpăr păcatele.

Mă uimesc, au făcut-o întotdeauna. Când erau micuţe, simţeam că trebuie să le păzesc de anumite aspecte din fiinţa mea, de teamă, de aspectele mai neplăcute ale căsniciilor, de zilele pline de neant. Nu doream să le transmit nimic, nimic din ceea ce era mai bine să nu aibă de la mine. Pe atunci obişnuiam să stau întinsă pe podea în întuneric, cu draperiile trase şi uşa închisă. Ziceam: Pe Mami o doare capul. Mami lucrează. Ele, însă, nu dădeau semne că ar avea nevoie de o astfel de protecţie, păreau că asimilează totul, că privesc orice lucru direct, acceptând orice. "Mami-i aici, înăuntru, întinsă pe podea. O să se simtă mai bine mâine", am auzit-o pe Sarah spunându-i lui Anne când una avea zece ani, iar cealaltă patru. Aşa că mă simţeam mai bine. O asemenea încredere, ca încrederea în răsăritul soarelui sau în fazele lunii, îmi dădea putere. Cam tot aşa ceva trebuie că-l ţine în funcţie pe Dumnezeu.

Cine ştie cum or să mă vadă ele mai târziu, cine ştie cum mă văd deja? Mi-ar plăcea ca ele să fie sfârşitul fericit al povestirii mele. Dar, fireşte, nu sunt sfârşitul propriilor lor poveşti.

Cineva se apropie de la spate, o voce neaşteptată irumpe din aerul subţire. Mă face să tresar.
- Pot să vă ajut?

O vânzătoare, de data asta ceva mai bătrână. De vârstă mijlocie. De vârsta mea, îmi spun imediat. A mea şi a Cordeliei.

Stau înconjurată de rochiţele în carouri, pipăind o mânecă. Numai Dumnezeu ştie de câtă vreme fac asta. Oare am gândit cu voce tare? Mi se pune un nod în gât şi mă dor picioarele. Dar, indiferent ce mă mai aşteaptă, nu intenţionez să deraiez de pe şine chiar în mijlocul raionului pentru fete de la Simpson's.
- Magazinul alimentar, zic.

Îmi zâmbeşte blând. E obosită, iar eu constitui pentru ea o dezamăgire: nu voi cumpăra o rochie ecosez.
- O, pentru asta mergeţi jos de tot, zice, la subsol.

Serviabilă, îmi dă indicaţii.

Uşa cea neagră se dă în lături. Şed în clădirea ce miroase a rahat de şoarece şi formol, pe marginea geamului, cu picioarele mângâiate de căldura radiatorului, privind pe fereastră cum zânele, gnomii şi bulgării de zăpadă de dedesubt se scurg prin burniţă, pe melodia Jingle Bells, intonată de o fanfară. Zânele par micşorate, stricate, mânjite de dârele de praf şi ploaie de pe sticla geamului, pe care răsuflarea mea proiectează un cerc de ceaţă. Fratele meu nu e cu mine; e prea mare pentru asta. Aşa mi-a spus. Tot pervazul geamului îmi aparţine.

Pe poliţa ferestrei de alături, şed Cordelia, Grace şi Carol, îngrămădite una în alta, şuşotind şi chicotind. Eu trebuie să stau separat, fiindcă nu vorbesc cu mine. Am zis ceva ce nu trebuia, dar nu ştiu ce, fiindcă nu vor să-mi spună. Cordelia zice că e mai bine pentru mine să revăd în minte tot ce am vorbit astăzi, încercând să găsesc cuvântul nesăbuit. În felul ăsta voi învăţa să nu mai spun aşa ceva niciodată. După ce voi fi ghicit răspunsul corect, îmi vor vorbi din nou. Totul e spre binele meu, pentru că ele sunt prietenele mele cele mai bune şi nu vor decât să mă ajute să mă perfecţionez. Aşa că la asta mă gândesc în timp ce jos trece orchestra de suflători cu căciuli de blană murate de burniţă şi majoretele-toboşăriţe cu picioarele goale şi ude, zâmbete roşii şi păr de pe care picură apa: ce am spus rău? Nu-mi amintesc să fi zis altceva decât ceea ce spun de obicei.

Intră în cameră tata, în halatul lui alb. Lucrează în altă parte a clădirii, a venit numai să ne controleze.
- Vă place parada, fetelor? se interesează.
- O, da, vă mulţumim, răspunde Carol, chicotind.
- Da, mulţumim, o îngână Grace.

Eu tac. Cordelia se dă jos de pe pervazul ei şi se urcă felin pe al meu, aşezându-se aproape de mine.
- Ne place nemaipomenit, vă mulţumim foarte frumos, zice, cu vocea ei specială rezervată adulţilor.

Părinţii mei o cred deosebit de manierată. Mă ia pe după umeri şi mă strânge uşor, o strângere complice, un avertisment. Totul va fi în regulă câtă vreme şed cuminte, nu deschid gura, nu dezvălui nimic. Atunci mă voi salva, voi fi din nou acceptată. Surâd, tremurând de uşurare, de gratitudine.

Dar de abia a ieşit tata din cameră şi Cordelia se întoarce cu faţa la mine. Are o mină mai mult tristă decât furioasă. Scutură din cap:
- Cum ai putut? mă interoghează. Cum ai putut să fii atât de nepoliticoasă? Nici măcar nu i-ai răspuns. Ştii ce înseamnă asta, nu? Regret, dar trebuie să te pedepsim. Ce ai de spus în apărarea ta?

Nu am nimic de spus.

Stau în faţa uşii închise de la camera Cordeliei. Cordelia, Grace şi Carol sunt înăuntru. Ţin o şedinţă. Pe ordinea de zi sunt eu. Pur şi simplu nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor, deşi ele mi-au dat toate şansele. Trebuie să fiu mai bună. Dar la ce să fiu mai bună?

Perdie şi Mirrie urcă scările şi vin pe culoar, înveşmântate în armura superioară a vârstei. Aş da orice să fiu de vârsta lor. Sunt singurele persoane, din câte cunosc, cu autoritate asupra Cordeliei. În mintea mea, sunt aliatele mele; mai bine zis, îmi spun că ar ţine cu mine dacă ar şti. Dacă ar şti, ce? Sunt mută până şi pentru mine însămi.
- Hello, Elaine, salută ele. Apoi mă întreabă: De-a ce vă jucaţi astăzi? De-a v-aţi ascunselea?
- Nu vă pot spune, răspund.

Ele surâd, cu bunătate şi condescendenţă, şi se îndreaptă spre camera lor, să-şi facă pedichiura şi să discute chestii serioase.

Mă reazăm de perete. De dincolo de uşă răzbate un murmur neclar de voci şi râsete, exclusiviste şi voluptuoase. Trece mama Cordeliei, fredonând numai pentru ea. Poartă o tunică de pictor. Pe obraz are o pată de vopsea verde-măr.
- Hello, dragă, zice. Spune-i Cordeliei că sunt prăjiturele pentru voi, fetele, în cutia de tablă.
- Acuma poţi intra, se aude vocea Cordeliei din cameră.

Mă uit la uşa închisă, la clanţă, la propria-mi mână care se ridică spre ea, ca şi cum nu mi-ar aparţine.

Asta e situaţia. Fetele de vârsta noastră îşi fac, sau obişnuiau să-şi facă, una alteia astfel de lucruri. Când şi fetele mele s-au apropiat de nouă ani, le-am urmărit cu îngrijorare. Le-am controlat degetele, să văd dacă şi le muşcă, picioarele, capetele smocurilor de păr. Le-am pus întrebări cu tâlc: "Totul e în regulă? Vă înţelegeţi cu prietenele voastre?" Ele mă priveau ca şi cum n-aveau idee despre ce vorbesc, de ce sunt atât de îngrijorată. Mă gândeam că se vor da de gol prin ceva: coşmaruri, mâhniri. Dar n-am observat nimic, ceea ce poate să însemne doar că ştiau cum să mă înşele, tot atât de bine ca mine. Când prietenele lor veneau la noi să se joace, le scrutam chipurile ca să detectez ipocrizia. Stând în picioare, le ascultam glasurile din camera vecină. Speram să-mi dau seama. Sau, poate, era şi mai rău. Poate că fetele mele se purtau chiar ele astfel, cu altcineva. Asta ar fi explicat feţele lor inexpresive, absenţa unghiilor roase, privirea lor albastră şi directă.

Majoritatea mamelor se îngrijorează când fetele lor ajung la vârsta pubertăţii, dar eu am reacţionat exact invers. M-am relaxat, oftând de uşurare. Fetiţele mici sunt mici şi drăguţe numai pentru adulţi. Una faţă de alta nu sunt drăguţe. Sunt de mărime naturală.

Se face tot mai frig. Zac cu genunchii strânşi cât mai aproape de corp. Îmi cojesc pielea de pe tălpi: pot s-o fac pe nevăzute, doar pipăind. Mă îngrijorează ceea ce am spus astăzi, expresia de pe faţa mea, cum merg, ce port, fiindcă toate aceste lucruri se cer îmbunătăţite. Nu sunt normală, ca altele. Cordelia mi-o spune des, dar ea mă va ajuta. Grace şi Carol mă vor ajuta şi ele. E o treabă grea şi de durată.

Dimineaţa mă dau jos din pat şi-mi pun hainele pe mine, pieptarul ţeapăn de bumbac cu jartiere, ciorapii dungaţi, puloverul de lână pestriţ, fusta ecosez. În amintire, hainele astea sunt reci. Poate chiar erau reci.

Încalţ pantofii peste ciorapi şi picioarele mele descojite.

Apar în bucătărie, unde mama pregăteşte micul dejun. Avem o cratiţă cu porridge, cereale Red River sau fulgi de ovăz sau Cream of Wheat şi un filtru de cafea din sticlă. Îmi reazăm braţele de marginile plitei albe şi privesc cum clocoteşte şi se îngroaşă porridge-ul, cum ies din el, una câte una, băşicile fleşcăite care slobod mici pufăituri de abur. Porridge-ul e ca un nămol în fierbere. Ştiu că în momentul când va trebui să-l mănânc voi avea probleme: stomacul mi se va contracta, palmele mi se vor răci, voi înghiţi cu greutate. Sub stern mi se va cuibări ceva greu. Dar voi înghiţi, cumva, porridge-ul, fiindcă aşa se cere.

Sau contemplu filtrul de cafea, ceea ce-i mai bine, fiindcă pot vedea totul, bulele cât o gămălie adunându-se sub umbrela de sticlă întoarsă şi şovăind acolo, apoi coloana de apă ţâşnind în sus prin tub, căzând peste cafeaua din coşuleţul de metal, picăturile de cafea ce pătrund în apa limpede, ca o cerneală maronie.

Sau pregătesc pâinea prăjită, stând la masa pe care e instalat prăjitorul. Lingurile noastre au, fiecare, câte o capsulă galben-închis cu untură de peşte, de forma unei mingi de fotbal în miniatură. Mai sunt farfuriile, lucind alb, şi paharele cu suc. Prăjitorul stă pe o placă fierbinte argintie. Are două uşiţe, cu un buton în partea de jos a fiecăreia, iar în centru un grilaj încins la roşu. Când feliile sunt prăjite pe o parte, răsucesc butoanele, uşiţele se deschid şi feliile alunecă şi se întorc pe cealaltă parte, de la sine. Mă gândesc să-mi pun acolo degetul, pe grilajul încins.

Toate acestea sunt metode de a lungi timpul, de a-l încetini, ca să nu trebuiască să ies pe uşa bucătăriei. Dar, orice fac, în ciuda dorinţei mele, trag pe mine pantalonii de zăpadă, strângându-mi fusta între picioare, pun şosete groase de lână peste pantofi şi-mi îndes picioarele în cizme. Palton, fular, mănuşi de lână, căciuliţă croşetată, sunt împachetată, sunt sărutată, uşa se deschide şi se închide după mine, aerul îngheţat îmi ţâşneşte pe nări în sus. Merg cătinel prin livada cu meri desfrunziţi, până jos, la staţia de autobuz, iar cracii pantalonilor de zăpadă se freacă unul de celălalt.

Acolo mă aşteaptă Grace şi Carol şi, mai ales, Cordelia. După ce am ieşit din casă nu mai pot scăpa de ele. Sunt toate în autobuzul şcolar, unde Cordelia stă lipită de mine şi-mi şopteşte la ureche: "Îndreaptă-ţi spinarea! Se uită lumea!" Carol e în clasa mea şi are sarcina să raporteze Cordeliei tot ce fac şi zic peste zi. Fetele sunt acolo în pauze, şi în subsol la ora prânzului. Comentează gustarea pe care am primit-o, cum ţin sandvişul, cum mestec. După ore, în drum spre casă, trebuie să merg în faţa sau în urma lor. În faţă e mai neplăcut, fiindcă vorbesc despre cum umblu, cum arăt din spate. "Nu te cocoşa", zice Cordelia. "Nu mişca braţele ca o roată de moară!"

În faţa altor persoane, chiar şi a altor copii, nu-mi spun nimic din ceea ce zic de obicei: tot ce se petrece este un secret între noi patru. Taina este importantă, ştiu asta; a o viola ar fi păcatul cel mai mare, păcatul ireparabil. Dacă-mi bat gura, voi fi eliminată din grup pentru totdeauna.

Dar Cordelia nu face lucrurile astea, nu are putere asupra mea fiindcă mi-ar fi duşmancă. Câtuşi de puţin. Ştiu totul despre duşmani. Există, în curtea şcolii, mulţi duşmani care ţipă unul la altul, iar dacă sunt băieţi se şi încaieră. Au existat inamici în timpul războiului. Băieţii noştri şi băieţii de la "Our Lady of Perpetual Help" sunt inamici. În duşmani arunci cu bulgări de zăpadă şi te bucuri dacă îi nimereşti. Faţă de duşmani e permis să simţi ură şi furie. Dar Cordelia e prietena mea. Îi place de mine, vrea să mă ajute, ca şi celelalte fete. Sunt prietenele mele, colegele mele, cele mai bune prietene. Până acum n-am avut prietene şi mă înspăimântă gândul că le-aş putea pierde. Vreau să le fiu pe plac.

Ar fi fost mai uşor să le urăsc. Aş fi ştiut ce să fac dacă le uram. Ura e clară, metalică, unilaterală, decisă; e altfel decât iubirea.

Nimic din toate astea nu e irevocabil.

În unele zile, Cordelia decide că e rândul lui Carol să fie făcută mai bună. Sunt invitată să mă alătur Cordeliei şi lui Grace când merg în faţă la plecarea de la şcoală, în timp ce Carol îşi târşâie picioarele în urma noastră, şi să mă gândesc la ce greşeli face Carol. "Carol e deşteapta lu' peşte", decretează Cordelia. În astfel de momente nu mi-e milă de Carol. Merită cu vârf şi îndesat ceea ce păţeşte, din cauza multelor dăţi când mi-a făcut aceleaşi mizerii. Exult că e rândul ei şi nu al meu.

Dar momentele astea nu durează mult. Carol dă prea uşor apă la şoareci şi plânge tare, se lasă stimulată de propriul plâns. Atrage atenţia, nu te poţi bizui pe ea să nu pârască. În caracterul ei există o anumită nepăsare, se lasă obidită numai până la un punct, are un sentiment al onoarei fragil, e om de încredere doar ca informatoare. Dacă şi pentru mine lucrurile astea sunt evidente, Cordelia le vede şi mai clar.

Alte zile par normale. Cordelia parcă a uitat să îmbunătăţească pe cineva şi cred că a renunţat la preocuparea asta. Trebuie să mă comport ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, niciodată. Îmi este, însă, greu să procedez astfel, fiindcă am sentimentul că sunt supravegheată încontinuu. În orice moment pot păşi peste o linie despre care nici nu ştiu că există.

Anul trecut n-am stat aproape deloc singură acasă, după şcoală sau în weekenduri. Acum vreau să fiu singură. Găsesc pretexte ca să nu ies afară la joacă. Încă numesc ceea ce facem "joacă".
- Trebuie s-o ajut pe mama, zic.

Asta sună ca ceva normal. Fetele trebuie să-şi ajute mamele, din când în când; mai ales Grace e nevoită să-şi ajute mama. Dar e mai puţin adevărat decât mi-ar plăcea să fie. Mama nu-şi pierde vremea cu gospodăria: preferă să muncească afară, să grebleze frunzele toamna, să dea zăpada cu lopata iarna, să plivească buruienile primăvara. Când o ajut, o încurc. Dar mă aţin şi eu prin bucătărie, întrebând "Pot să fac ceva?", până când îmi dă o cârpă de praf şi mă pune să şterg picioarele împodobite cu spirale ale mesei din sufragerie, muchiile rafturilor de cărţi; sau tai curmale, mărunţesc miezul de nucă, ung formele de brioşe cu un colţ de hârtie cerată rupt din ambalajul unei cutii de Crisco; sau clătesc rufele spălate.

Clătitul rufelor îmi place. Spălătoria e mică şi înghesuită, tăinuită la subsol. Pe etajere sunt pachete cu substanţe stranii, foarte puternice: scrobeală de rufe, în forme albe, răsucite, ca găinaţul, albăstrindu-se ca să facă lenjeria mai albă, calupuri de săpun Sunlight, înălbitor Javex cu un craniu cu oase încrucişate pe pachet, trăsnind a igienă şi a moarte.

Maşina de spălat propriu-zisă e din ţevi smălţuite, o namilă pe patru picioare fusiforme. Dansează încet pe podea, chug-lug, chug-lug, hainele şi apa cu clăbuci mişcându-se ca şi cum ar fierbe leneş, ca un terci făcut din textile. O urmăresc, cu mâinile pe marginea vanei, cu bărbia pe mâini, cu trupul atârnând greu de pe această platformă, negândindu-mă la nimic. Apa se face sură şi eu mă simt virtuoasă datorită jegului eliminat din rufe. E ca şi cum eu însămi aş face asta, doar privind.

Treaba mea este să trec rufele spălate prin storcătoare şi în chiuveta plină de apă curată şi de acolo în a doua chiuvetă pentru rufe, pentru a doua clătire, iar apoi în coşul de rufe care scârţâie. Pe urmă, mama duce rufele afară şi le atârnă pe frânghie cu cârlige de lemn. Uneori fac şi eu trebuşoara asta. Când e frig, hainele îngheaţă şi se fac ţepene ca foile de placaj. Într-o zi, un băieţaş din vecini strânge balegi de cal, de la calul căruţei lăptarului, şi le aşază în cutele de jos ale cearşafurilor albe proaspăt spălate şi îndoit atârnate. Toate cearşafurile sunt albe, tot laptele vine de la cai.

Storcătoarea e alcătuită din două rulouri de cauciuc, de culoarea cărnii palide, care se învârt întruna; rufele trec printre ele, iar apa şi clăbucii ţâşnesc afară din ele ca un suc. Îmi suflec mâinile, mă ridic pe vârfuri, scotocesc în vană şi scot indispensabilii, furourile şi pijamalele săpunite, care-ţi dau senzaţia că atingi ceva despre care vei afla că e un înecat. Vâr colţurile hainei între cilindri, care o înhaţă şi o trag între ei, mânecile cămăşilor umflându-se de aerul captiv, clăbucii picurând din manşete. Mi s-a atras atenţia să fiu foarte atentă când lucrez: femeile îşi pot prinde în storcătoare degetele şi alte părţi ale corpului, bunăoară părul. Mă gândesc ce i s-ar întâmpla mâinii mele dacă ar fi prinsă: cum o umflătură călătoare formată din sânge şi carne mi s-ar urca în sus pe braţ, cum mi-ar ieşi mâna pe partea cealaltă, plată ca o mănuşă, albă ca hârtia. M-ar durea groaznic la început, ştiu asta. Dar e ceva fascinant în asta. O persoană întreagă ar putea trece prin storcătoare şi să iasă dincolo, plată, curată, desăvârşită, ca o floare presată într-o carte.

- Vii afară să ne jucăm? mă întreabă Cordelia când ne întoarcem de la şcoală.
- Trebuie s-o ajut pe mama, răspund.
- Iarăşi? zice Grace. Cum de o ajută atât de des? Înainte n-o făcea niciodată.

Grace a început să vorbească despre mine cu Cordelia la persoana a treia, ca de la o femeie matură la alta.

Mă gândesc să declar că mama e bolnavă, dar e atât de evident că ea are o sănătate înfloritoare încât ştiu că voi fi prinsă cu ocaua mică.
- Se crede prea bună pentru noi, zice Cordelia. (Apoi, către mine:) Crezi că eşti prea bună pentru noi?
- Nicidecum, neg eu.

E rău să crezi că eşti prea bună pentru cineva.
- Venim cu tine s-o întrebăm pe mama ta dacă ai voie să te joci, anunţă Cordelia, revenind la tonul prietenos şi îngrijorat. Nu te poate pune să lucrezi mereu. Nu e drept.

Mama zâmbeşte şi spune da, ca şi cum i-ar face plăcere că sunt atât de dorită, şi mă văd luată cu forţa de lângă formele de brioşe şi de lângă storcătoare, expulzată în aerul de afară.

Duminicile merg la biserica aceea cu ceapă pe turlă, înghesuită în maşina Smeath cu toată familia Smeath, domnul Smeath, doamna Smeath, Mătuşa Mildred, surorile mai mici ale lui Grace, ale căror nări, iarna, sunt permanent astupate cu muci galben-verzui. Se pare că doamnei Smeath îi convine acest aranjament, dar e în primul rând satisfăcută de sine, pentru că face un efort deosebit, pentru că este mărinimoasă. Nu e cine ştie ce mulţumită de mine. Îmi dau seama după linia verticală instalată între sprâncenele ei când mă priveşte, deşi îmi zâmbeşte strângând din buze, şi după cum nu conteneşte să mă întrebe dacă data viitoare n-aş vrea să-mi aduc şi frăţiorul, ori părinţii. Eu îmi focalizez privirea asupra pieptului ei, asupra unicului sân ce coboară până jos, la talie, înăuntrul căruia bate inima ei roşu-închis, cu picăţele negre, inspirând, expirând şuierat, ca un peşte pe uscat, şi clatin din cap, ruşinată. Eşecul de a-i aduce la biserică şi pe alţi membri ai familiei e un punct negru pe răbojul meu.

Am memorizat titlurile tuturor cărţilor din Biblie, în ordine, precum şi cele Zece Porunci şi Tatăl Nostru, ca şi majoritatea Predicilor de pe Munte. Fac zece puncte din zece la testele din Biblie şi la cunoştinţele memorate, dar încep să fiu nesigură. La Şcoala de Duminică suntem puse să ne ridicăm în picioare şi să recităm, cu voce tare, cu ceilalţi de faţă, iar Grace mă urmăreşte. Urmăreşte tot ce fac şi o informează, în chipul cel mai firesc, pe Cordelia.
"Ieri n-a stat cu spatele drept la Şcoala de Duminică." Sau: "A făcut-o pe mironosiţa". Eu cred toate comentariile astea, umerii mi se lasă în jos, şira spinării mi se încovoaie, exsudez tipul neadecvat de bunătate; mă văd strâmbă şi cu mersul târşâit, mă străduiesc să-mi îndrept spinarea, cu trupul ţeapăn de nelinişte. Dar e adevărat că iarăşi am obţinut zece puncte din zece, iar Grace numai nouă. E greşit să fii bună? Cât de bună trebuie să fiu ca să fiu perfectă? În următoarea săptămână dau, premeditat, cinci răspunsuri incorecte.
- N-a luat decât cinci puncte din zece la Biblie, mă pârăşte Grace lunea.
- Se prosteşte tot mai tare, observă Cordelia. De fapt, nu eşti chiar aşa de proastă. Trebuie să-ţi dai mai multă silinţă!

Azi este Duminica Darurilor Albe. Cu toţii am adus de acasă borcane cu mâncare pentru sărmani, învelite în hârtie de mătase albă. Eu contribui cu supă de mazăre Habitant şi carne la conservă Spam. Presupun că nu e exact ce trebuie, dar mama n-a avut altceva în bufet. Ideea de Daruri Albe mă cam enervează: cadouri atât de greu de obţinut, uniformizate, înălbite până îşi pierd identitatea şi culoarea. Par moarte. Înlăuntrul legăturilor sinistre de hârtie albă îngrămădite la intrarea în biserică poate fi orice.

Şed cu Grace pe băncile de lemn din subsolul bisericii, contemplând pe perete diapozitivele cu ilustraţii, cântând versurile imnului, în timp ce pianul îi dă înainte pe întuneric:
Iisus ne cere să strălucim
Cu lumină clară şi pură
Ca o lumânare
Ce arde în noapte;
În lume-i întuneric,
Deci, să strălucim
Tu, în colţul tău,
Eu, în colţul meu
.

Vreau să strălucesc precum o lumânare. Vreau să fiu bună, să mă conformez instrucţiunilor, să fac ce-mi cere Iisus. Vreau să cred că trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi că Împărăţia Domnului e în tine. Dar toate mi se par din ce în ce mai improbabile.

În beznă, într-o parte, zăresc o geană de lumină. Nu e o lumânare, ci lumina reflectată de ochelarii lui Grace, un crâmpei din lumina de pe perete. Ea cunoaşte cuvintele pe de rost, nu trebuie să se uite la proiecţie. Se uită la mine.

De la biserică merg cu familia Smeath, trecând pe străzile pustii duminica, să vedem trenurile ce gâfâie monoton încolo şi încoace pe şinele lor, în triajul sur de lângă lacul plat. Pe urmă, mergem la ei acasă, la prânzul duminical. Aceasta se întâmplă acum în fiecare duminică, fiind o parte din mersul la biserică; ar fi oribil dacă aş refuza să particip la vreunul dintre cele două ceremoniale.

Am învăţat cum se procedează acasă la Grace. Urc scările, trecând pe lângă ficus, fără să-l ating, intru în baia Smeath şi rup patru pătrăţele de hârtie igienică, după care mă spăl pe mâini cu zgrunţurosul săpun negru Smeath. Nu trebuie să mai fiu admonestată, îmi plec automat capul când Grace spune: "Pentru ceea ce urmează să primim, să dea Domnul Dumnezeu să fim cu adevărat recunoscători. Amin."
- Porc cu fasole, fruct melodios, cu cât mănânci mai mult, cu atât răsuni din dos, spune domnul Smeath, rânjind către toţi mesenii.

Doamna Smeath şi Mătuşa Mildred nu consideră că e amuzant. Fetiţele îşi privesc solemn tatăl. Ambele au ochelari, pielea albă şi pistruiată, funde duminicale la capătul codiţelor castanii, sârmoase, ca ale lui Grace.
- Lloyd, zice doamna Smeath.
- Ei, hai, e o treabă nevinovată, face domnul Smeath. Mi se uită drept în ochi: Pentru Elaine, e amuzant. Nu-i aşa, Elaine?

Am căzut în capcană. Ce să spun? Dacă zic da, în­seamnă că ţin cu el, împotriva doamnei Smeath, a Mătuşii Mildred şi a celor trei fete Smeath, inclusiv Grace. Simt cum mi se aprind obrajii şi apoi se fac reci ca gheaţa. Domnul Smeath îmi rânjeşte, un rânjet conspirativ.
- Nu ştiu, zic.

Răspunsul cinstit ar fi "nu", fiindcă nu înţeleg gluma lui. Dar nu-l pot trăda pe domnul Smeath, nu întru totul. E un bărbat scund, chel, fleşcăit, dar, oricum, un bărbat. Nu mă judecă.

A doua zi, în autobuzul şcolar, Grace, cu vocea aproape şoptită, îi povesteşte incidentul Cordeliei:
- A zis că nu ştie.
- Ce fel de răspuns e ăsta? mă întreabă, inchizitorial, Cordelia. Ori crezi că e amuzant, ori că nu e. De ce ai zis "Nu ştiu"?
- Pentru că n-am prins sensul, spun eu adevărul.
- Ce sens n-ai prins?
- "Fruct melodios", zic eu. "Răsuni din dos".

Sunt foarte jenată că nu ştiu. A nu şti e cel mai rău lucru de care mă pot face vinovată.
Cordelia izbucneşte într-un râs batjocoritor.
- Nu ştii ce înseamnă asta? zice ea. Ce cretină. Înseamnă a te băşi. Fasolea te face să te băşeşti. Toată lumea ştie.

Sunt de două ori umilită: pentru că domnul Smeath s-a referit la a te băşi la masa de duminică şi pentru că a făcut din mine aliatul lui, iar eu n-am zis nu. Nu cuvântul în sine mă face să mă ruşinez. Sunt obişnuită cu el, fratele meu şi prietenii lui îl folosesc tot timpul, când nu-i aude vreun adult. Mă ruşinează faptul că a fost folosit la masa Smeath, bastion al decenţei.

Dar, în interiorul meu, nu-mi retractez răspunsul. Loialitatea mea faţă de domnul Smeath e ca fidelitatea faţă de fratele meu: amândoi sunt de partea ochilor de bou, a mâzgăi dintre degetele de la picioare pusă sub microscop, a ceea ce e revoltător sau subversiv. Revoltător pentru cine, subversiv faţă de ce? Faţă de Grace şi doamna Smeath, faţă de doamnele elegante de hârtie lipite în albume. Cordelia s-ar cuveni să fie şi ea în tabăra asta. Uneori este, alteori nu. E greu de spus.

Note:
[1] Regiment de infanterie scoţian al Armatei Britanice (Royal Highland Regiment). Numele îi vine de la tartanul foarte întunecat pe care îl purtau soldaţii şi de la sarcina lor de a sta de veghe (watch) în zona muntoasă a Scoţiei.
[2] Pantofi negri cu tocuri joase şi baretă, din imitaţie de piele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer