Începem coborârea

James Meek s-a născut în 1962, la Londra, şi şi-a petrecut copilăria în Dundee, Scoţia. De-a lungul celor douăzeci de ani de carieră jurnalistică, a fost reporter în cele mai fierbinţi zone ale Globului, iar reportajele sale despre conflictul cecen, Guantanamo Bay şi Irak i-au adus numeroase distincţii internaţionale. În perioada 1991-1999 a lucrat în Rusia şi în Ucraina, iar în prezent locuieşte la Londra, publicând articole în presa culturală britanică.
 
James Meek s-a impus drept una dintre cele mai originale şi valoroase voci ale literaturii contemporane de limba engleză. A publicat două volume de povestiri - Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) - şi patru romane: Drivetime (1995), McFarlane Boils the Sea (1989), Un gest de iubire (The People's Act of Love, 2005 - Humanitas Fiction, 2007), carte distinsă în 2006 cu Scottish Arts Council Book of the Year Award şi Premiul Ondaatje, şi Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008).
 

Divorţat, singur, incapabil să comunice cu semenii, Adam Kellas a ales să fie corespondent de război pentru că nu are nimic de pierdut. Când trupele occidentale intră în Afganistan, Kellas părăseşte Londra şi consemnează confruntările cu mujahedinii, dar mai ales tragediile personale ale locuitorilor unei ţări victimă a mizelor geopolitice. Într-o ţară îndepărtată şi străină, viaţa unui reporter de război are limite clare, iar în micul perimetru sigur întâlnirile devin previzibile. Însă Adam nu este pregătit pentru întâlnirea cu Astrid, o ziaristă americană ale cărei tăceri par să ascundă un secret inavuabil.

Mark era absorbit de munca lui. Kellas a scos carnetul şi a citit iar începutul. Hotărâse cu un an înainte să scrie romanul, care avea să se vândă în cât mai multe exemplare în cel mai scurt timp, după care avea să se facă un film şi un joc video, ca să-i aducă lui Kellas destui bani cât să-şi poată petrece restul vieţii scriind ce pofteşte el, poate că nimic. Avea treizeci şi şapte de ani. Până atunci scrisese două romane în timpul pe care i-l lăsa munca de reporter. Dorise ca ele să fie literatură mare, însă nu erau nici grozave, nici rele. Nu erau nici populare. Asta fusese mai degrabă descurajant decât îngrozitor. Se încuraja singur spunându-şi că fiecare carte era un scop, şi nu mijlocul de a atinge un scop. I-ar fi fost greu să o creadă dacă n-ar fi ştiut că şi alţii îşi spuneau acelaşi lucru. Poetul Pat M'Gurgan îi spusese în 1981, când erau pe cale să termine şcoala, că dacă eşti scriitor te poţi hotărî să fii recolta îmbelşugată de pe un câmp dintr-un an, ori poţi să fii câmpul. Caracterizarea l-a fermecat pe Kellas.
 
A devenit una dintre expresiile pe care le-a considerat în tinereţe înţelepte şi originale. Mai târziu poate că avea să se gândească mai bine la ea, însă până atunci valoarea ei ca înţelepciune a fost înlocuită de valoarea ei ca amintire, şi nu i-a mai trecut prin cap să umble la ea, mai ales deoarece M'Gurgan se comporta în conformitate cu ea, până într-o seară, când Kellas, care pe atunci locuia la Londra, i-a făcut o vizită la Dumfries.
 
După ce au tăifăsuit o vreme, M'Gurgan a declarat că nu mai lucrează la poezii şi la romanul său autobiografic. Era la jumătatea unei cărţi noi, primul volum dintr-o trilogie fantasy pentru adolescenţi.
- Mă doare-n cot de ce crezi tu, s-a repezit M'Gurgan, înainte ca Kellas să fi putut scoate o vorbă. M-am săturat până peste cap să fiu sărac. Singurii pe care îi ştiu să fi citit soiul de cărţi pe care le-am scris până acum sunt nevastă-mea şi alţi scriitori ca tine. Vreau să fac bani. Vreau să ajung popular înainte de moarte. Gândeşti că mi-am vândut sufletul. Da' mi-ai văzut de curând sufletul? E o chestie pe care copiii o zboară în şuturi prin salon când n-au ce vedea la televizor. Are ochii ieşiţi din orbite.
 
Kellas îşi simţea pielea cum i se întinde şi se strânge pe trup. Pulsul i-o luase razna.
- De unde ştii că o să fie o trilogie când n-ai publicat încă prima parte? a zis.
- De unde ştiu? De la o sută şi cincizeci de mii din dulcile lire sterline ale Maiestăţii Sale, de-acolo ştiu.
 
În seara aceea i-a venit lui Kellas hotărârea. I-a venit, n-a luat-o el. A venit pe când privea prin propria reflexie în geam la hăţişul din grădina lui neîngrijită. A venit, şi conştiinţa lui n-avea decât să se descurce ca să-i facă loc. Era învins. Cuvintele mari nu îi erau la îndemână, şi alegea să fie popular, nu un înţelept necunoscut. Nu-şi făcea iluzii că va fi simplu să scrie un bestseller, să scrie un roman a cărui principală caracteristică să fie faptul că va seduce cel mai numeros public posibil. La Londra erau sute de scriitori care credeau că, dacă ar vrea, ar putea scrie cât ai bate din palme romane care se vând bine, dar au ales să nu o facă. Această idee falsă era singurul obstacol dintre ei şi potopul disperării. Kellas ştia că va fi greu. Nu puteai gândi că te cobori sau că devii mai grosolan. Va trebui să înveţe să fie mulţumit în mediul cel nou, nu doar să-l studieze. A doua zi a cumpărat cinci thrillere groase, în ediţie broşată, cu titlul şi numele autorului scrise pe copertă cu litere aurii de-o şchioapă în relief.
 
În septembrie 2001, după ce Kellas şi-a făcut notele şi a desfăşurat firele intrigii sub formă de diagramă, pe foi mari de carton, folosind culori diferite pentru fiecare fir, un grup de tineri a deturnat patru avioane de pasageri şi le-a izbit de Pentagon şi de Turnurile Gemene din New York, provocând moartea a sute de persoane şi mari distrugeri. Kellas nu vorbise cu nimeni despre cartea la care lucra, şi pe colegii săi de la The Citizen care l-au văzut în ziua aceea cum se holbează la ecranele TV, muşcându-şi buzele, cu mâinile încleştate pe spătarul unui scaun şi cu mingiuţe de foc scăpărându-i în ochi, i-a uluit să-l vadă aşa de afectat, ca şi când ar fi ştiut că are un prieten prins în cap cană la etajele superioare. N-avea. Urmărea un scenariu aproape identic cu cel pe care-l născocise în taina biroului său, ca punct culminant al romanului.
 
Ştiuse că piaţa thrillerelor e ticsită. Luase în calcul riscul de a se confrunta cu o carte care să aibă aceeaşi intrigă ca a sa. Dar nu prevăzuse că nişte idealişti naivi, lipsiţi de cunoaşterea firii omeneşti şi de empatie şi cu o încredere copilărească în faptul că folosirea violenţei poate să ducă la rezultate fericite, ar putea să convingă oameni în carne şi oase să pună în scenă poveştile lor de trei parale în lumea reală. Kellas trudise mult ca să-l facă pe şeful complotului terorist din cartea sa o făptură unilaterală a răului, în vreme ce personajul pe care îl căuta era un romancier frustrat care n-avea habar că asta este de fapt.
 
Lui Kellas nu-i dăduse prin cap că unora li s-ar putea părea mai uşor să-şi vândă poveştile înspăimântătoare improbabile cerându-le oştirilor de credincioşi să le pună în scenă, şi nu comercializându-şi născocirile în maniera clasică, în standurile de cărţi din aeroporturi.
 
După câteva zile, femeia cu care se culca de şase luni încoace, Melissa Monk-Hopton, cronicar la The Daily Express, s-a despărţit de el, zicând că atacurile teroriste de la New York şi Washington au făcut-o să-şi reevalueze opţiunile în viaţă. Acestea au fost cuvintele pe care le-a folosit. Kellas a întrebat-o câţi alţi bărbaţi şi femei crede ea că s-au folosit în săptămâna aceea de acţiunile unui grup de fanatici religioşi sinucigaşi ca să justifice ruperea unor relaţii. Ea a răspuns a doua zi, în editorial, proclamând sfârşitul "ruşinoasei sale fraternizări cu colaboratorii laşi ai stângii liberale". El o dorise, şi-atât. Dar, chiar dacă, în vreme ce ea zicea "prietenul meu" atunci când vorbea despre el, el se referea la ea, atunci când nu-l putea auzi, ca la "o femeie cu care mă văd din când în când", îl rănise felul în care l-a părăsit.
 
I se părea ciudat că dădea atât de multă importanţă cunoaşterii femeilor, înţelegerii femeilor, şi se lăuda tuturor cât de mult îi place compania femeilor, şi totuşi niciodată nu fusese fericit cu o femeie mai mult de câteva luni. Şi-a luat liber câteva zile şi a încercat să bea, dar n-a izbutit să facă mai mult decât să adulmece whisky-ul, după care l-a golit în chiuvetă. A zăcut pe canapea ore în şir, schimbând canalele TV după două secunde, şi a tot comandat curry de pui şi pizza calzone de la dughenele din zonă cu livrare la domiciliu. Sosuri sărate i s-au prelins şi i s-au uscat pe haine. A iscodit chipul comisionarilor, căutând în ochii lor semne de dispreţ, dar n-a văzut decât teamă, sau nimic.
 
Când, peste câteva săptămâni, The Citizen a venit la el şi i-a cerut să meargă în Afganistan ca să înlocuiască un reporter aflat la nord de Kabul, editorii i-au făcut oferta cu voci încărcate de măreţie. Aveau un aer grav, ca şi cum ar fi exersat tonul pe care să-l folosească pentru ruda lui cea mai apropiată, şi erau entuziasmaţi. Voiau să fie siguri că ştie că trebuie să fie atât recunoscător, cât şi solemn. Nu era prima oară că îi cereau lui Kellas să scrie pentru ziar despre un război, dar pentru prima oară îi vedea pe editori că preţuiesc atât de mult fiecare loc de pe lista de serviciu. La alte războaie, duse între străini neinteresanţi, Kellas şi colegii săi îşi hăcuiau corespondenţele şi le azvârleau spre casă, frânturi de povestire care mureau într-o zi sau două. Ceea ce i se oferea acum lui Kellas era privilegiul de a se strecura cu poveştile sale într-o poveste mai mare, o poveste ca o paradă triumfală care aparţinea Americii, o naţiune puternică de povestitori, făuritori de mituri şi de aducători de veşti, însă de care s-ar putea să se lipească şi alţi povestitori străini.
 
Lucrul fabulos era că n-avea să conteze dacă el ori altcineva din marea paradă îşi dezvăluie în gura mare rezervele, sau strigă cu un accent diferit că lucrurile se petrec cu totul altfel. Povestea cea mare şi zgomotoasă a Americii avea să le înghesuie micile poveşti la un loc cu ale sale, iar vocea lui avea să se adauge tumultului general, iar tumultul general avea să dea putere vocii lui.
 
Putea să rămână în paradă ori să se facă auzit de unul singur. Kellas a refuzat să meargă, iar editorii i-au spus că îl înţeleg, cu toate că nu le-a dat nici un motiv. Au bănuit că băuse din greu, şi bănuiala a devenit procedură. I-au oferit amestecul de respect, teamă, largheţe şi dispreţ pe care îl oferă tagma literaţilor presupuşilor alcoolici. Ştiau că fusese zguduit de evenimente, chiar dacă nu ştiau că Osama bin Laden îi furase ideea unei cărţi, că cel mai bun prieten al său era închis într-o mansardă scriind despre spiriduşi şi că nu se aşteptase să-l părăsească iubita. Era adevărat că nu-i plăcea de Melissa, însă ea îi dăduse de înţeles că e topită după el. Reacţionase la dorinţa lui cu propria dorinţă, până în ziua în care s-a oprit din dăruit şi n-a mai dăruit deloc.