Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Vulpea din Viscri şi alte povestiri


Anca Şerban

25.07.2011
1001 călătorii
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"First you'll sit down at a little distance from me - like that - in the grass. I shall look at you out of the corner of my eye, and you will say nothing. Words are the source of misunderstandings. But you'll sit a little closer to me, every day..." (Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince)
 
Prima vulpe zărită în habitatul ei natural a fost lângă Viscri, într-o plantaţie de vechi araci care fuseseră folosiţi cândva pentru cultivarea hameiului. Câmpul arăta straniu, cu stâlpi înfipţi pe suprafeţe întinse pe o parte şi alta a drumului şi cu sârme întinse de la un capăt la altul; mica vulpe roşcată amuşina liniştită ierburile uscate, fără să se sinchisească de maşina care trecea la câţiva metri de ea.

 
Viscri este un sat izolat, la care se poate ajunge pe unul din cele două drumuri pietruite care pornesc de la şoseaua principală. Izolarea a adus cu sine autenticitatea locurilor, nu prea sunt urme ale civilizaţiei pe aici, în afara unui mic magazin sătesc care vinde de toate şi a câtorva maşini cu numere de Braşov sau de Bucureşti. Aflăm de la cineva care are o mică pensiune unde am luat un prânz delicios cu slănină, ceapă, brânză, ţuică şi vin, că Viscri va deveni, foarte probabil, un sat de vacanţă pentru străinii (englezi, francezi) care îşi cumpără case aici. Localnicii sunt destul de săraci, iar să trăieşti din agricultură nu-i uşor, se poate trăi mai bine din turism şi artizanat (proiectul şosetelor de lână naturală: doi nemţi au avut o idee - şosete croşetate în schimbul alimentelor - zahăr, ulei, pâine; şosetele au avut succes şi se vând acum în Germania şi România; pe o uliţă, 1-2 localnici vând cipici din aceştia şi căciuliţe tricotate, cum făceam şi eu când eram mai mică).

 
Mă plimb pe strada principală din Viscri şi am o dorinţă care se va dovedi a fi destul de comună, căci ulterior aud acelaşi lucru de la cei cu care am plecat în excursie - şi anume să mă mut aici, într-una din casele frumoase în faţa cărora se înşiră peri şi meri încărcaţi de fructe, şi să trăiesc o viaţă simplă, aproape de natură. Dar aflu apoi că numai locul de casă costă vreo 40-50.000 Euro - mutarea la ţară nu este chiar pentru orişicine.

 
Un copil frumos cu ochi albaştri vrea să ştie dacă sunt din Braşov şi, auzind că sunt din Bucureşti, mă întreabă dacă îl cunosc pe Mihai. Mihai e un băiat care i-a mai ajutat pe ai lui, aflu ulterior, după ce îmi justific neştiinţa prin faptul că Bucureştiul e un oraş mare. Da, e mare, murmură şi copilul. Oare câţi Mihai or fi în Viscri?
  Pe stradă oamenii te salută iar tu, venit dintr-un oraş unde regula politeţii îţi cere să ignori oamenii necunoscuţi de pe stradă, descoperi deliciul unui "Buna ziua" sincer, fără multe alte vorbe fără rost care să te ţină din drum. Nu am văzut pe nimeni stând pe stradă şi căscând gura, cum vezi în alte sate. Casele, din loc în loc, sunt marcate cu o plăcuţă albastră pe care scrie MET, de la Mihai Eminescu Trust, organizaţia non-profit patronată de prinţul Charles, organizaţie care are grijă de moştenirea culturală a Transilvaniei. Casele sunt astfel salvate de la ruină, nişte case splendide, vopsite în albastru, cu pomi fructiferi în faţa porţii şi ferestre largi. 105 case din Viscri au fost salvate prin MET, unii locuitori au fost învăţaţi meseria de zidar sau dulgher, iar femeile au participat la un curs pentru a-şi putea deschide o pensiune agroturistică.

 
E cald şi bine la Viscri, timpul a stat un pic în loc aici şi poţi să respiri în voie aerul curat şi dulce de la deal, poţi să te plimbi fără rost şi să caşti gura la caii care pasc pe lângă case. Sper să nu se schimbe nimic aici prea curând, sper să fie aşa cum zicea un localnic, că niciodată nu va fi în Viscri o şosea asfaltată, sper să mai existe MET şi norvegieni cu banii cărora să se păstreze casele astea frumoase, sper să nu se taie pomii şi să rămână neatinşi stâlpii pe care se căţăra hameiul în trecut şi-n loc de hamei să se pună la uscat şosete, aşa cum îmi imaginam eu când am ajuns la Viscri şi am văzut vulpea printre araci, vulpea cea roşie şi netemătoare.

Alba ecclesia - Viscri şi biserica sa fortificată

Biserica fortificată din Viscri este patrimoniu UNESCO, de aici şi mulţimea de vizitatori străini de altă naţie decât cea germană. Dacă în Prejmer şi Hărman erau mulţi turişti nemţi, în căutarea propriilor rădăcini sau ale unor veri îndepărtaţi, în Viscri englezii şi francezii erau cei ce veniseră chitiţi să cumpere produse artizanale.

 
Bătrânica ce vindea bilete la intrarea în biserică a bodogănit mult timp, supărată ca am fost dezlânaţi şi a trebuit să stea după fiecare în parte. E mică biserica din Viscri, cu un turn lângă intrare (nu aşa înalt ca cel din Cristian, dar mai uşor de urcat) şi un aer oarecum perimat, ca o casă în care acum locuiesc nişte bătrâni, prea bătrâni ca să mai şteargă praful sau să mai aranjeze ceva prin casă. Ici şi colo răhăţei de la vreun motan vagabond fără respect pentru monumentele naţionale, iar în spatele bisericii - o budă de lemn, cum n-au văzut orăşenii de multă vreme sau chiar niciodată, nici urmă de renovările de la Cristian, de exemplu. Viscri e un domn bătrân şi năzuros, cu mulţi nuci împrăştiaţi prin curte, din care eu am cules o geantă plină de fructe tari ce zăceau aruncate prin ierburi şi le-am devorat weekend-ul ăsta, nuci mari şi dulci care s-au plimbat de la Viscri până la Bucureşti într-o geantă albastră...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer