Locuiesc aproape de Piaţa Romană. Piaţa Romană este camera mea urbană. În fiecare zi fac cel puţin două călătorii în jurul ei. Zi după zi, călătoria devine tot mai periculoasă, cere tot mai multă experienţă şi prudenţă.
Când traversezi Piaţa printre automobilele mari, bune pentru off-road în Himalaya, prima regulă este să priveşti tot timpul la praful de pe jos. Cam din trei în trei metri, în asfaltul scorojit sunt montate bucăţi de ţeavă în care cândva a fost înfipt un stâlp (un cort electoral?, tejghea de apă pe timp de căldură mare?). Cioturile de toate mărimile depăşesc orizontala cu o buză de câţiva milimetri: suficient să îţi rupi gâtul când te-ai împiedicat şi ai căzut. Sub porticul cu magazine, asfaltul vulgar a fost înlocuit cu ceramică de toate felurile. Dar elanul de "beautification" al investitorilor "riverani" a durat puţină vreme. Nimeni nu întreţine acest pavaj fragil. Plăcile s-au spart şi s-au desprins, iar locul este atât de urât şi advers că până şi vânzătorii de mărţişoare îl evită.
Călătorul care îşi târăşte picioarele printre denivelările în trotuar, chiar dacă ar vrea cu tot dinadinsul, nu vede nimic din arhitectura pieţei. În cele din urmă, Piaţa Romană e unul dintre rarele locuri în oraş care are o formă închegată, are istorie, are frumoase grilaje, are şi o casă mică desenată de Ion Mincu pentru un prieten, o alta - cu ceramică glazurată - unde a fost atelierul pictorului Gheorghe Petraşcu, are o parte monumentală începută şi neterminată, ca multe alte locuri din Bucureşti. Dar Piaţa nu se vede, deoarece pedestraşul modern defilează pe cărări înguste, ocoleşte "obiectele de mobilier urban" din ce în ce mai voluminoase, mai opace şi agresive. Într-un loc şi aşa strâmt ai cea mai diversă ofertă de pavilioane, chioşcuri, edicule, butci, gherete, refugii şi şoproane, vopsite strident, variaţii pe tema hulitei asocieri între sticlă, tablă de fier şi plastic, toate plasate în mijlocul drumului. Toate generatoare de funcţii - descărcare de marfă, depozitare, reclamă. Toate pe socoteala aleilor pentru oameni. Sunt rare locurile pe unde s-ar putea strecura un scaun rulant sau un copil în cărucior.
Când mă opresc să îmi trag sufletul, un mesaj sonor despre o ofertă extraordinară (distribuit în spaţiul public) are o intensitate atât de mare, încât acoperă zgomotul celui mai intens trafic din oraş. Urechile ţiuie, încerc să mă uit la casele de pe marginea pieţei. Dar ce văd este doar reclama idioată, veche şi murdară cu o sticlă cât un bloc, lupoaica - lupa capitolină - plasată între un banner zdrenţuit, plin de praf, mototolit, bătut de vânt şi două uriaşe reclame pentru bere. Iar firele întinse - cu sutele - în toate direcţiile îmi taie şi ultima şansă: să văd cea mai frumoasă întâmplare pusă la cale de o primărie în ultimii ani. Platanii aliniaţi în centrul Bulevardului Lascăr Catargiu au crescut, sunt sănătoşi, drepţi, orgolioşi. În primăvara asta vor înfrunzi în coroane dese, sferice, perfecte.
Ce e de făcut? Mergem înainte tot aşa? Sau ne dorim o altă Piaţă Romană, prietenoasă, inteligibilă - ceea ce nu e greu de făcut. Trebuie doar să apară şi să funcţioneze un urbanism "la firul ierbii". Pentru ca spaţiul public să devină curat, vizibil şi accesibil, e nevoie de reguli clare şi tenace, întreţinute de o administraţie înarmată cu bun-simţ elementar, care să pună ordine în dezmăţul de azi, să controleze nivelul sonor, să organizeze traseele de circulaţie în funcţie de nevoile oamenilor, şi nu ale hârdaielor cu flori sau ale etalajelor supradimensionate cu reviste colorate, să scoată cioturile de fier din asfalt, să suprime firele, să ţină locul curat, să planteze şi să îngrijească arborii. Respectul pentru public şi conştiinţa confortului public în una dintre pieţele cele mai importante din Bucureşti ar fi suficiente pentru început. De altfel, cum experienţa ne arată, generarea marilor viziuni urbanistice creşte doar pe solul bun al urbanităţii cotidiene simple, inteligente şi perseverente.