Interior cu floare (9)

9.

Apoi, pentru că nu am nici o amintire despre ce s-a întâmplat ulterior, pot doar reda ceea ce mi-a povestit Beniamin, călugărul pe care am spus deja cum l-am cunoscut în sat. După ce mi s-a vindecat pneumonia din cauza căreia am fost internată în spital câteva săptămâni bune, a apărut în uşă pentru a afla personal cum o mai duc. Aflase că îmi lipsea o bună bucată din intervalul petrecut pe munte din memorie şi anume din momentul în care Iacob căzuse în prăpastie. Îl tulburase acest fapt, nu mai cunoscuse pe nimeni care să aibă o pierdere de memorie.

Stând cuviincios pe marginea patului meu, cu mâinile cuminţi una într-alta, mi-a prezentat partea lui în povestea pe care eu o pierdusem. A început spunându-mi că, din ce-au reuşit ei să reconstituie, eu trebuie să fi încercat imediat să îl salvez pe Iacob. Probabil am vrut să cobor panta să ajung la el, dar ei cred că de îndată ce am pus piciorul pe stratul de frunze din faţa mea, am alunecat, iar asta nu era de mirare ţinând cont că purtam sandale ce nu aveau nici o striaţie pe talpă. Ei cred că m-am rostogolit după el, doar că nu am ajuns departe. Trebuie să fi rămas chiar sus, lovindu-mă de o buturugă şi rupându-mi piciorul drept. Probabil m-am târât de acolo pe coate, apoi am luat-o încet pe drum, folosindu-mă de un băţ drept baston.

Cert este că Beniamin se întorcea de la grătar de la cunoştinţele sale atât de amabile, locul în care mă cunoscuse şi pe mine şi "cu voia lui Dumnezeu" trecea în revistă cu bucurie ziua de care avusese parte, ba chiar se gândise la mine în mod special, pentru că îi făcusem o impresie bună, aşa cum eram, cu părul roşu vâlvoi, entuziastă şi volatilă cum îi părusem. Se gândise că arătam exagerat de slabă. Îmi ghicise oasele pieptului prin ie, genunchii osoşi protuberanţi prin pantalonii de bumbac. Mă categorisise drept una din fetele rătăcite care existau din abundenţă pe vremea aceea ca în orice altă vreme, pe care le întâlnise des înainte de a "ieşi din mocirlă", fete care au pierdut orice busolă şi se auto-devorează dinăuntru-nspre afară, dar simţea că dacă ar fi vorbit îndelung cu mine m-ar fi convins cu siguranţă să mă întorc la Dumnezeu. A adăugat că în ultima vreme a observat o nevoie în creştere pentru teologie.

Deci mergea agale pe drum şi privea câmpurile după ploaie, culorile intense şi mirosurile trezite din ierburi. Un abur fierbinte plutea încă în aer, păsările se agitau în pomi, iar drumul devenise greu de parcurs. Era doar o dâră lungă de noroi până la mânăstire. Deodată pe lângă el au ţâşnit cei doi dobermani ai lui Alex Popescu, actorul. Au alergat până la prima casă apoi au făcut stânga. I s-a părut ciudat, nu era un eveniment obişnuit: Alex îşi ţinea câinii închişi în curte. S-a gândit să-l sune imediat pe mobil să-l întrebe dacă ştie pe unde îi umblă câinii. I-ar fi putut călca maşina, sau se puteau rătăci. Dar s-a gândit până la urmă: sînt doar nişte câini, se descurcă foarte bine, nu sînt doi copii mici. Şi chiar dacă ar fi fost copii, în acel sat erau în siguranţă. Toată lumea cunoştea pe toată lumea, se ştia că sînt câinii lui Alex.

A mers mai departe, încet, bucurându-se de ziua "de la Dumnezeu". Şi a tot mers, uneori oprindu-se să vorbească la gard cu unul şi altul, interesându-se de daunele provocate de grindina care se abătuse asupra satului cu o oră în urmă.

S-a tot îndepărtat de sat. Deodată a auzit lătrături, a privit în dreapta şi stânga şi a ajuns la concluzia că acestea trebuie să vină din mijlocul câmpului cu maci, dinspre grupul de copaci solitari din mijloc. Nu-şi putea da seama ce se întâmpla acolo, nu vedea nimic, dar câinii lui Alex? Mimi, Pisicuţa? S-a abătut din drum şi a început să traverseze câmpul. Era un câmp uriaş cu iarbă înaltă, în care creşteau flori delicate sălbatice, în majoritate maci. Macii erau atât de mulţi, încât puteai foarte bine spune că e doar un câmp cu maci. Da, câmpul cu maci. Desigur, acum totul era culcat la pământ de grindina puternică. Părea un loc în care avusese loc un măcel.

Apropiindu-se de copaci, a zărit conturul unui trup uman şi a început să alerge. Zăceam acolo, inconştientă şi eram dezbrăcată. Hainele nu erau nicăieri la vedere. S-a întrebat mai întâi dacă fusese victima vreunei nelegiuiri, i-au trecut multe prin minte în momentul acela, dar ulterior s-a dovedit că nu fuseseră întemeiate temerile lui. "Ne uităm prea mult la ştiri", mi-a explicat el. M-a luat în braţe, încercând să potolească cei doi câini care lătrau în continuare ca zănatecii. Era nevoie urgentă de o maşină care să ne ajute să ajungem cât mai degrabă la un spital, iar cel mai apropiat se afla la o sută de kilometri distanţă. Nu era timp de pierdut. A ieşit pe o stradă circulată cărându-mă în braţe.

A spus că am avut momente în care păream să mă trezesc, şi mă apucam să bâlbâi câte ceva incoerent. Degeaba m-a strigat pe nume, încercând să afle unde este Iacob, ori ce se întâmplase. Până la urmă a renunţat, s-a gândit că este mai bine că sînt în starea în care sînt şi că nu conştientizez faptul că ne aflăm atât de departe de orice ajutor medical.

Din fericire, norocul ne-a surâs curând sub forma lui Alex Popescu. Îşi căuta câinii. Pisicuţa fusese operată de curând la una din lăbuţe şi nu avea voie să umble aiurea prin bălării. Când a aflat despre ce e vorba, a alergat până acasă - era într-o formă fizică fantastică, de altfel era faimos pentru scenetele în care dansa şi cânta ore în şir fără oprire - şi a revenit la volanul Opelului său. M-am trezit de câteva ori chiar şi în maşină. Am purtat conversaţii coerente cu ei pe diverse teme cu legătură cu starea în care mă aflam. M-am trezit pe bancheta din spate, învelită într-o pătură şi am discutat cu cei doi cât se poate de normal. Nu-mi amintesc nimic. Mi-a spus că am tot vorbit despre maci, despre câmpul acela cu maci şi de sentimentul pe care îl ai când îi priveşti învolburaţi de vânt, cum se mişcă valuri-valuri, în ritmul curentului de aer.

Beniamin mi-a spus că Alex a părut foarte impresionat de mine, deşi cu tot respectul, mai degrabă crede că se datorase faptului că mă văzuse goală decât discursului meu un pic prea intens despre maci. Chiar îmi ceruse şi numărul de telefon, doar că eu îl refuzasem. Nu dădusem nici o explicaţie.

Asta este ceea ce mi-a povestit Beniamin atunci şi din păcate nu pot adăuga nimic la asta. Nici un detaliu intrigant, nici un dialog subtil, nici o pată de culoare sau expresia vreunui chip. Câteva ore bune din viaţa mea lipsesc cu desăvârşire şi nu le voi putea recupera niciodată. De atunci au trecut mulţi ani, iar toată această zi pare uneori ceva ireal, deşi am păstrat o contabilitate atât de exactă a succesiunii faptelor şi a tuturor dialogurilor în cel mai mic detaliu. Nu sînt o persoană care să aibă o memorie fantastică, ciudat, ori nu m-am considerat niciodată una. Poate am memorie selectivă. La mine în cap există foarte multe goluri, viduri abrupte, oarbe, şi între ele, zile pe care le pot reproduce ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri. Imortalizate acolo.

Ani au tot trecut de atunci şi ce pot spune eu despre ei? M-am trezit, m-am spălat, am folosit toaleta, am mâncat, m-am îmbrăcat, am mers, am gătit, am vorbit, am spălat farfurii, am dat cu aspiratorul, am pregătit mese, am călătorit, am stat în mijlocul unor mulţimi de oameni, am întins mâini, am privit, am notat cuvinte pe fiţuici de hârtie, am alcătuit liste. Pământul s-a învârtit, oceanele au intrat în flux şi reflux, natura s-a regenerat în fiecare primăvară, copaci au fost tăiaţi, gheţarii s-au topit, urşii polari au devenit periclitaţi. Nu pot spune nimic specific, nu despre mine.

Pe Iacob l-am tot întâlnit în aceşti ani. Nu păţise absolut nimic de la căzătura aceea, oricât de înfricoşătoare mi se păruse mie pe moment. Se rostogolise ce se rostogolise şi se alesese doar cu câteva contuzii uşoare. Reuşise să iasă singur de acolo şi să se întoarcă acasă nevătămat. Aparatul foto mi-l lasă mie, ca amintire, spusese el grăbit şi nervos. Nu dorise nici măcar să-şi descarce pozele din el. A refuzat cu o superstiţie care mi-a făcut pielea de găină. Mai privesc din când în când pozele făcute de Iacob la acea masă, dar toate feţele sînt şterse, nu numai a lui. Suntem nişte siluete şterse, semitransparente, doar ce este în jur e clar în cel mai mic detaliu. De când îl cunosc, şi iată, tot nu am reuşit să-l îmbrăţişez sau să dau mâna cu el măcar. Susţine că preferă să se lipsească de aşa ceva, cu o îmbrăţişare îl fac dependent de mine, iar după aceea se va vedea nevoit să se întoarcă mereu.

Stela vine la mine în mod regulat şi stăm ore în şir la taclale, îmi aduce mâncare, uneori îmi face curat în ciuda protestelor mele, deapănă amintiri şi încearcă să mă înveţe franceză deşi nu îmi trebuie la nimic. Adi a murit acum câţiva ani. "E normal", a comentat Stela. "Asta ştiu să facă bărbaţii. Sunt buşiţi din start, se îmbolnăvesc repede şi crapă. Ne lasă singure cu toate amintirile şi problemele, în timp ce ei dau bir cu fugiţii. Să nu ai încredere într-un bărbat niciodată, mai devreme sau mai târziu te va părăsi." Ştiu că glumeşte când spune asta, dar ochii ei spun altă poveste.

Eu însămi mi-am bătut multă vreme capul gândindu-mă ce anume s-a întâmplat atunci cu mine. Ce am putut să fac după ce Iacob a căzut? Am fabricat tot felul de scenarii, am umplut acele ore lipsă cum am putut eu mai bine, am înghesuit false detalii ale unor false memorii, dar o amintire reală nu am putut sub nici o formă extrage din mintea mea care se închisese ca o carapace peste cele petrecute. Am fost o dată la un hipnotist pe undeva la marginea oraşului într-o zonă care a băgat frica în mine, de câteva ori la vrăjitoare, la o serie de psihologi si chiar şi la un psihiatru. Evident că fiecare a susţinut că a aflat cu exactitate ce mi se întâmplase şi am primit de fiecare dată o explicaţie fantasmagorică, sau un diagnostic psihiatric potrivit să clarifice totul. Am ştiut de fiecare dată că nu e asta. Că e altceva. Ceva ce nu ştiu ce e.

Singurul indiciu pe care l-am luat vreodată cu seriozitate în considerare, a fost un vis pe care l-am avut de mai multe ori, un vis identic, care s-a tot repetat şi care se derulează aşa: stau întinsă într-un câmp de maci. Simt o durere cumplită în piciorul drept. Stau goală acolo, lipită de pământ, cu urechea lipită de pământul uscat, crăpat. Între mine şi pământ nu există nimic, nici un strat care să ne separe, între mine şi cer nu există nimic. Stau turtită acolo între cer şi pământ şi sînt goală, sînt singură, sînt absolut dezgolită. Sunt simplă, nu sînt nimic, sînt un lucru. Mi s-a decuplat mintea, am devenit un bloc solid pe care nu ştiu să îl descriu. Ne-născut, ne-construit, ne-existent. Nu mă pot numi om. Totul mi se pare în jur ireal. Îmi urlu în minte: nimic nu e real! Totul e un vis! Dar urletul meu e feroce, dureros. Nimic nu e real! Eu nu exist! Nimic nu există. Totul se frânge în jur, legătura cu tot. Mi se năzare că macii nu sînt maci, ci pete de sânge, că există o rană în corpul meu care e destinată să sângereze mereu, că sânge curge din mine în şiroaie şi nu pot opri cu nimic sângerarea. Nu mai sînt într-un câmp de maci, ci într-un loc unde tocmai a avut loc un măcel, totul a fost împroşcat cu sânge, nasc, nasc şi urlu. Încerc să îl chem în memorie pe Iacob, dar nu-mi amintesc nimic de el, e doar un nume. Încerc să-mi chem în memorie părinţii, dar par nişte persoane pe care le-am cunoscut cu foarte multă vreme în urmă şi pe care abia mi le pot aminti. Încerc să-mi amintesc cine sunt, să-mi atribui un nume, o identitate. Dar totul pare ceva foarte palid, foarte-foarte îndepărtat.

Nu am povestit nimănui acest vis. Nu le-am spus ce cred despre el. E pur şi simplu ceea ce este şi nu m-a interesat ce gândesc alţii despre asta, dacă mă cred sau nu sau dacă vor să-mi dea medicamente.

Când mă trezesc din acest vis am acelaşi sentiment pe care îl am de când m-am trezit la spital, anume că nu îmi mai pot lua viaţa în serios şi nimic din ceea ce mi se mai întâmplă. Nimic nu e aşa groaznic şi nimic nu este aşa minunat. Ştiu cu certitudine că nu am nevoie de nimic din ce am, şi că nu am nimic din ceea ce cred că am. De fapt nu am nimic, nu posed nimic, nu ştiu absolut nimic despre nici un lucru, nu am nici o relaţie cu absolut nimeni, nici măcar de rudenie. Apoi mi-e dor de acest loc unde sînt absolut liberă, unde nimic din cele prezente nu mai există şi culmea e că am sentimentul că pot ajunge în el ori de câte ori vreau, doar să vreau. Dacă ai ajuns o dată acolo, nu mai există drum de întoarcere.

Unde mă aflu eu acum când vorbesc? Îmi aştept fiul pe un hol întunecat şi privesc afară. Stropi de ploaie cad pe asfalt, iar oamenii trec pe stradă fără să ştie că eu îi privesc. Îmi lipesc fruntea de geamul rece şi rămân aşa, nemişcată.

Îmi vin cuvintele lui Iacob în minte: Nu mă hrăni, căci o să vin înapoi pentru mai mult. Cu o îmbrăţişare mă faci dependent de tine.


[Mulţumesc filosofiei budiste pentru ideile care m-au ajutat să scriu acest text şi iată cele două citate din Chögyam Trungpa (călugăr budist) care stau la baza acestei poveşti:
"Când îţi treci mâna prin oasele pieptului şi pipăi, nu găseşti nimic altceva în afară de vulnerabilitate."
"Dacă nu ştii ce este iarna, trebuie să-ţi dezbraci hainele şi să te întinzi gol în zăpadă. În acest fel primeşti o lecţie fără cuvinte despre ce este iarna. Ai putea citi poate o carte despre iarnă, dar nu înseamnă prea mult dacă nu ai o experienţă directă, una care să fie înspăimântătoare şi puternică."]