Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Io te-am iubit cu disperare


Radu Aldulescu

14.05.2011
Bucureştiul cultural, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La ieşirea din Bucureşti, după halele supermarketurilor şi depozitelor de tot felul, imediat pe dreapta lăsaseră în urmă un cimitir privat, ortodox şi al Sfinţilor Mihai şi Gavril, după cum scria pe firma de deasupra porţii decupate în gardul înalt de beton, ca de fortăreaţă în deşert: un ţarc dreptunghiular perfect, inscripţionat pe latura dinspre şosea cu litere negre cît un stat de om: WWW.CIMITIR.RO. Cupola capelei, o jumătate de sferă, te-ar fi dus cu gîndul la o moschee, şi mai văzură din fuga microbuzului gazonul îngrijit, aleile cimentuite delimitînd parcele dreptunghiulare identice, umplute cu monumente funerare identice, aliniate ca soldaţii.

Robert parcă s-ar fi străduit să se minuneze:
- Cît de repede se ajunge cu microbuzul ăsta! Altădată făceai aproape opt ore schimbînd trenuri şi rate şi aşteptînd în gări şi autogări.
- Cînd se întîmpla chestia asta? întrebă Andreea mimînd la rîndu-i interesul şi entuziasmul. N-avea decît să-şi închipuie că plecaseră în excursie sau în vacanţă, păi cum dracului, aveau ceva bani la buzunar, de plimbăreală şi cheltuială, iar Robert pretinde că ar cunoaşte zona şi i-ar avantaja... Cînd ai mai fost pe acolo?
- Păi să tot fie nişte zeci de ani.

O poveste după care zadarnic ar tînji, deşi ar fi un bun prilej să se lase cotropit de nostalgie. Doiniţa îl adusese încoace, în Frăsineni, la ai ei şi petrecuseră un sejur de două luni şi ceva, după care s-a rupt filmul din pricini pe care nu s-ar mai osteni să şi le amintească. Păi să tot fie, cît? Treizeci şi patru de ani, da-bineînţeles, de atunci n-a mai văzut Frăsinenii şi nici pe Doiniţa, care era mai tînără cu cîţiva ani decît Andreea, iar el încă şi mai tînăr, un băiat-bărbat trecut prin multe şi grele, prea multe şi prea grele ca să stea în loc să se uite-n urmă. Cele două luni petrecute în Frăsineni ţineau de un trecut de care n-a simţit nevoia să se sprijine în vreun fel şi uite acum ceva îl îndeamnă să revină într-un loc din care n-ar mai recunoaşte nimic. Şi el e un altul, şi femeia care-l însoţeşte. Doiniţa şi cei din neamul ei aveau ochii mijiţi, asiatici, cu luciri iscoditoare, ca ai sălbăticiunilor, ten argilos şi pomeţi proeminenţi. Încerca să şi-o amintească pe Doiniţa şi pe soră-sa Lenţica, comparîndu-le cu Andreea cea blondă roşcovană, cu pistrui pe umeri şi pe ceafă şi ochi mari de culoare deschisă, de un albastru apos şi dus, de o senzualitate pervers generoasă, cum au curvele şi cei predispuşi la visare, deliruri, crize... Se vedea mîngîind pubisuri de diverse conformaţii, ca nişte boturi de viţei căutînd ugerul cu răsuflări de aburi calzi. Ce-l îndemna să revină? Poate ceva ca o pedeapsă, cu atît mai aspră cu cît şi-o administra de unul singur. Andreea bătea cîmpii de o vreme:
-... o casă frumoasă şi ieftină, tăticuţule, ca pentru noi. Cît de departe, nu-mi pasă. În munţi, în vîrful muntelui, dintotdeauna mi-am dorit cît mai departe de oameni... Ai adormit, tăticuţule? Vorbesc singură, ca proasta.

Întors pe jumătate cu ceafa spre ea, Robert scutură din cap iritat în semn că nu. În pofida aparenţelor, el nu e şi nu va fi vreodată vreun moşulică pe care-l prinde somnul din senin la televizor sau citind ziarul sau uitîndu-se pe geam. El nu doarme de altfel nici cînd visează, ca acum, veghind cu ochii întredeschişi peisajul derulîndu-se din fuga microbuzului.
- Iartă-mă, tăticuţule, am zis că dormi, da' văd că citeşti o carte.

Citeşte o carte, da-bineînţeles, bancul ei cretin şi subtil, plin de aluzii inteligente. Da-bineînţeles că ea nu-i o femeie pe care s-o lase singură nici cînd eşti cu ea. E ca un copil sau o tîrlă de copii, care trebuie distraţi şi ţinuţi totodată sub supraveghere. Se plictiseşte repede şi atunci e gata să facă nefăcute.
- Andreea, te mănîncă-n cur?
- Hai sictir, tăticuţule, nu fi porc.
- Poţi să taci? Chiar n-am chef...
- Mi s-a părut c-ai adormit şi-am zis să te-nvelesc. Să nu te tragă la noadă, tăticuţule.
- Iar eşti obraznică, Andreea. Mă laşi?
- Oh, tăticuţule, eşti plictisit.

Nu era nicidecum plictisit. Se concentra doar pentru a recunoaşte locurile de pe traseu. Efortul concentrării parcă ar fi scurtat drumul.

Acum se călătoreşte mai repede decît pe vremea tinereţii lui, da-bineînţeles, în primul rînd pentru că timpul are altă consistenţă, care dă şi plictisului altă consistenţă, potrivindu-se tot mai anevoie cu felul de a se plictisi al femeilor. Doiniţa era muncită de alt soi de draci decît ai Andreei, şi nu doar pentru că erau diferite ca înfăţişare, ci mai ales din pricina schimbării consistenţei timpului, despre care Robert e sigur că l-a schimbat şi pe el însuşi mai mult decît au reuşit să-l schimbe cei treizeci şi patru de ani scurşi de atunci...

Timpul diluat, debilizat, fragilizat se contopea cu vederea lui ce devora lacomă peisajul din fuga microbuzului, curgînd prin amiaza însorită de aprilie ca să lase-n urmă cîmpuri de pîrloagă, ierburi uscate încîlcite, tufe de ciulini, semănături, lacuri şi cursuri de ape curgătoare traversate peste poduri de şosea, liziere de pădure, tivind orizontul, case şi sate răzleţite în zare, silozuri, ruine de grajduri dezafectate, balastiere înconjurate de grămezi de nisip şi pietriş, hale, depozite cu stive de cherestea şi grămezi de buşteni, spaţii vaste de parcări cu tiruri, moteluri cu pensiuni, terase cu grătare şi mese de plastic, drumuri de ţară mistuindu-se în nori de praf, pasarele pentru şosele şi cale ferată; fabricile şi combinatele siderurgice, chimice sau petrochimice de la marginea oraşelor erau şi ele nişte ţarcuri, mult mai vaste decît cimitirul acela privat, şi de forme şovăielnice, trasate de garduri din plăci de beton înălţate uneori cu fîşie de sîrmă ghimpată, ce înconjurau estacade şi instalaţii cu recipienţi şi ţevăraie, ventile uriaşe şi conducte groase izolate cu tablă, vagoane de marfă şi vagoane cisternă încremenite pe liniile ferate de triaj uzinale, parcuri de rezervoare de solvenţi uriaşe, sferice şi cilindrice, coşuri-furnale care fluturau spre cer ca pe nişte drapele sfîşiate flăcările gazelor arse... Peisajul îi era familiar şi parcă ar fi dat să retrezească în el vremurile acelea de demult care curgînd diluaseră timpul. Îi suna în cap un cîntec în vogă în epoca discurilor Electrecord cu Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu şi alţii asemenea lor: să am bani de cheltuială aş veni la primăvară... vechea poveste a dorinţei reîntoarcerii din moarte în viaţă şi-n tinereţe, tînjirea, regretul, marea nedreptate şi perversitate. Ţi se face o porcărie incredibilă: şi ce dragă mi-a fost viaţa şi-uite pier cum piere ceaţa... O jalnică jelanie de inimă albastră în definitiv, care devenea însă altceva cîntată de glasul acela de femeie unduitor-învăluitor, de o limpezime neverosimilă, divină. Robert diviniza pur şi simplu glasul acela şi tocmai că-n ton cu vremurile şi cu statutul ei de vedetă naţională, cîntăreţei i se spunea Privighetoarea Carpaţilor. O asculta pe discuri, la radio, uneori o vedea la televizor, iar de cîteva ori a văzut-o pe viu, de aproape, de pe primul rînd de lîngă scenă la nişte spectacole de la Sala Polivalentă. Mai încoace s-a întîmplat să afle că-i născută în zonă, dintr-un sat vecin cu Frăsinenii şi fiind de-acum sărită binişor de şaptezeci de ani, i s-ar potrivi mai bine decît pe vremuri vorbele cîntecului. Primăvara e iarăşi în toi, hrănind parcă amintirile lui Robert, care au rezonanţa glasului acela emanînd un soi de tînjire descîntată-legănată, insinuantă şi făţişă totodată, scăldată într-o lumină lichidă, ca un fel de liniştire de dincolo de liniştirea morţii, şi par să-l pună în pielea celei ce se voia stăpînă pe curgerea timpului, cu bani de cheltuială, să se întoarcă din moarte înapoi în viaţă şi-n tinereţe.

Se întorcea nu din moarte sau de la capătul lumii, deşi el cu Andreea or fi fost prin părţile astea la fel de străini ca în Bucureştiul de unde plecaseră să nu se mai întoarcă, ca şi goniţi, pe un drum purtîndu-i prin oraşe şi aşezări ce le deveneau pe loc familiare prin cartierele-ghetou, aceleaşi blocuri cu faţade afumate sau zugrăvite în culori palide, coşcovite, care n-apucaseră să cotropească şi să înlocuiască definitiv clădirile oraşelor vechi, interbelice, dar n-ar mai fi avut mult.

Asta fusese anul trecut în octombrie. Vremea se răcise dintr-o dată. De pe o zi pe alta ploaia se amesteca cu lapoviţa, iar într-o noapte a fulguit şi a pus-o de două degete, doar cît să învîrtoşeze zloata pe străzi. Iarna dădea să vină mai devremne, parcă tot în ciuda lui Robert, care mergea pe a patra lună de cînd făcea pe paznicul unui grup de magazine de la parterul unui bloc lung de pe şoseaua Mihai Bravu. Trei patroni puneau mînă de la mînă să-l plătească, ca să patruleze de-a lungul a şaptezeci de metri de trotuar, de la opt seara la şapte dimineaţa, la o adică un job de toată bafta pentru unul ca el, picat ca din cerul nopţilor acelea diluat de o ceaţă purpurie, o mană cerească amestecîndu-se de-acum cu lapoviţa, însufleţindu-l să mărşăluiască prin lăcărie ca şi desculţ. Adidaşii rupţi, dezlipiţi, parcă l-ar fi motivat să îndure în credinţă frigul şi umezeala, cu un soi de jubilaţie masochistă. După aproape o jumătate de an de căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut bucuria izbînzii învîrtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv. Optzeci şi unu de paşi în sus, optzeci şi unu în jos, un minut şi încă unul şi încă şi încă, pe traseul acela în cerc al pătimirii şi mîntuirii; înalt, slab, cocîrjat, curbat ca un ac de undiţă, supt la faţă şi cenuşiu, cu pletele cenuşii, cîlţoase şi înfoiate, înghesuite sub gluga hanoracului, s-ar fi cuvenit poate să-şi amintească ce bine-i picase cîndva să-şi facă de lucru cu cazmaua printre cripte şi monumente funerare, da-bineînţeles, nu-i de rîs şi nici de plîns, dintre toate muncile şi meseriile care-i dăduseră o pîine de mîncat, poate că cel mai trainic se lipise de sufletul lui aceea de gropar. După vîrsta de treizeci de ani o făcuse nişte ani buni, cu intermitenţe, cu pauze tot mai mari, pînă i se aplecase şi renunţase definitiv.

O meserie bănoasă altminteri, pe lîngă că sănătoasă. E un bun exerciţiu adică s-o iei din pripă, să începi să asuzi dimineaţa pe răcoare scurmînd pămîntul cu cazmaua sau tîrnăcopul. După prînz, cînd vin cu mortul, de cîteva ceasuri eşti gata şi nu-ţi mai ia nici o jumătate de oră după slujba de la groapă ca să-l cobori înăuntru şi să-l acoperi cu pămînt şi uite-acuma se face seară. Veşnica lui pomenire, astfel treci prin zi ca şi prin anotimpuri: transpiri şi iarna pe ger cînd izbeşti cu tîrnăcopul în pămîntul îngheţat bocnă, şi tot aşa treci prin vară şi toamnă şi prin crăpatul de cădură din miezul verii, cînd curg de pe tine şapte rînduri de ape şi nu te gîndi că fără folos: morţii îi dăduseră o pîine bună de mîncat mereu, măcar că ajunsese la o saturaţie care nu-l mai lăsa, şi asta poate unde n-o luase chiar din pripă, vezi, nu se apucase de gropărie la cincisprezece sau optsprezece ani, ci abia la treizeci. Crezuse, i se păruse că o astfel de meserie i-ar simplifica viaţa cumva, netezindu-i calea spre pocăinţă, pentru toate păcatele tinereţii lui grele ca pămîntul, dar trebuie că se înşelase şi oricum n-ar mai fi rezistat: cu timpul morţii deveniră tot mai grei, mai grei şi decît păcatele şi decît pămîntul pe care-l dădea afară din gropi, cînd îi căra de la capelă cu căruciorul sau targa, şi la fel de greu era şi mirosul lor de carne stricată. Oricît de bine or fi fost îmbălsămaţi şi oricît de frig era afară, mirosul de hoit parcă ar fi tras după el pachetele cu pomană împărţite la groapă, copănelele de pui, pilaful, coliva din celofan sau din păhărelele de celofibră, plăcinţelele, prajiturelele, sticlele de vin şi ţuică de turnat pe mormînt şi de dat pe gît să spele gustul morţii, dar mai mult năclăindu-l şi învîrtoşindu-l.

Bine zis că ajunsese la saturaţie; cimitirele erau singurele locuri unde s-a ştiut mereu sătul şi cu bani de ajuns în buzunar, împăcat cu sine şi cu lumea şi oricum acolo avea cel mai mare credit, în nouă cimitire din Bucureşti prin care s-a perindat aproape douăzeci de ani şi-n care s-ar putea întoarce oricînd la o adică, dar uite că nu. Oriunde în altă parte, dar acolo nu. Unde atunci? Ca şi cum ar mai avea de unde alege, la cei cincizeci şi opt de ani ai lui. Păi nu că s-ar fi şubrezit prea tare de la frigul şi umezeala din gropi, fiindcă nu te gîndi că pămîntul trage, trage al dracului, da' cui i-ar mai da mîna să se încurce cu unul ca el? Patronii din ziua de azi, da-bineînţeles, nu mai e ca pe vremuri şi nici el nu mai e cum a fost. Toţi se uită să stoarcă din tine cît de mult, dacă ar mai avea ce... Vîrsta, deh, ca şi o infirmitate, ca o mînă moale, beteagă, care nu te mai ajută nici să duci lingura la gură... Ai aflat şi încă ai să mai afli cum e cînd se uită stăpînul strîmb la tine, citindu-ţi pe faţă nu doar că ai cărat la groapă vreo mie de morţi, ci şi că eşti şi tu pe picior de plecare, măcar că asta se poate citi pe toate feţele, moartea, dar nu te gîndi că pe unele se citeşte mai limpede decît pe altele... Soţioara lui Andreea, la cei treizeci şi şapte de ani ai ei, s-ar spune că n-a aflat încă şi nu ştie. Ar fi corespuns ca vîrstă şi ca prezenţă într-un butic sau magazin de confecţii, ba chiar şi-ntr-un birou de agenţie imobiliară, şi totuşi prin atîtea locuri pe unde încercase nu reuşise să fie pe placul patronilor decît pe termen extrem de scurt, cel mult o lună, după care i se tăia. N-ar fi mare lucru să crezi c-ar fi îndreptăţită să ceară de la viaţă ceva mai mult decît un butic sau birou de agenţie... Ba bine că nu: tocmai pentru că i-ar fi putut fi tată, tăticuţul ei Robert o simţea mai bine şi decît taică-său şi ar fi cam ştiut ce-i trebuie ca s-o ia din loc. De o bună bucată de vreme însă, nu mai avea răbdarea şi nici tactul necesar ca s-o trezească la realitate, iar uneori ar fi fost gata să accepte că nici interesul. E cam dusă, mă rog, la un moment dat chiar s-a gîndit că o femeie cu mintea cît de cît adunată, care ştie ce vrea şi pe ce pămînt calcă, nu s-ar fi încurcat cu unul ca el. N-avea decît să creadă asta, c-ar fi mai cîştigat s-o lase în plata ei, chiar şi chinuindu-se s-o hrănească...

Nu doar la patroni, ci şi la bărbaţi în general n-ar avea priză decît pe termen scurt. Preţ de cîteva ejaculări, să zicem, şi oricum el cam profitase de chestia asta, constrîns de împrejurări vitrege întrucîtva. Adevărul e că nici el nu prea ştiuse ce vrea şi pe ce pămînt calcă, dacă ajunsese la cincizeci de ani fără nici o brumă de agoniseală, ca şi pe drumuri; se pregătea să moară într-o cameră de cămin de nefamilişti dintr-un bloc aflat cîndva în custodia Întreprinderii de Maşini-Unelte şi Agregate, pe care o împărţea cu un tovarăş de-un leat cu el, dedicat trup şi suflet patimii beţiei, fără urme de milă ori regrete; purta omul şi un nume cumva predestinat: Neghiniţă, Ion Neghiniţă... La o adică se potrivea cu Robert Diaconu, căruia i se mai spunea uneori şi Robert Diavolul. Da-bineînţeles că ei se potriveau, de vreme ce soarta îi adunase împreună de vreo doi ani, măcar că Robert avea unele reţineri şi remuşcări în privinţa băuturii şi altor vicii. Dacă nu cumva le-o fi fost scris să moară împreună acolo, unul în braţele celuilalt, şi uite că Robert a scăpat la mustaţă, comutîndu-i-se şi amintindu-i-se pedeapsa printr-o hotărîre de ultimul moment. La o jumătate de an după ce se mutase la Andreea, în garsoniera ei, trecu pe la Neghiniţă să-l vadă în ce ape se mai scaldă. Pasămite i se făcuse dor, bătut cum era de gînduri sumbre şi aproape izbăvitoare: parcă s-ar fi întors la vechea locaţie şi convieţuire şi deja îi dădea dreptate lui Neghiniţă, care-l avertizase şi aproape că-l blestemase ca şi o nevastă părăsită: te bucuri la pizdă tînără, Diavole, da' o să-ţi iasă pe nas.... Ştia, ştiuse, dar încă ar fi vrut să afle pe propria-i piele. Peste tot pe unde umblase căzînd din lac în puţ avusese parte de aşa ceva, chiar şi cu reţinerile şi remuşcările care mai mult puneau gaz pe focul tembelismelor, masochismelor, dezastrelor şi tragediilor de toată mîna: haos, spaime, mîini tremurînde, degete reci, albite şi încleştate de haine să se rupă, oriunde ar fi mers vedea oameni care-şi băteau joc de viaţa lor în fel şi chip, atmosferă suprasaturată de durere, eşecuri, frustrări, calamităţi, sinucideri şi crime în lanţ, lume învîrtoşată în balele diavolului. Ce i-ar mai fi rămas de făcut decît să se lase dus şi dat, odată cu viaţa care merge înainte?

Ar fi putut s-o ia ca pe un semn atunci, faptul că a găsit vechea locaţie, camera în care se oploşise pe lîngă Neghiniţă, ocupată de un cuplu de tineri căsătoriţi. Viaţa mergea înainte prin ei, da-bineînţeles, femeia era gravidă în şapte-opt luni, la fel ca soţioara lui Andreea, aşa încît ce a fost e nimic pe lîngă ce va fi... Da-bineînţeles că viaţa merge înainte. Tinerii însurăţei îi povestiră de Neghiniţă, răpus de una din comele alcoolice care-i dădeau tîrcoale de ani buni, cu puţin înainte de a i se perfecta actele de evacuare din căminul care nu mai era cămin de nefamilişti şi nu mai era nici al nimănui; concomitent tinerii însurăţei îşi băgaseră pielea în saramură cu nişte împrumuturi mari la rude şi prieteni, ca să cumpere camera de la un întreprinzător nepot de parlamentar, care achiziţionase blocul en gros şi-l reamenajase pentru a-l vinde en detail, cu camera, mă rog, mai ales pentru ăştia, care ştiu ce vor şi pe ce pămînt calcă, viaţa merge înainte...

Trecuseră, uite, şapte ani de la despărţirea definitivă de Neghiniţă. Robert n-ar fi putut spune dacă-n folosul sau în paguba lui trecuseră anii ăştia. Tot e bine că rămăsese-n viaţă, s-o tîrîie de azi pe mîine, cu Andreea, care nu reuşea cu nici un chip să pice la învoială cu nemernicii ăia de patroni; se uită la tine doar să profite, să le munceşti pînă cazi jos pe nimic şi se mai uită să te şi fută, asta e, nu-l costă şi nu-l durea burta s-o creadă: toţi erau căzuţi în limbă după ea, o hărţuiau în draci, dar uite că ea se ţinea tare, credincioasă tăticuţului ei iubit care să fi tras pe brînci s-o merite, vorba cîntecului: io te-am iubit cu disperare tu mi-ai făcut zilele-amare.

A iubit-o în draci şi a tras pe brînci şi uite că pînă la urmă n-a fost chiar degeaba: în sfîrşit a dat Dumnezeu şi şi-a găsit de lucru, tot acum patru luni, ca să vezi potriveala dracului. Pînă şi programul i se potriveşte cu al lui: de la opt dimineaţa la şapte seara, schimb invers cu el, încît să nu rămînă copilul prea mult singur închis în casă, deşi asta n-ar mai fi contat cine ştie ce. Andreea vindea gogoşi, langoşi, polonezi, covrigi, pateuri şi aşa mai departe, la o patiserie din zonă, din Dristor; frămînta totodată aluat, băga şi scotea tăvi din cuptor, se specializase, era de nerecunoscut, iute şi destoinică ca o maşinărie eficientă, care învăţase din mers şi mergea ca unsă zece ore-n şir. Uite-os-a trezit în sfîrşit, silită, constrînsă, da-bineînţeles, chiar i-o fi ajuns la os: datoriile, deh, nişte zeci de milioane, Diavolul de Robert nu ştie cîte şi nici nu-l interesează. Nu-i aparţine, n-a avut de-a face cu aşa ceva, el dintotdeauna s-a întins cît îi e plapuma: dacă eşti sătul şi cu bani de cheltuială în buzunar, da-bineînţeles că-i un mare păcat să-ţi mai faci griji, iar lucrurile nu puteau merge decît spre mai bine dacă după patru luni ea rămăsese încă pe poziţie. Mai avea doar două colege mai vîrstnice, mai experimentate în manevrele cu cocăraie, care lucrau în domeniu de nişte ani, încît ar fi avut tot interesul şi s-ar fi priceput s-o bage la mijloc, s-o muncească pînă s-ar lăsa păgubaşă, sporindu-şi astfel creditul la patron, determinîndu-l eventual s-o pună pe liber şi să le împartă salariul ei. Robert ştie, e mîncat de chestiile astea: în opt locuri din zece cam aşa se lucrează în echipă, cu mîncătorii care lasă pe dinafară şi oameni cu nervii de zece ori mai tari decît ai Andreei. De data asta însă, a ieşit pe sufletul ei, poate unde trei inse muncesc cît pentru cinci-şase, patronul fiind cel dintîi care profită din plin de pe urma lor, deşi le-ar plăti binişor, deh, vorba vine că binişor: patru milioane în ziua de azi e o jale şi-un chin. Tot patru milioane ia şi Robert de la păznicia lui, de să dai să fugi şi să-ţi iei cîmpii... Medita învîrtindu-se pe bucata aia de trotuar, optzeci şi unu de paşi în sus, optzeci şi unu în jos, un minut şi încă unul şi încă, pe traseul în cerc al aducerii aminte.

Îşi amintea mai cu seamă frigul, ceaţa purpurie, ninsoarea fleşcăită prin care umbla şi de bună seamă că o să umble mereu, şi după ce o să înţepenească definitiv, ploaia cu spic de zăpadă spulberată de vînt şi lovindu-l peste faţă...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Două certitudini, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La bucătărie, Andrada Ionescu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gume de mestecat din cer, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Marea istorie se scrie chiar în timpul nostru, Ana Damian (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer