Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Un clip electoral


Radu Pavel Gheo

02.06.2012
Bucureştiul cultural, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Părintele ieşi din altar cu cădelniţa în mînă şi, balansînd-o energic, împrăştie un nor de fum aromat în direcţia camerei de filmat. Mitruc stătea în mijlocul bisericii, aplecat peste cameră, cu ochiul în obiectiv, şi focaliză pe figura impozantă a preotului. Se trase doi paşi în spate, ca să-i prindă în imagine, dinapoia părintelui, pe Iisus Hristos şi Fecioara Maria, care zîmbeau cu îngăduinţă din icoanele lor.
- Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne milu-ie-eş-teeee! cîntă cu o voce gravă, pătrunzătoare, părintele, iar vocea îi răsună cu ecou în biserica goală. Ajută-ne, Doamne, pe noi, păcătoşii! Rugămu-ne ţie, auzi-ne şi ne milu-ie-eş-tee! E bine? întrebă el.
Mitruc îi făcu semn din cap că da, iar părintele o porni înspre el. Apoi se opri. Luă o postură marţială, cu cădelniţa întinsă în faţă, şi zise:
- Sunt părintele Ilie Saveliuc, candidat la primăria Vlădeni, judeţul Iaşi! Votaţi-mă duminică, iubiţi credincioşi, şi o să-l aduceţi pe Dumnezeu în casele voastre. Lăsaţi-vă în grija mea şi Domnul o să vă aibă în paza lui!
- Şi... cut! ţipă Mitruc, lăsînd camera video deoparte şi îndreptîndu-se de spinare. A ieşit bine, vere!
"Văr eşti tu cu tac-tu şi cu mumă-ta!" se gîndi părintele Saveliuc, încîlcind, în nemulţumirea lui, toate gradele de rudenie ale lumii.
Urma partea a doua a filmării. Ieşiră, preotul încuie biserica şi o porniră înapoi spre casă.
- Mata, vere, stai aici, în faţa porţii, îl instrui cameramanul. Eu intru în curte şi-o să stau uite-acolo! Şi cînd ţi-oi zice eu, intri pe poartă şi aia mică vine în fugă din pridvor înspre tine, da' aşa, cu drag! Poate să zică şi "Tata!", tare, că dă bine. Şi-atunci mata te apleci şi-o iei în braţe... ştii cum... Tîtaa mare! şi-atunci vine şi Elena, zîmbeşte înspre tine şi mata o iei pe după umeri sau (Mitruc se uită la statura copleşitoare a preotului)... sau cum poţi. Şi gata.
- Şi nu mai zic nimic?
- Ce să mai zici, vere? Păi, n-ai zis o dată? ridică din umeri Mitruc. Şi-aşa, numa' eu ştiu cît o să mă chinui cu montajul ca să intre tot în alea treizeci de secunde. Dar, deh, oameni suntem, nu? Acu' ai mata nevoie de mine, mîine, cine ştie... Să vezi că bag eu la sfîrşit încă un cadru cu afişul şi gata. Lux o să fie, ascultă-mă pe mine, vere! Lux a-ntîia!
"Da, ştii tu!" se gîndi preotul, care acum regreta parcă şi mai tare ideea cu clipul electoral, dar mai ales grămada de bani pe care trebuia să-i plătească. Îl enerva şi aerul sigur al vărului nevesti-sii. Vorbea ca şi cum ar fi filmat toată viaţa lui numai cu mari artişti ai ecranului, nu la un amărît de post local, unde ţinea camera să nu cadă, ori pe la nunţi, cînd îl chemau unii şi alţii să le facă videocasete, să le aibă ca amintire. De parcă pe casete se păstrau amintirile!
Şi, parcă rezonînd cu ezitările părintelui Saveliuc, partea a doua a filmării se poticni. Orice ar fi făcut şi orice ar fi zis Elena, preotul şi chiar Mitruc, nu au reuşit s-o facă pe Irina să alerge veselă spre taică-său şi să i se agaţe de gît. Iar tatăl ei nu pricepea nici în ruptul capului de ce.
Puştoaica împlinise nu de mult doisprezece ani. Acum vreo două luni îi venise pentru prima oară ciclul, la pachet cu nişte dureri de burtă îngrozitoare şi cu tot arsenalul de griji şi spaime ce însoţeau fenomenul lunar. Trebuia să aibă grijă să nu scape cumva pete de sînge pe haine şi mai ales între picioare. Să n-o prindă prostovanii de băieţi de la şcoală cu tampoane în geantă. Să se ferească de cîinii casei, care în perioadele astea o amuşinau cu neruşinare. Să aibă grijă cum se îmbracă cînd se îmbracă... Apoi mai începuseră să-i crească şi sînii, ba chiar i se rotunjiseră zdravăn şi se vedea că urma să-i aibă cel puţin la fel de plini ca ai maică-sii. Din cauza asta umbla mereu aplecată de spate, dînd să şi-i ascundă cumva, dar fără succes. Băieţii începuseră şi ei cu glume proaste şi pipăieli cu mîini nepricepute. De-acum Irina roşea des, la remarci din cele mai nevinovate şi de cele mai multe ori fără motiv sau fără să-şi dea seama de motiv, fiindcă privirile lungi aruncate de băieţii din şcoală şi mai ales de profesorii bărbaţi îi sugerau ceva - nu foarte limpede, dar în mod sigur neplăcut. Luceau, ăsta era cuvîntul cel mai potrivit. Privirile alea luceau cumva uleios.
Aceeaşi privire o zări fata şi în ochii cameramanului mustăcios şi urîcios atunci cînd ieşi în pridvor. Mama ei ţinuse s-o îmbrace cu o rochiţă roz, pe care n-o mai purtase de vreo doi ani, cu dantele la poale şi care-i rămăsese prea scurtă şi prea strîmtă, de-i plesnea pe la şolduri şi la piept, unde se bomba periculos. Îi legase părul lung şi blond în două cozi legate cu fundiţe rozalii. Îi pusese ciorapi trei sferturi. Cum să alergi veselă şi să ţipi "Tata!", ca un ţînc? Irina îl străfulgerase cu privirea pe cameraman şi, după ce i se spuse ce trebuia să facă, se proţăpise în pragul pridvorului.
- Acum! ţipase Mitruc din mijlocul curţii, cu camera video înălţată pe umăr.
Părintele Saveliuc intră pe poarta de fier forjat. Irina îl văzu şi o luă la fugă... într-un fel. De fapt mai mult sălta picioarele, etalînd un rînjet fals, ce-i lărgea faţa ca la o broască.
- Cut! ţipă regizoral Mitruc şi cei doi, tatăl şi fiica, se opriră la vreo cinci metri unul de altul.
Apoi cameramanul se adresă puştoaicei:
- Aşa se aleargă în braţe la tati, măi Irinuca, măi? Mai cu vlagă, mai cu vlagă! Te bucuri, alergi, întinzi mîinile în faţă... Pricepi?
Fata, îmbufnată, dădu din cap că da. Preotul se întorse în dosul porţii, măturînd pe jos cu poalele negre ale anteriului.
- Acum!
Părintele intră pe poartă. Irina întinse mîinile în faţă ca un robot şi ţopăi vreo doi metri, cu o plictiseală imensă întipărită pe chipul rînjit.
- Cut! zbieră iar Mitruc. Nu-i bine! Irina, se întoarse el iar spre fată, arată-ne cum te bucuri cînd îl vezi pe tati. Aşa trebuie. Hai, ia să te văd cum te bucuri!
Fata zîmbi scurt, apoi strînse buzele. Mitruc oftă.
- Bine, hai să mai tragem o dublă, aruncă el. Gata?
Dar de data asta în calea fetei care ţopăia cu mîinile întinse în faţă apăru o găină cu penele zburlite, gonită de un cocoş înfierbîntat.
- Cut! interveni nervos Mitruc. Elena, ce-i cu găinile astea aici? Ne strică platoul!
Elena şi puştoaica alungară găina şi cocoşul de pe platoul de filmare înspre coteţul din dos, timp în care părintele Saveliuc aştepta răbdător şi trăgea cu ochiul din dosul porţii.
- Mami, mai ţine mult? întrebă necăjită fata.
- Nu, drăguţă, sigur că nu! Numai fă şi tu ce zice nenea Mitruc. Nu te mai fasoli atîta!
La următoarea încercare Haiduc, dulăul casei, care fusese legat, ca să nu încurce filmarea, începu să latre furios şi teribil de zgomotos chiar cînd Irina deschise gura să strige "Tata". Mitruc se gîndi că n-ar fi dat deloc bine dacă fetiţa aia drăguţă ar fi creat impresia că latră la popă, aşa că opri iar totul. Elena se duse să liniştească javra, după care o luară de la capăt. În fine, după a şasea sau a şaptea dublă, cameramanul se declară mulţumit. Se şi plictisise.
- Ei, vere, nu udăm şi noi filmarea cu ceva? întrebă el vesel, intrînd în casă.
- Ba udăm, cum să nu! oftă preotul. Stai să mă schimb şi eu, că am năduşit ca un bivol în hainele astea. Uite ce pripeşte soarele!
Dar nu apucă să intre în casă, fiindcă pe poarta rămasă deschisă pătrunseră doi bătrîni desculţi, îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, cu cămăşi albe şi pantaloni negri. Amîndoi aveau pe cap nişte pălării de paie surprinzător de curate, iar unul din ei ducea în spate un rucsac mic, albastru. Celălalt ţinea în mînă o bîtă nici prea groasă, dar nici subţire de tot. "Nişte vagabonzi", îşi ziseră într-un gînd preotul şi Mitruc.
Cel cu rucsacul, mai scund şi cu o bărbuţă albă, se apropie încet de preot şi de Mitruc. Celălalt rămase proţăpit în poartă, dînd impresia că nu cutează să intre în curte.
- Bună ziua, părinte, salută bătrînul cel scund.
- Bună, răspunse preotul, privindu-l bănuitor, fiindcă bănuia cam ce urmează.
Doar că bătrînul i se părea cunoscut. E drept, semăna cu mulţi dintre moşnegii pe care îi întîlnise prin satele din jur. Dar mai era ceva ce îl sîcîia şi părintele, om ager, îşi dădu seama repede: ochii, ochii aceia albaştri, deloc apoşi, ci limpezi şi vioi, nu se potriveau deloc cu restul trupului.
Mitruc se întorsese şi el spre bătrîn, fără să lase camera video din mînă. Păru străfulgerat de o idee.
- Bună, domnu' Mitruc, îi aruncă bătrînul pe un ton mai nepăsător. Cum mai merge treaba pe la Iaşi?
Mitruc se scărpină nedumerit în părul său rar.
- Mă cunoşti de undeva, moşule? întrebă el, poate un pic ţîfnos - dar pe bună dreptate.
- Da' cine nu te cunoaşte pe matale, dom' Mitruc? veni răspunsul.
Mitruc tuşi încurcat. Iar lîngă părintele Saveliuc răsări, mai veselă ca înainte, Irina, în rochia ei roz.
- Tati, cine-i moşu' ăsta? şopti ea la urechea preotului.
- Nu ştiu, tati, zise preotul. De undeva, de prin comună...
- Un vagabond, preciză Mitruc.
- Ei, Irinucă! se întoarse bătrînul spre ea. Da' mare te-ai făcut... şi frumoasă... Leit maică-ta!
"Parcă ar fi din Vlădeni", se gîndi părintele. "Ori... din Borşa să fie?"
- Ia!
Bătrînul se ciucise înaintea fetiţei. Îşi lăsă rucsacul jos şi, dîndu-şi pe spate pălăria de paie, scoase din buzunar ceva zornăitor şi i-l întinse fetei.
- Ce-i asta? întrebă ea.
Îi plăcea moşul. Nu mirosea urît, ca vagabonzii pe care îi văzuse cînd fusese cu tata şi mama la Iaşi. Miroasea a mentă şi a încă ceva, foarte cunoscut.
- Nişte mărgele. Hai, ia-le! o îndemnă bătrînul.
Fata întinse mîna şi apucă şiragul de mărgele. Erau maronii, calde şi lucioase. Le simţea plăcut în palmă. Se uită mai bine la ele.
- Din lemn? întrebă ea.
- Lemn de trandafir, dădu din cap bătrînul. Le-am cioplit din nişte uscături săptămîna trecută, cît am stat la Agapia...
- Tati, pot să le iau? ridică fata ochii spre părintele ei.
- Ai fost mata la Agapia? La mănăstire? întrebă preotul. Ai fost să te rogi la Domnul?
- Am fost la Agapia, dar nu m-am rugat la Domnul, preciză moşul. M-am rugat de o măicuţă să ne dea drumul la biserică şi pînă la urmă ne-am cam sfădit cu ea. Voia să ne pună să plătim intrarea ca să mergem înăuntru. Păi, cum să plăteşti intrare dacă te duci la biserică? Mata, părinte, tai bilete la biserică la matale?
- Ei, mai taie el... se hlizi Mitruc, dar prinse privirea tăioasă a preotului şi amuţi.
- Da, aşa a fost la mănăstire, continuă bătrînul. Da' nu-mi pare rău. Am stat la un om din sat. Tare de treabă. L-am mai ajutat pe la treburile casei, că a rămas văduv, bietu'... Pîinea lui Dumnezeu! Numa' cu măicuţele alea, cum ziceam, nu ne-am prea înţeles noi. De-aia nici n-am văzut mănăstirea.
Părintele tuşi încurcat.
- Şi cum spuneai că te cheamă, moşule? întrebă el repede.
- Nu spuneam. Da' Petre îmi zice.
- Bine, moş Petre. Şi ce voiai mata de la mine?
- Mai nimic, părinte, zău aşa! răspunse bătrînul şi, în acelaşi timp, închise pumnul fetiţei peste mărgelele de lemn şi-i făcu semn cu ochiul.
Irina duse pumnul la spate şi roşi.
- Iaca, suntem şi noi nişte drumeţi acolo şi mă gîndeam că om găsi la matale ceva de mîncare, că n-am mai pus nimic în gură de ieri dimineaţă. Şi un locşor unde să ne aciuăm la noapte, dacă s-o putea. Numa' pînă mîine, că dis-de-dimineaţă om porni-o noi la drum.
- La noi? sări doamna Elena, care se apropiase, curioasă, de ei. Nu cred că se poate, Luţule! se adresă ea soţului său.
- Păi, aşa-i, mormăi preotul. Nu prea se poate. Nu aţi picat tocmai bine... E şi campania asta electorală, moşule... Zău, nici nu-mi văd capul de treabă! Mîine am şi slujbă şi cîte şi mai cîte...
- Nici vorbă! întări preoteasa, clipind repede.
Apoi, după ce stătu pe gînduri o clipă şi prin minte i se derulară cîteva scenarii - cel cu gura satului măcinînd povestea cu bătrînii alungaţi de la casa preotului nefiind decît unul din ele -, femeia zise:
- Poate dacă s-ar duce la ţaţa Lisaveta, Luţule... Ce zici? Să le spună că i-ai trimis tu.
- Da, la Lisaveta ar fi bine, murmură preotul. Mergeţi şi-i spuneţi că v-am trimis eu. Dar tovarăşul matale de ce nu vine şi el aici? E mut? E ruşinos?
- Ei, el e mai scump la vorbă, părinte. Iartă şi matale, ca un bun creştin ce eşti. Şi, dacă nu ţi-o fi cu supărare, măcar ceva de-ale gurii să ne dai şi nouă.
- Dă-le mai bine nişte bani, îi şopti Elena soţului ei.
- Da, aprobă cu voce tare părintele. Las' că-i mai bine să vă dau nişte bani. Mergeţi de vă cumpăraţi ce vreţi cu ei. E un butic chiar în drum spre ţaţa Lisaveta. Da' să nu-i daţi pe băutură! preciză el sfătos.
- Ia stai, ia stai! sări Mitruc, care atîta aştepta. Am eu o idee! Ce-ar fi să băgăm şi asta în clip?
- Ce clip? tresări bătrînul.
- Ei, clip! Ce-ţi pasă matale, moşule? Te filmăm un pic. Cum ţi se pare? Te-a mai filmat vreodată cineva?
- Ba.
- Pun pariu că nici n-ai mai văzut din astea! bătu Mitruc cu palma în camera video. Erau din astea pe vremea matale?
- Ba nu. De unde să fie? răspunse bătrînul.
- Pun pariu că nici radio nu era! rînji Mitruc (şi, fie vorba între noi, nu se înşela deloc). Ei, ce zici, te filmăm?
- Cum ziceţi voi, înălţă blînd din umeri bătrînul.
Mitruc puse camera pe umăr şi începu să-i dirijeze:
- Mata, vere, stai unde eşti. Stai drept! Aşa. Mata, moşule, vii acum încet spre părinte, cu mîna întinsă. Nu cu aia, că nu se vede bine în cameră. Aialaltă. Părinte, cînd ajunge moşu' lîngă tine, îi întinzi nişte bani, iar mata, moşule, te apleci în genunchi şi îi pupi mîna. Şi gata!
- Cum? tresări bătrînul.
- Ei, gata, filmăm! Moşule, treci mai în spate!
Bătrînul se depărtă. Mitruc se uită la cei doi, apoi zise:
- Acum!
Moş Petre rămase pe loc.
- Ce faci? sări Mitruc. Hai... Acum!
Din poartă, celălalt bătrîn zîmbea uşor.
- N-ar fi bine să scoţi capacul ăla de pe obiectiv? întrebă dintr-o dată moş Petre.
Mitruc îşi fixă ochiul în obiectiv şi pufni furios. Îi aruncă o privire bănuitoare moşului, scoase capacul de plastic de pe obiectiv şi reluă:
- Acum!
De undeva, din spate, se auzi chicotitul Irinei.
Bătrînul o porni spre preot cu mîna întinsă. Ajunse lîngă el şi se opri. Părintele se scotoci îndelung pe sub anteriu şi pînă la urmă găsi nişte bancnote verzi, de zece mii de lei, pe care i le întinse repede. Drumeţul le apucă fără grabă.
- Acum pupă-i mîna! îl îndemnă Mitruc din spatele masivei camere video.
Acesta şovăi.
- Hai, pune-te în genunchi şi pupă-i mîna! îl îndemnă şi preoteasa. Nu strica filmul.
Bătrînul îngenunche încet. Preotul îi urmări uimit mişcările, venite parcă din altă lume: drumeţul cel vîrstnic luase o faţă foarte solemnă, îşi plecase cu eleganţă un genunchi, se rezemase pe el şi apucase mîna întinsă a preotului cu ambele mîini. Cînd buzele acestuia îi atinseră pielea palmei, părintele Saveliuc simţi un fior ciudat, un val de căldură şi un altul de ruşine. Îşi trase repede mîna.
- Şi... cut! ţipă Mitruc.
Părintele se scutură. Bătrînul se ridică în picioare şi îi făcu iar vesel cu ochiul fetiţei ce privise uimită toată scena.
- Şi unde ziceaţi că stă femeia aceea, ţaţa Lisaveta? întrebă drumeţul.

* * *

Clipul electoral montat de Mitruc a ieşit destul de bine. Doar ultima bucată, cea cu cerşetorul, n-a putut fi folosită deloc. Pe imagine, în locul unde ar fi trebuit să fie bătrînul, se vedea doar o pată aurie, lucitoare, cu o bordură roşie. Probabil că imaginea se supraexpusese. Cu soarele ăla orbitor, care bătuse direct în cameră, nici nu era de mirare. Dar partea cu biserica şi cu întoarcerea acasă ieşiseră perfect.
Luni dimineaţa, pe la opt, Elena Saveliuc ajunse cu Volkswagenul la Iaşi şi îl parcă în faţa blocului lui Mitruc, ca de obicei. Luă de la el banda cu clipul gata montat şi se duse la TVR Iaşi, să plătească, să lase banda şi să facă programarea pentru difuzare. Şi, tot ca de obicei, rămase peste noapte la vărul Mitruc, ca să nu circule singură pe drumuri noaptea, fiindcă după-amiaza mai trebuia să facă şi nişte cumpărături, iar vărul Mitruc stătea singur şi avea un apartament încăpător, cu două camere, aşa că putea să-şi ajute şi el neamurile atunci cînd se ivea vreo nevoie. Sigur că gurile rele din Iacobeni mai spuneau una-alta şi despre drumurile făcute de preoteasă singură la Iaşi, dar, cum am mai zis, pe ele doar pămîntul le astupă. Şi asta e treaba părintelui Saveliuc, nu a noastră.

(fragment din ceva)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • amuzantă...
    barbu, 05.06.2012, 15:32

    ... chiar dacă puţin cam lungă, bogată în detalii gazetăreşti. şi finalul putea să se oprească unde trebuie - înaintea ultimului paragraf. era destul.

Spacer Spacer