Un bărbat intră în cameră

Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974, şi a crescut în Long Island. În 1992 este primită la Stanford University, unde obţine o diplomă de excelenţă în literatura engleză şi scrie poezie sub îndrumarea poetului Joseph Brodsky. În 1993 debutează ca poetă şi până în 2002 scrie în primul rând versuri, numărându-se în acel an printre finaliştii la Yale Younger Poet's Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile unor prestigioase publicaţii precum Paris Review, Ploughshares şi Doubletake. În 1996 primeşte o bursă Marshall şi urmează un masterat la Oxford University, încheiat cu o disertaţie despre artistul plastic Joseph Cornell, apoi îşi desăvârşeşte studiile de istoria artei la Courtauld Institute din Londra, specializându-se în pictura olandeză, cu o teză despre Rembrandt.

Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room), apare în 2002, fiind tradus până în prezent în peste 15 ţări. În anul 2005, publică romanul Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction, 2007), ulterior tradus în peste 35 de limbi, pentru care primeşte William Saroyan International Prize for Writing şi Prix du Meilleur Livre Étranger (Franţa). Romanul este desemnat "Cartea anului" de site-ul Amazon.com şi se numără printre cărţile finaliste la Orange Prize for Fiction, Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger, aflându-se şi pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. Tot în 2007 prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri scriitori americani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Great House, publicat în 2010 (Humanitas Fiction, 2012), se bucură de un enorm succes de critică şi de public, fiind finalist la National Book Award for Fiction 2010 şi aflându-se pe lista scurtă la Orange Prize 2011.


Samson Greene, un tânăr şi admirat profesor de la Columbia University, este găsit rătăcind în deşertul Nevada. Când soţia sa, Anna, soseşte la spitalul unde bărbatul este internat pentru a i se extirpa o tumoare cerebrală, descoperă că amintirile acestuia de după vârsta de doisprezece ani sunt iremediabil pierdute. Încă din primele clipe de luciditate, Samson va începe lupta cu trecutul şi, mai ales, cu un prezent în care nu se mai regăseşte. O meditaţie tulburătoare asupra pericolelor şi voluptăţilor uitării, a memoriei, istoriei personale şi a singurătăţii.

Un bărbat intră în cameră, strălucitul roman de debut al autoarei bestsellerului Istoria iubirii, a fost desemnat de ziarul Los Angeles Times "Cartea anului" în 2003. În 2010 revista The New Yorker a inclus-o pe Nicole Krauss printre cei mai buni 20 de scriitori americani sub 40 de ani. Romanele sale sunt traduse în peste 35 de limbi.

"Acest debut extrem de intens şi de inteligent o propulsează pe Nicole Krauss în linia întâi a romancierilor americani." (Susan Sontag)

"Un prim roman superb scris şi provocator din punct de vedere intelectual. Nicole Krauss are talentul extraordinar de a surprinde inexprimabilul." (Chicago Tribune)


Samson crescuse în California, la Los Altos, nu departe de Pacific. Mergea foarte des cu mama lui la ocean. Aveau un loc al lor, câteva mile mai la nord de Half Moon Bay. Îşi căutau cu grijă cărarea pe stânca abruptă, printre tufişuri spinoase şi aloe, şi apoi mergeau de-a lungul plajei. Băiatul alerga înainte şi se oprea să examineze vreo scoică sau piatră, ca un arheolog care descifrează ere trecute. Uneori îşi luau şi câinele cu ei, un căţel mic şi negru, care se ţinea după copil şi-şi băga nasul oriunde îşi făcea acesta de lucru. Alteori rămânea în urmă şi mergea în acelaşi pas cu mama. Se întorceau când soarele apunea, Samson pe bancheta din spate împreună cu câinele cald şi plin de nisip, cu copacii şi cerul care defilau prin fereastra deschisă.

Îşi amintea perfect scenele astea. La început veneau una câte una, mici momente decupate din timp, ca nişte instantanee. Mai târziu a început să le coasă laolaltă şi atunci răsăreau altele care-şi găseau locul în şir. Amintirea copilăriei i se contura pe zi ce trecea, devenea mai complexă prin adăugirea de umbre, obiecte, unghiuri, expresii. Dacă îi revenea în minte un scaun albastru, atunci cineva trebuia să şadă pe el şi imediat şi-o amintea pe maică-sa stând jos şi curăţând mere, sau pe căţel încurcându-se între picioarele scaunului în căutarea unei mingi de tenis. Succesiunea de imagini statice căpăta forţă de la toată spirala asta de mişcare; ajunsese să alerge printre anii trecuţi, ca apoi să se oprească asupra unui moment, la întâmplare, asemenea unei singure imagini în stereoscop. Bicicleta rezemată de casă, cu un cerc de rugină împrejurul soneriei, cauciucul de la pedală ros de atâta folosinţă; barele de lemn de la spalierul din curte, înverzite de mucegai, cortul vechi îngreunat de ploaie; coperţile cărţilor pe care le citise cu încăpăţânarea unui recordman. Claritatea lucrurilor îl uimea şi uneori se întreba dacă totul nu se întâmpla doar în imaginaţia lui. Nu se gândea că n-ar fi fost reale, ci că ar fi fost înfrumuseţate cu detalii din altă parte, fragmente care supravieţuiseră estompării altor amintiri, resturi pierdute care gravitau şi se lipeau de ce găseau. În cele din urmă a trebuit să respingă ideea asta. Amintirile erau perfecte: dacă omitea un detaliu, totul se prăbuşea în dezordine.

Îşi amintea cum juca handbal cu doi băieţi la uşa garajului. Bubuiau mingea de perete şi fiecare aruncare lăsa o pată de grăsime pe vopsea. S-a gândit că, dacă ar putea lovi fiecare loc rămas gol, atunci pata ar fi una mare, uniformă, pe care mama nu ar mai vedea-o, sau nu i-ar mai păsa. Soarele de iulie îi ardea ceafa. Lovea în colţurile uşii, mai sus sau mai jos decât în mod normal, şi în curând băieţii au început să ţipe că-şi irosea loviturile. I-a aruncat în glumă mingea la picioare unuia dintre băieţi. A primit-o înapoi în stomac, a fost o lovitură dură. S-a prefăcut că se-ndoaie de durere şi a ţâşnit-o spre furtun. În timp ce apa călduţă, leneşă, îşi croia drum prin cauciucul verde, băieţii au luat-o la fugă spre ieşire. Cu degetul la gura furtunului, Samson s-a îndreptat spre ei, urmărindu-i cum fugeau spre colţul străzii cu tricourile şi picioarele ude, lăsând o dâră de apă pe asfaltul cenuşiu. Şi-a petrecut restul verii fugind de băieţii cu pistoale de apă şi găleţi, alergând prin iarbă cu picioarele goale, sărind garduri în curţile oamenilor şi căutând cea mai apropiată piscină în care să sară pentru a le fura plăcerea de a fi primii care-l udă.

În amintiri fugea tot timpul. Trecea pe lângă casele de pe strada lui, străjuită de eucalipţi prăfuiţi, pe lângă terenul de tenis al familiei Shreiner, unde domnul Shreiner se lupta neobosit cu loviturile precise date de maşina de mingi; pe lângă chioşcul familiei Reid, îmbrăcat în glicină, ajungea la curtea şcolii, până la poalele dealului. O zbughea pe lângă maică-sa, care stătea într-un şezlong, cu o carte deschisă-n poală. Câteodată alerga la viteză maximă, de simţea pământul explodându-i în coapse şi plămânii arzând în căutare de aer, alteori era un sprint uşor, care-l putea duce departe, până la graniţa statului sau chiar la Los Angeles. "Încotro alergi?" îl întreba maică-sa, în timp ce năvălea în jos pe scări trăgându-şi tricoul pe cap. Până să-i răspundă, era deja departe, se pierdea în maratonul verii.

Atunci când nu se juca cu cei doi băieţi, stătea aproape nemişcat. Sfârşit de oboseală, se întindea pe spate cu orele, oriunde se oprea, sau citea orice-i cădea în mână. "Ce-ai păţit?" îl întreba maică-sa când se întorcea de la serviciu şi-l găsea întins pe podeaua din bucătărie, cu o cutie de suc de portocale băută pe jumătate. Uneori nu se oprea din citit, alteori se rostogolea către ea, îi îmbrăţişa gleznele şi o tulea afară din casă, la piscina vecinilor, sau îşi făcea de treabă prin faţa casei lui Jollie Lambird, după care era topit încă din clasa a doua, să vadă dacă tocmai ieşea din curte. Aşa s-a întâmplat că, alergând prin a douăsprezecea sa vară, amintirile lui Samson s-au pierdut în gol.

Doctorii l-au ascultat iniţial cu atenţie când le povestea amintirile. După o săptămână sau două, după ce cazul i-a fost discutat şi a făcut obiectul exclamaţiilor în diferite sesiuni, a fost clasat şi doctorii au început să-şi piardă interesul. A fost dat în grija unui neurolog, dr. Lavell. O colegă de-a lui din Vegas, cu care-şi făcuse rezidenţiatul, l-a sunat şi i-a vorbit despre Samson la câteva zile după operaţie. La prima întâlnire, Lavell i-a pus electrozi pe cap, rugându-l să răspundă la întrebări, în timp ce el urmărea undele pe ecran.
- Ce vă spun toate astea? l-a întrebat Samson după ce doctorul a terminat examinarea.
- Că sunteţi un om care gândeşte.
- Şi altceva?
- Nu prea mult, în cazul dumneavoastră. Ştiam deja că avem de-a face cu o minte deosebit de funcţională.

Lavell se întoarse spre ecran şi zise în cele din urmă:
- Arată frumos, nu? amândoi se uitau în tăcere.
- Ştiţi la ce mă gândeam când mă uitam la ecran?
- Nu.
- Ce-ar fi să puteţi afla ce-i în capul unui om doar urmărind curbele alea?
- Adică să-i descifrăm gândurile? Asta ar fi ceva, într-adevăr.
- Mă gândesc că n-aţi avea mulţi voluntari, ar fi prea supărător.
- Cred că da. Poate doar pe cei mai curajoşi. Sau pe exhibiţionişti, adăugă Lavell.

Samson zâmbi. De-atunci înainte venea la Lavell o dată pe săptămână. Era foarte atent, absorbea tot ce se întâmpla în jurul lui într-o stare de nervozitate. Urmărea reacţiile oamenilor, să vadă cum ar trebui să se poarte şi, pentru că-i plăcea şi-l respecta pe Arthur Lavell, îl urmărea cu şi mai mare atenţie. Omul ăsta avea şaizeci şi ceva de ani, era aproape chel, avea numai o coroniţă de cârlionţi care-i ajungeau până la guler. Faţa-i era cărnoasă, iar trăsăturile se supuneau unei forţe gravitaţionale superioare, care-i trăgea fălcile în jos şi-I întindea nările. Sub ochi avea pungi închise la culoare. Degetele-i erau groase, iar unul îi era chinuit de o verighetă, care arăta mai curând artizanal decât ca simbolul unei pasiuni stabile. Lavell nu era un om pe care să-l asociezi pasiunilor; avea mişcările flegmatice ale unui oportunist. Samson aflase că Lavell îşi petrecuse mare parte a ultimilor ani în laborator şi că era recunoscut în institut ca o minte sclipitoare. Gândea mai bine în mers, nu de puţine ori i se întâmplase să iasă dintr-o şedinţă importantă în căutarea unei idei; câteodată izbucnea în râs când nimeni altcineva nu râdea, sau adormea în mijlocul unei adunări. Deşi politicos cu toată lumea şi foarte popular printre rezidenţi, nu părea să împărtăşească sentimentele lor. Samson îi intuia ambivalenţa faţă de oameni şi loialitatea mai mare faţă de creierul în sine decât faţă de personalitatea pe care o determina. Poate că din cauza asta, cu trecerea anilor, practica mai puţin medicina şi petrecea mai mult timp în laborator, de unde ieşea numai pentru cazurile care i se păreau interesante.

Poate că pe Samson îl atrăgea tocmai ambivalenţa doctorului. Era o emoţie pe care o putea înţelege în acele prime zile remarcabile când se întorsese la viaţă. În ciuda frumuseţii Annei, a fotografiilor încântătoare, a apartamentului primitor, plin de semne ale unei vieţi trăite frumos, Samson n-avea cum să scoată la lumină alt sentiment faţă de viaţa lui decât o vagă admiraţie.