Totul sub Cer

Matilde Asensi s-a născut în 1962, în Spania, la Alicante. A studiat jurnalismul la Universitatea Autonomă din Barcelona, apoi a lucrat la câteva posturi de radio importante. La începuturile carierei sale, a obţinut premiul întâi la concursul literar Juan Ortiz del Barco (1996) şi Premiul pentru proză scurtă Felipe Trigo (1997).

A debutat cu romanul El salón de Ambar (1999), foarte bine primit de cititori, urmat de Iacobus (2000), care s-a numărat printre bestsellerurile iberice ale anului. Ultimul Cato (El último Catón, 2001; Humanitas Fiction, 2009) a devenit peste noapte un succes fenomenal: peste 1.250.000 de exemplare vândute doar în Spania (unde este reeditat periodic) şi traduceri în SUA, Germania, Franţa, Italia, Japonia etc.

Matilde Asensi a mai scris El origen perdido (2003), Peregrinatio (2004), Totul sub Cer (Todo bajo el Cielo, 2006), Tierra firme (2007) şi Venganza en Sevilla (2010).

Pentru Ultimul Cato a obţinut, în 2007, în cadrul International Latino Book Awards, premiul întâi la categoria "Cel mai bun roman de mistere", iar în 2008, în cadrul aceleiaşi competiţii, pentru Totul sub Cer, premiul întâi la categoria "Cel mai bun roman de epocă în spaniolă". În 2011 i-au fost decernate Premiul de Onoare pentru roman istoric al oraşului Zaragoza şi premiul Isabel Ferrer al Primăriei din Valencia. Romanele ei au fost publicate în peste 15 limbi.


Un roman fascinant semnat de autoarea bestsellerului internaţional Ultimul Cato, o incursiune în istoria veche a Chinei, plină de suspans, şi atmosferă de epocă. După ce Primul Împărat reuşeşte unificarea ţării, şi cum, pentru locuitorii ei, singura lume posibilă este China, aceasta va fi numită "Totul sub Cer".

În 1923, pictoriţa spaniolă Elvira De Poulain soseşte din boemul Paris în China, tărâmul unor tradiţii ancestrale, dar şi al luptelor intestine care destabilizează ţara. De-a lungul unui traseu labirintic, Elvira şi nepoata sa Fernanda vor afla că mai importantă decât tainele lumii fabuloase a Primului Împărat al Chinei sau comoara ascunsă în mormântul acestuia este însăşi aventura iniţiatică a căutării, prilej de confruntare cu pericole exterioare, dar mai ales cu demonii lăuntrici.

Cărţile Matildei Asensi sunt citite de peste 20 de milioane de oameni din lumea întreagă.

"Totul sub Cer are toate ingredientele unui roman de succes: o călătorie plină de aventuri, un puzzle care se cere rezolvat, o doză bună de filozofie daoistă, principii ale artelor marţiale şi ale caligrafiei chineze, societăţi secrete şi comori îngropate." (USA Today)

Strada Millot, scurtă şi îngustă, se afla lângă vechiul oraş chinez Nantao, iar biroul avocatului Julliard se găsea într-o clădire întunecată care mirosea a hârtie jilavă şi a lemn învechit. Avocatul, care părea să aibă în jur de cincizeci de ani şi purta cel mai şifonat sacou de in din lume, m-a întâmpinat politicos la intrare şi m-a poftit în birou după ce a rugat-o pe secretară să ne aducă două ceşti cu ceai.

Biroul era o cămăruţă cu pereţi din sticlă prin care se zăreau încăperile adiacente şi birourile exterioare, prin care se perindau dactilografele şi tinerii stagiari chinezi care lucrau pentru monsieur Julliard.

După ce m-a invitat să iau loc cu un pronunţat accent meridional (apăsând "r"-urile cum fac spaniolii), acesta a făcut un ocol în jurul vechii sale mese, care era plină de numeroase arsuri de trabuc, şi, fără nici o altă introducere, a scos dintr-un sertar un dosar voluminos pe care l-a deschis cu o expresie sumbră.
- Madame De Poulain, începu să spună, mă tem că nu am veşti bune pentru dumneavoastră.

Şi-a netezit cu o mână mustaţa căruntă, îngălbenită de nicotină şi şi-a îndesat pe nas un pince-nez care, cu siguranţă, apucase şi vremuri mai bune. Inima începuse să-mi bată puternic.
- Aveţi aici o copie a testamentului, mi-a spus întinzându-mi nişte hârtii pe care le-am luat şi am început să le răsfoiesc distrată. Răposatul dumneavoastră soţ, madame, era bun prieten cu mine, şi de aceea regret enorm că sunt silit să vă spun că nu a fost un om prevăzător. L-am avertizat de multe ori că trebuie să-şi pună în ordine finanţele, dar ştiţi şi dumneavoastră cum stau lucrurile şi, mai ales, cum era Rémy.
- Cum era? am întrebat cu un firicel de glas.
- Cum aţi spus, madame?
- V-am întrebat cum era Rémy. Dumneavoastră mi-aţi spus că ştiu, dar încep să cred că nu ştiu nimic. Cuvintele dumneavoastră m-au lăsat perplexă. Dintotdeauna l-am văzut ca pe un bărbat cumsecade şi inteligent. Şi, fără îndoială, cu avere.
- E adevărat, e adevărat. Era un bărbat cumsecade şi inteligent. Chiar prea cumsecade aş spune. Dar fără avere, doamnă De Poulain, sau, mai bine zis, cu o avere din ce în ce mai mică, pe care o cheltuia fără măsură. În sfârşit, îmi displace să vorbesc aşa despre vechiul meu prieten, mă-nţelegeţi, dar trebuie să vă informez ca să... Ei bine, Rémy n-a lăsat altceva decât datorii.

M-am uitat la el neînţelegând nimic, iar el mi-a citit asta pe chip. Şi-a aşezat ambele mâini peste hârtiile din dosar şi m-a privit cu compasiune.
- Regret nespus, madame, dar dumneavoastră, ca soţie a lui Rémy, va trebui să faceţi faţă unui şir de neplăţi care se ridică la o sumă atât de mare, încât aproape că nu îndrăznesc să v-o comunic.
- Ce vreţi să spuneţi? am îngăimat simţind o greutate enormă în coşul pieptului.

Monsieur Julliard oftă adânc. Părea copleşit.
- Madame, de când Rémy s-a întors de la Paris, situaţia lui economică nu a fost, ca să spunem aşa, bună. A contractat datorii pentru sume foarte ridicate pe care nu le putea acoperi, aşa încât a început să împrumute de la bănci şi să încaseze dividende în avans de la fabrica de mătăsuri, însă nici pe acestea nu le-a restituit. Fără a mai pune la socoteală că a semnat cecuri fără acoperire care au trecut din mână în mână, pentru sume din ce în ce mai mari. E adevărat că în Shanghai totul se rezolvă cu o semnătură şi că poţi să plăteşti şi un cocteil în rate, dar Rémy a mers prea departe. În cele din urmă, situaţia a devenit atât de gravă, încât familia lui a trimis un contabil de la Lyon şi, din nefericire, ce-a descoperit acest funcţionar în registrele de casă n-a fost prea plăcut. Astfel, lui Arthème, fratele mai mare al lui Rémy, nu i-a mai rămas decât să trimită un alt împuternicit să se ocupe de afacere. A vrut ca Rémy să se întoarcă în Franţa, însă, dată fiind... starea proastă de sănătate a soţului dumneavoastră, madame, a fost imposibil. Până la urmă, ca să-l ajute pe Rémy şi totodată să evite pagube şi mai mari, vă pot asigura, Arthème l-a retras pe fratele său din afacerea familiei, alocându-i o sumă lunară ca să poată subzista în mod demn cât îi mai rămânea de trăit.

Ce tot spunea omul acela? Despre ce vorbea? Oare Rémy nu murise ucis de nişte tâlhari? Am simţit că nu-l mai auzeam, că vocea i se stingea şi capul a început să-mi vâjâie surd. M-am speriat. Acela era preludiul unei crize de nervi, una dintre obişnuitele mele tulburări neurastenice. Fusesem dintotdeauna foarte întreprinzătoare când era vorba să gândesc sau să-mi doresc ceva, dar excesiv de fricoasă când venea vorba de durerea fizică sau morală, iar instinctual mă prevenea că ceva cumplit stă să se abată asupra mea. Pulsul mi-o luase razna şi am început să cred că eram pe punctul de-a suferi un atac de cord. "Linişteşte-te, Elvira, linişteşte-te", mi-am spus.
- De fapt, mi-a explicat mai departe avocatul, Arthème a achitat o parte importantă din datoriile lui Rémy, dar a refuzat să le plătească pe toate, logic. Fapt e că soţul dumneavoastră, madame, a continuat să se îndatoreze până în ultima zi.
- Dumneavoastră aţi spus... ce-a păţit Rémy? Cum stătea cu sănătatea?

Monsieur Julliard mă privi cu îngrijorare şi milă.
- Oh, madame! Exclamă el scoţând o batistă nu prea curată din buzunarul jachetei de in şi trecându-şi-o peste faţă. Rémy era destul de bolnav, madame. Sănătatea i se deteriorase mult. Acest testament e de acum zece ani. În el vă numeşte pe dumneavoastră moştenitoare a întregii sale averi, exceptând participaţia sa la filateriile familiei, din motive pe care lesne vi le puteţi imagina. Bineînţeles, pe atunci situaţia era cu totul alta. Dar lucrurile s-au schimbat, iar Rémy nu şi-a modificat testamentul, în ciuda sugestii lor mele în acest sens. Era foarte bolnav, madame. Partea proastă e că, potrivit legislaţiei franceze, dumneavoastră moşteniţi, într-adevăr, bunurile, dar şi datoriile rămase.
- Dar... de ce? aproape c-am ţipat.
- Aşa spune legea. Eraţi soţia lui.
- Nu, nu la asta mă refer! Voiam să întreb de ce nu ştiam toate aceste lucruri, de ce nu mi-a zis niciodată că e bolnav, că are datorii... Care va să zică n-a murit ucis de nişte răufăcători care au intrat în casă să fure? Vă tot învârtiţi de ceva vreme în jurul subiectului, fără să-mi spuneţi de fapt nimic.

Jurisconsultul se lăsă pe spătarul scaunului şi rămase aşa câteva minute, uitându-se prin mine, ca şi cum n-aş fi fost acolo, fără să clipească, pierdut în gânduri. În cele din urmă, răsucindu-şi repetat vârfurile mustăţii, se aplecă din nou asupra mesei şi, privindu-mă cu multă tristeţe pe deasupra pince-nez-ului, îmi zise:
- Când banda de tâlhari a intrat în casă, Rémy era nghien, madame. De aceea n-a fost în stare să li se opună.
- Nghien? m-am străduit să repet.
- În stare de nevoie..., nevoie de opiu, vreau să spun. Rémy era dependent de opiu.
- Dependent de opiu? Rémy?
- Da, madame. Îmi pare rău să fiu tocmai eu cel care vă comunică acest lucru, dar, în ultimii ani, soţul dumneavoastră şi-a risipit averea pe opiu, jocuri de noroc şi bordeluri. Vă rog din suflet să nu-l vedeţi de-acum pe Rémy într-o lumină proastă. Era un om extraordinar, după cum ştiţi. Aceste trei plăceri îi corup în general pe toţi bărbaţii din Shanghai, fie ei chinezi sau occidentali. Foarte puţini scapă. Oraşul acesta... Întotdeauna e vina acestui oraş afurisit. Aici, în asta constă viaţa, madame, în asta şi în a te îmbogăţi, dacă mai ai timp. Toată lumea azvârle cu banii în dreapta şi-n stânga, mai ales pe pariuri. Am văzut căzând mulţi oameni importanţi şi risipindu-se multe averi. Trăiesc de atâta vreme în Shanghai, încât nimic nu mă mai surprinde. Rémy era deja terminat, iertaţi-mi expresia. Ştiu că mă înţelegeţi. Era vizibil încă dinainte de război. După aceea a pierdut definitiv controlul.

Asta a fost tot.

Mi-am trecut mâna peste frunte şi am băgat de seamă că palma mi-era acoperită de o sudoare rece. Probabil din pricina suferinţei enorme pe care o simţeam în acel moment, criza mea de nervi încetase. Într-adevăr, dacă era să fiu sinceră cu mine însămi, Rémy avusese parte de singurul sfârşit posibil pentru el, şi nu mă gândeam la moartea lui violentă, nedreaptă din toate punctele de vedere, ci la acea cădere vertiginoasă care dusese la năruirea sa ca om. Era omul cel mai amuzant, cel mai amabil şi mai elegant din lume, dar în acelaşi timp era slab, iar destinul avusese proasta inspiraţie de a-l duce în locul cel mai nepotrivit pentru el. Dacă la Paris dispărea cu zilele şi se întorcea acasă într-o stare lamentabilă, ce nu i se putea întâmpla în Shanghai unde, pesemne, era foarte uşor şi la îndemână să te laşi pradă poftelor şi plăcerilor fără să te mai controlezi? Un om ca el nu putea rezista. Ceea ce nu reuşeam să înţeleg era de unde scotea, având atâtea datorii, banii pe care mi-I trimitea din când în când prin Crédit Lyonnais. Salariul pe care văduva pictorului Paul Ranson mi-l plătea pentru orele ţinute la academia ei nu-mi ajungea ca să fac cine ştie ce, aşa încât, din când în când, îi ceream ajutor printr-o scrisoare şi, aproape cu următoarea poştă, aveam la dispoziţie o sumă generoasă la sediul băncii de pe Boulevard des Italiens.

Monsieur Julliard îmi curmă şirul gândurilor.
- Acum va trebui să achitaţi datoriile lui Rémy, sau să vă expuneţi la procese şi sechestre. De fapt, există câteva litigii pe rol care n-o să se încheie odată cu moartea lui.
- Dar fratele lui? Eu n-am nimic.
- Aşa cum v-am spus, madame, Arthème a plătit o mare parte din datorii acum câţiva ani. Avocaţii firmei, ca şi monsieur Voillis, noul împuternicit, mi-au comunicat că familia se delimitează de orice problemă legată de Rémy sau de dumneavoastră, şi m-au rugat să vă transmit că ar fi mai bine să nu le solicitaţi nici un ajutor şi să nu le faceţi nici o reclamaţie.

Mândria m-a făcut să scutur din umeri.
- Spuneţi-le să nu-şi facă griji, fiindcă pentru mine nici nu există. Dar vă repet, monsieur, că eu nu am nimic, nu pot face faţă acestor plăţi.

Simţeam cum pulsul mi se accelerează iarăşi şi îmi venea greu să trag aer în plămâni.
- Ştiu, madame, ştiu, şi nu vă imaginaţi cât regret, şopti avocatul. Dacă-mi permiteţi, vă voi propune câteva soluţii la care m-am gândit ca să puteţi face faţă situaţiei.

Începu să răscolească energic hârtiile din dosar, care până la urmă i s-au împrăştiat pe toată masa.
- Dar servitorii, monsieur Julliard? l-am întrebat. Cum o să-I plătesc pe servitori?
- Oh, nu vă îngrijoraţi pentru asta! exclamă distrat. Galbenii lucrează ca să primească casă şi masă. Aici aşa merg lucrurile; lumea e foarte săracă şi suferă de foame, madame. Probabil că Rémy îi dădea din când în când doamnei Zhong ceva bani, fiindcă o preţuia în mod deosebit, dar dumneavoastră nu sunteţi obligată... Ah, uite-o!

Se opri scoţând o foaie din grămada dezordonată.
- Bun, să vedem... În primul rând, madame, va trebui să vindeţi casele, atât pe cea de aici, cât şi pe cea de la Paris. Mai aveţi vreo proprietate pe care am putea conta?
- Nu.
- Nimic? Sunteţi sigură?

Bietul om nu ştia cum să insiste, iar eu abia puteam respira.
- Vreo proprietate la dumneavoastră în ţară, în Spania? O casă, terenuri, vreo afacere?
- Eu... nu.

Mi-a scăpat din gât un şuierat slab şi m-am prins cu disperare de marginea scaunului.
- Familia m-a dezmoştenit şi acum totul îi aparţine nepoatei mele. Dar nu pot...
- Vreţi un pic de apă, madame? Ceaiul, îşi aminti dintr-odată. Se ridică brusc şi se îndreptă în fugă spre uşă. La scurt timp ţineam în mână o frumoasă ceaşcă chinezească cu capac care emana o mireasmă minunată. Am sorbit câte puţin până când m-am simţit mai bine. Avocatul, extrem de îngrijorat, se postase lângă mine.
- Monsieur Julliard, l-am implorat. Nu pot dispune de nimic în Europa şi nu o să-i cer ajutor nepoatei mele. Nu mi s-ar părea corect.
- Prea bine, madame, cum spuneţi dumneavoastră. Poate, cu un pic de noroc, reuşim să adunăm suficient cu casele şi cu ce mai e prin ele.
- Dar nu pot pierde casa de la Paris! E singurul meu cămin! Altul n-am!

S-o iau de la capăt la patruzeci şi ceva de ani? Nu, imposibil. Când am plecat din Spania eram tânără şi aveam avântul şi energia necesare ca să înfrunt sărăcia, dar acum nu mai eram cea de atunci, cu trecerea anilor îmi mai pierdusem din elan şi nu mă simţeam în stare să locuiesc în cine ştie ce mansardă mizeră dintr-un cartier periculos.
- Liniştiţi-vă, madame. Vă promit că voi face tot ce pot ca să vă ajut. Dar casele trebuie vândute, altă soluţie nu există. Sau aţi putea cumva strânge trei sute de mii de franci în următoarele săptămâni?

Cât spusese? De necrezut. Trei sute de mii?
- Trei sute de mii de franci? am strigat îngrozită.

Moneda franceză şi cea spaniolă erau aproximativ la paritate, aşa încât era vorba, nici mai mult nici mai puţin de... trei sute de mii de pesete! Iar eu nu câştigam decât şaptezeci şi cinci de franci pe lună la Academie! De unde să fac rost de suma asta? În plus, după război, viaţa la Paris devenise incredibil de scumpă. De mult nimeni nu mai putea să cumpere proprietăţi în zone precum Luvru sau Au Bon Marché. Oamenii chiar trebuiau să economisească ca să poată supravieţui, iar puţinii care mai aveau bani îşi văzuseră veniturile reduse simţitor.
- Nu vă faceţi griji. O să vindem casele şi o să organizăm o licitaţie. Rémy era un mare colecţionar de artă chinezească. Sigur vom reuşi să ne apropiem de suma totală.
- Casa mea de la Paris e foarte mică, am bâiguit. Valorează doar vreo patru sau cinci mii de franci. Şi asta pentru că e aproape de Ecole de Médecine.
- Vreţi să iau legătura cu un prieten avocat care să se ocupe de vânzare?
- Nu! am exclamat cu puţina vlagă care-mi mai rămăsese. Nu-mi vând casa de la Paris.
- Madame!...
- Am zis nu!

Avocatul bătu în retragere, mâhnit.
- Prea bine, madame. De Poulain, cum spuneţi dumneavoastră. Dar vom avea probleme. Pe casa lui Rémy am putea obţine cam o sută de mii de franci, iar cu licitaţia, dacă totul merge bine, încă treizeci sau patruzeci de mii. Va mai trebui să facem rost de foarte mulţi bani.

Simţeam nevoia să ies din acel birou. Simţeam nevoia să ajung în stradă ca să pot respira. Nu trebuia să rămân acolo nici un minut în plus, dacă nu voiam să mă apuce o criză de nervi de faţă cu avocatul.
- Lăsaţi-mi câteva zile timp de gândire, monsieur, am zis ridicându-mă şi strângându-mi geanta cu putere. O să găsesc o soluţie.
- Cum doriţi dumneavoastră, madame, răspunse avocatul deschizându-mi uşa biroului cu solicitudine. Eu vă aştept. Dar nu lăsaţi să treacă prea mult timp. Mi-aţi putea semna acum actele ca să pot începe să organizez vânzarea şi licitaţia?

Nu mai puteam zăbovi nici o secundă.