17.06.2011
Editura Humanitas Fiction
XX
 
Tu crezi, zănaticule, că-ţi împlineşti stivuind
Infecundele tale zile de trudă ca pe nişte
Butuci ţepeni de lemn,
Fără iluzii viaţa.
Aceste lemne sunt doar povara de tine cărată
Spre locul unde nu este foc să te încălzească,
Şi unde pe umerii lor nu mai duc nimic
Umbrele care vom deveni şi noi.
Cât despre odihnă, nici vorbă; iar de este să laşi
Ceva, lasă-n urma ta nu bogăţiile, lasă pilda
Despre cât de suficient e ca viaţa
Să fie scurtă, fără să fie însă şi grea.
Din puţinul pe care-l avem folosim prea puţin.
Munca istoveşte, iar aurul nu e pentru noi.
De noi până şi gloria-şi
Râde, nu o vedem
Atunci când, forme vagi, năuciţi de parce,
Chipuri solemne, şi deodată bătrâne,
Rătăcim tot mai umbre
Spre întâlnirea fatală -
Barcă smolită alunecând pe fluviul lugubru,
Şi cele nouă îmbrăţişări ale frigului stygian,
Şi nesătulul pântec
Din patria lui Pluton.
 
***
 
Vino lângă mine, Lidia, să stăm la marginea râului.
Să-i privim senini curgerea şi să învăţăm
Că viaţa trece, iar mâinile noastre nu sunt împreunate
(Deci să ni le împreunăm).
 
După care, copii adulţi ce suntem, să ne gândim
Că viaţa trece, nimic nu rămâne şi nicicând nu revine,
Şi se prelinge spre o îndepărtată mare, în preajma Sorţii
Chiar dincolo de zei.
 
Apoi să ne desfacem mâinile, căci la ce bun să ne obosim.
Fie că avem, fie că nu avem parte de bucurii, trecem şi noi ca râul.
Dar trebuie să ştim cum să trecem neauziţi
Şi fără mari frământări.
 
Şi, tot aşa, ocolind iubirile, urile, pasiunile care umflă glasul,
Sau invidiile ce în ochii noştri aprind sclipiri excesive,
Precum şi grijile, căci dacă ne îngrijorăm sau nu, râul tot va curge
Şi va ajunge mereu la aceeaşi mare.
 
Să ne iubim calm, gândindu-ne că ne-ar sta-n putinţă,
Numai de-am vrea, să ne sărutăm, să ne îmbrăţişăm, să ne mângâiem,
Dar mai bine să stăm pur şi simplu aşezaţi unul lângă altul
Ascultând curgerea râului şi privindu-l.
 
Să culegem flori, adună tu cât mai multe şi ţine-le
Strâns la piept, şi fie ca parfumul lor să îmbete această clipă -
Moment în care, pe deplin liniştiţi, în nimic nu mai credem,
Păgâni inocenţi ai decadenţei.
 
Cel puţin, dacă eu devin umbră înaintea ta, tu de mine-ţi vei aminti
Fără ca amintirea să te ardă, să te rănească sau să te tulbure,
Fiindcă noi niciodată nu ne-am unit mâinile, nici nu ne-am sărutat,
Nici n-am fost altceva decât doi copii.
 
Însă dacă tu luntraşului cernit îi vei da înaintea mea obolul,
Pe mine nici o suferinţă n-o să mă încerce amintindu-mi de tine.
Gingaşă îmi va fi amintirea ta evocându-mi-te astfel - pe malul râului,
Tristă păgână strângând flori la piept.


(poem semnat Ricardo Reis)


(Fragment din volumul "Opera poetică de Fernando Pessoa, semnate de heteronimii săi Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos şi de Fernando Pessoa însuşi". Traducere din portugheză de Dinu Flămând. Editura Humanitas Fiction, 2011)

0 comentarii

Publicitate

Sus