Pe urmele acestui bulgăre de foc

Citiţi prefaţa şi o cronică a acestei cărţi.

6 mai 1939. Sâmbătă seara.

Am fost la cinema. Pentru patrie, cu Errol Flynn şi Basil Rathbone. Plină sala cu fete. De ce? Nici o femeie în film. Numai aviatori.

Acum ar trebui să o virăm spre port. E un marinar pe Danubiu care dă pachetul de Papastratos aproape pe gratis. Dar e cam târziu, şi n-avem timp. Trebuie să trecem pe la liceu. Să vorbim cu Petre, pentru radio.

Petre e curier. Pentru cursul inferior. Ne-am împrietenit. Oricum, suntem cei mai mari. Şi avem vederi comune. Petre nu-l prea înghite pe Calpurnio, directorul. Când Calpurnio i-a dat adresele de exmatriculare pentru noi trei - Victor, eu şi Serbini - Petre nu le-a mai dus acasă, la bătrâni, ci ni le-a dat nouă direct, să semnăm de primire şi să facem pe loc cererea de reînscriere.

Poate că sunteţi curioşi să aflaţi motivul exmatriculării. Foarte simplu: Petre e liber cugetător şi nu admite exmatriculările pentru că nu ai fost la denii, cu şcoala, în săptămâna mare.
- Buna seara, nea Petre.

Petre stă la fereastră. Fereastra cancelariei. (Una dintre cele trei ferestre cu draperii de catifea.) Ascultă muzica militară care se aude din parc. Stă aşa, în fiecare seară, cam o oră şi fumează, fumează, până când se cântă "Valurile Dunării". Apoi coboară în internat, îi spune elevului de serviciu că "Valurile Dunării" sunt de trei ori mai frumoase decât "Dunărea albastră", intră în dormitorul în care şade culcat Gicu Lăcătuşu şi-l roagă să-i mai cânte o dată "Valurile" la acordeon. Şi Gicu îi cântă, chiar dacă pică de somn. Pentru că nu sunt nici două luni de când el, Gicu, s-a jucat cu luminalul de dragul Lilianei, şi nea Petre l-a dus la spital, ca pe un copil. În braţele sale lungi şi noduroase.
- Bună seara, nea Petre!
- Da" voi ce căutaţi aşa târziu?
- S-a stins de două ori lumina la film.
- Şi?
- Vrem să te rugăm ceva. Mâine, la cinci, se dă la radio fotbalul de la Bucureşti, România-Iugoslavia. Şi n-avem unde asculta.
- Şi eu ce să fac?
- Ziceam ca poate ne laşi în cancelarie. Că e radio.
- Şi dacă vine vreunul?
- E duminică.
- Şi câţi sunteţi?
- Noi doi şi Serbini.
- Bine. La patru şi jumătate. Intraţi prin spate. Treceţi pe la festivităţi. Staţi acolo un sfert de ceas. Aţi venit şi voi, aşa să vă uitaţi. Popovici se omoară cu piesa, pentru serbare. Cu ăi dintr-a şasea.
- Noapte bună, nea Petre.
- Poate aduceţi două din alea greceşti.


7 mai 1939.

Suntem în sală. Clasa a şaptea pregăteşte piesa de sfârşit de an. Năpasta. Jecu îl joacă pe Ion Nebunu. Dacă-şi lasă barbă e chiar de-acolo. Alecu e Dragomir. Ochi roşii şi tulburi. Îi cam place rubiniul lui Alecu. Şi el e de-acolo. În schimb Anca, Anca e Boris Stoicoiu. Nas de ciocănitoare. Păr pe picioare. Barbă ca în Casa morţilor. Şi tot blestemul ăsta din cauza Constantinoaiei, directoarea de la fete, care n-a vrut să ne dea o Ancă. Vorba lui nea Petre: pe garanţie.

... Coborâm spre cancelarie. Să nu se simtă careva. Ne ţinem de balustradă, cu ochii mari spre uşa de la intrare. Peretele scării e plin de tablouri. Reproduceri. Le ştim pe toate. Pe dinafară, ca pe Pavlovici-Burger, Sfera, Vintilă, Fieraru, ş.a.m.d.. Răpirea Sabinelor, Moise, de Michelangelo, Laocoon, Smârdanul, Secerişul. După Venus din Milo, mai sunt doar trei trepte.

Stop! Ne strecurăm pe lângă dulapurile din hol. Ne privesc complice başii-filigorn, cornii şi talgerele fanfarei liceului. La picioarele harpei - craniul pentru "naturale". Intrăm:
- De ce aţi întârziat? Mai e doar un minut.
- Aprinde-l, nea" Petre, că fluieră de-nceput!

Aparatul se încălzeşte greu. E un Mendel universal. Nea Petre manevrează butoanele cu gravitatea şi atenţia unui pilot de vas. Aparatul e sus pe dulapul cu cărţi groase, lângă globul pământesc.

Avem emoţii. Nea Petre nu izbuteşte să prindă Bucureştiul. Îl împiedică mereu un turc care se tânguieşte cântând. Dar iată că, în sfârşit, nea Petre prinde vocea lui Radu Vasilescu, crainicul. Ne uităm ca vrăjiţi, la ochiul magic, gata să credem iarăşi că e o bucăţică din dreptunghiul verde al ANEF-ului.

Se joacă de trei minute. În poarta noastră e Pavlovici. (David a cam scrântit-o la Praga, la 2-0 pentru noi...) Sfera e pe stânga. Surpriză mare. Nu joacă Albu. Nu joacă nici Bindea. "Victore, nu-i a bună!". Centru half - Fieraru. Şi Bodola în atac. Şi Dobay. Ieri scria în "Gazeta Sporturilor" că Bodola joacă astăzi pentru a 48-a oară în echipa naţională. Iar "calul", Dobay - pentru a 35-a.

... Se aude greu. La sârbi apără Glaser. Toţi spun că Glaser singur poate să ţină un meci. Dar noi jucăm acasă. Iar acasă te ajută şi zidurile. Dovadă că acum, în cancelaria liceului strigăm cât ne ţine gura "Hai România!" Şi asta cu toate că vocile noastre sună caraghios, pentru că sunt în schimbare, de aceea ne-au scutit şi de cor.

Altfel, la ora asta am fi fost în sala Musicescu, ca să înălţăm Teiul de Schubert.

Se apropie sfârşitul reprizei. Dar ce-a fost asta? Fieraru e scos pe braţe. Jucăm în zece. Adio! Între timp, domnul Glaser se ocupă cu minunile. Ploeşteanu trage peste bară. Orza bate trei cornere la rând, dar Matoşici şi Manola resping cu capul. Fieraru nu poate să reintre... "Vom juca o oră în zece!" - răsuflă din greu Radu Vasilescu. Alte cornere. Ce păcat că arbitrul Italian Scarpi nu cunoaşte regula de pe "stadionul Oborului de cereale": trei cornere, un penalty.

În timp ce noi ne lipim urechea de geamul cald cu Beromunster şi Monte Ceneri - unde o mai fi şi Monte Ceneri? - gata să refacem o frază dintr-o frântură de silabă, nea Petre şade întins, cu piciorul relaxat peste fotoliul profesorului de latină şi fumează "una din alea greceşti".

... Pauză. Tot 0-0. Ieşim. Sus, la "festivităţi", Mihai Jecu repetă singur, în dreapta scenei: "Când urlă câinii, moare cineva". În camera mică a latiniştilor Sergiu scrie ştime. Are de scris vreo treizeci. Pentru Allegretto din Simfonia a VII-a de Beethoven. Tot pentru serbarea de sfârşit de an, cu "semi-simfonica" noastră.

A început din nou meciul. Radioul hârâie. Vocea crainicului abia se aude. Şi totuşi parcă se rostesc prea multe nume sârbeşti.

Dinspre Dunăre vin nori negri. Se apropie furtuna. Radioul, săracul de el, ia în piept toate trăsnetele. Afară s-a întunecat. Vântul vrăjbeşte florile de liliac. E din ce în ce mai întuneric. Crainicul a răguşit strigând: Orza centrează, Dobay reia din voleu, peste bară! Stadionul urlă. Îmi e puţin frică. Amestecul acesta de trăsnete, de întuneric şi de urale îmi fac pielea de găină.

Au trecut 75 de minute de joc. Sârbii nu se lasă. "Mingea e la Milutin. Pasează la Lechner. Lechner în cruciş la Vujadinovici, centrare, Kokotovici, nimeni în careu, goool!" Toţi trei ne apucăm cu mâinile de cap dar, în aceeaşi clipă, crainicul rectifică triumfător: "Iertare! Printr-un reflex uluitor, Pavlovici a salvat un gol sigur". Victor sare pe masa lungă a profesorilor, Serbini roteşte globul, amestecând apa cu uscatul, iar mie nu-mi rămâne decât să sărut nasul de bronz al lui Voltaire. În aceeaşi clipă, însă, în cancelaria liceului cade trăsnetul. Uşa e smulsă din ţâţâni şi în pragul ei apare ultimul reprezentant al Inchiziţiei de pe pământ: profesorul de istorie şi geografie Zogreanu.

Suntem... carbonizaţi. Doar nea Petre se ridică resemnat din fotoliu. Ultimul inchizitor înaintează cu paşi egali, prin norii Papastratos. Ajunge în faţa ferestrei şi o deschide cu gesturi largi. Apoi răsuceşte butonul radioului, stingând vocea crainicului. Vântul ne mai aminteşte printr-o rafală că trăim încă. Şi totuşi, nu îndrăznim să respirăm. Aşteptăm verdictul, cu capetele plecate. Şi verdictul vine imediat, laconic. Un singur cuvânt: "Afarăăăă!" Pe culoar, în dulapuri, talgerele se înfioară şi răspund printr-un zăngănit uşor.

Afară viscoleşte cu floricele de măr pe trotuarul de cărămidă roasă. "Iartă-ne, nea Petre!". Dar nea Petre zâmbeşte: "Tocmai când începuse să-mi placă".

Ne despărţim. Dar acum, încotro? Mai e un aparat de radio la club, la Cetatea. Hai, fuga! Mai sunt vreo zece minute. Alergăm la vale, spre Dunăre. Dar la club nu e nimeni. Puteam să ne închipuim. Cetatea joacă astăzi la Tulcea. Antena ne priveşte de sus, ironică şi distantă.

Ne întoarcem. La ora asta meciul s-a terminat. Şi nici nu ştim rezultatul. Nu-l ştie, cred, nimeni în tot oraşul şi nici nu avem cum să-l aflăm. Poate la ştirile sportive, după radio-jurnalul de noapte. Dar unde? Ultima speranţă e tot la nea Petre. Deşi...

...În cancelarie e întuneric. Doar lămpile radioului aruncă misterioase cercuri de lumină spre Oceanul Pacific. Nea Petre nu mai şade în fotoliu. Vrea să ştie rezultatul. Cred că ne-au bătut sârbii - rosteşte el cu teamă, pentru a influenţa - prin scepticism - rezultatul invers.

Mai e mult până la sport. Deocamdată e teatru la microfon. Nora, de Ibsen. Aşteptăm. Aşteptăm... Aşteptăm... Victor a citit piesa. Spune că se termină după ce se sinucide doctorul. Aşteptăm să moară doctorul.

Sssssst! Nasul se lipeşte din nou de Beromunster. Pânza difuzorului miroase a praf ars. Sssssst!

Astăzi după-amiază, pe stadionul ANEF, după un meci dramatic, România a repurtat o frumoasă victorie asupra Iugoslaviei, prin punctul înscris de Dobay, în penultimul minut de joc.