Fotografii care au făcut lumea mai bună

E greu de crezut dar poate cele mai importante schimbări sociale au fost obţinute prin puterea fotografiei. În cartea sa Politics of Representation, Michael Sapiro explică cum până şi fotografia, care pare pură, o copie nemediată a realităţii, este, de fapt, un construct artificial, cu înţelesuri precise şi cu o valoare care analizează şi reflectă realitatea. "Fotografia are mereu un rol politic radical când deschide calea analizei puterii şi autorităţii, lucruri care sunt închise sau trecute sub tăcere altfel, de cele mai multe ori", scria el.

Jacob Riis (1849 - 1914) este jurnalistul care înarmat cu o cameră obscură, a reuşit să schimbe legile care reglementau drepturile chiriaşilor în New-York. De origine danez şi de condiţie foarte modestă, Riis emigrează în Statele Unite în 1870, la vârsta de 21 de ani. După numeroase slujbe pasagere, răspunde unui anunţ al Asociaţiei de Ştiri din New York (New York News Association) care căuta un voluntar. I s-a dat ca sarcină să relateze despre o întâlnire care avea loc la Astor House, un hotel deschis în 1836 şi care devenise cel mai important hotel din America. Riis este printre primii fotografi americani care foloseşte flash-ul, ceea ce a făcut posibilă fotografierea în cele mai mizerabile şi întunecate colţuri ale New-Yorkului, oraş suprapopulat din cauza valurilor de imigranţi care soseau mereu. Viaţa imigranţilor era un calvar, un focar de infecţie, oamenii înghesuindu-se cu zecile în camere din ce în ce mai mici. Proprietarii de clădiri, mirosind profitul datorat creşterii cererii de spaţii de închiriat, au început fie să reconfigureze spaţiul locativ la clădirile deja existente (ridicând noi pereţi şi rezultând mai multe apartamente sau camere pe care le închiriau oamenilor disperaţi) sau să proiecteze clădiri în care suprafaţa care deservea un apartament era de doar 30 metri pătraţi. Aceste apartamente aveau o cameră de zi (singura care primea lumină naturală şi putea fi aerisită), un dormitor mic şi o bucătărie cu sobă care folosea cărbune sau gaz pentru încălzire. Latrina se afla în afara clădirii şi una deservea 20 de oameni. Nu exista apă curentă, deşi oraşul era conectat la apă din 1840.

Riis, un foto-jurnalist cu simţ civic, a început să documenteze viaţa acestor imigranţi, surprinşi în miezul nopţii şi fotografiaţi în ipostaze care trădau duritatea şi greutatea vieţii pe care o duceau pe tărâm american.


În 1864, 495.592 dintre locuitorii New-York-ului, număr ce reprezenta aproape jumătate din populaţia oraşului, erau chiriaşi. Dintre aceştia, 240.000 erau concentraţi într-o arie de mai puţin de 2 km², într-o zonă numită Lower East Side. Multe dintre fotografiile despre săraci şi condiţiile lor de viaţă în New-York au fost editate într-un album care se numea How the other Half lives (Cum trăieşte cealaltă jumătate) în 1890 şi a fost prima lucrare de fotojurnalism editată vreodată. Fotografiile erau însoţite de comentarii, relatate la persoana întâi, şi care cuprindeau informaţii precum vârsta oamenilor fotografiaţi, poveştile lor dar şi observaţii personale despre locurile în care fotografiile fuseseră făcute. Se pare că albumul a fost văzut şi de Theodor Roosevelt (cel care va deveni al 26-lea preşedinte american, între 1901-1909). Impresionat de carte, Roosevelt l-a căutat pe Riis, iar cei doi devin prieteni în 1894, încercând să îmbunătăţească soarta emigranţilor.

Riis nu s-a considerat niciodată artist, ci doar jurnalist. Totuşi, fotografiile sale sunt considerate azi opere de artă. Datorită muncii sale, legile care reglementează statutul chiriaşului şi parametrii care definesc un spaţiu locativ au fost modificate, îmbunătăţind standardul de viaţă al celor care le ocupau.

Un alt caz celebru este cel al americanului Lewis Hine (1874-1940). De profesie dascăl, Hine a fost pasionat de fotografie. În 1908 a fost angajat ca fotograf de către National Child Labor Comitee (instituţie înfiinţată în 1904 şi care îşi propunea eliminarea folosirii copiilor ca forţă ieftină de muncă). La începutul secolului XX, în America, copiii erau trimişi în fabrici să muncească între 8-12 ore pe zi. Cazurile documentate au demonstrat că vârsta la care copiii, în general proveniţi din familiile de imigranţi, începeau să lucreze era de 4 ani. Între 1908 - 1914, sub diverse pretexte, în special sub acoperirea de agent de asigurări, Hine intră în fabrici şi reuşeşte să fotografieze copii folosiţi ca sclavi. Fotografiile conţin detalii cu privire la vârsta copiilor, numele lor şi alte informaţii care ilustrează viaţa severă a acestora. Datorită fotografiilor sale, s-a reuşit schimbarea legislaţiei cu privire la vârsta celor folosiţi în muncă, cu sancţiuni grave pentru angajatorii care nu o respectau, reuşindu-se eliminarea copiilor din procesul de producţie industrială.

Puterea fotografiei de a schimba lumea cuprinde multe alte capitole. Un exemplu, mai aproape de zilele noastre este cazul unei fotografii realizate de fotograful sud-african Kevin Carter (1960-1994). Carter a făcut o vizită în Sudan în 1993, o ţară în colaps, care supravieţuia datorită ajutoarelor alimentare pe care Naţiunile Unite le distribuia în ceea ce se numea "centre de alimentare". În drum spre un asemenea centru, Carter a observat o fetiţă de aproximativ doi ani, care fiind în stadiu avansat de malnutriţie, de abia se ţinea pe picioare. Lângă ea a venit un vultur care, cu simţul ascuţit al animalului care simte prada gata de capitulare, aştepta răbdător sfârşitul, pentru a se hrăni. Carter şi-a potrivit obiectivul şi a făcut fotografia care a sfârşit pe prima pagină a cotidianului The New York Times. Reacţia publicului a fost covârşitoare, redacţia ziarului fiind obligată să răspundă printr-un articol publicat tot pe prima pagină a ziarului câteva zile mai târziu, că copilul scăpase cu viaţă în acea zi deşi nu se cunoşteau alte detalii. Fotografia a sensibilizat foarte multă lume care a contribuit cu bani pe care Naţiunile Unite i-au folosit să cumpere mâncarea atât de necesară locuitorilor din Sudan. Fotografia a primit Premiul Pulitzer în mai 1994, pentru ca la mai puţin de o lună autorul ei, Kevin Carter, să se sinucidă.

E greu de răspuns dilemei dacă Carter trebuia sau nu să facă acea fotografie, dacă nu era mai bine să lase aparatul jos şi să ajute copilul, aflat la limita puterilor. Totuşi, dacă ar fi intervenit şi acea fotografie nu ar fi fost făcută, rămâne întrebarea dacă restul lumii ar fi fost vreodată conştient de tragedia umană în desfăşurare în Sudan. Fotografia a adus mulţi bani care au salvat cu siguranţă mii de alte vieţi, dar poate nu şi pe cea fotografiată.


Trăim într-o lume în care majoritatea fotografiile se fac pe suport digital şi nu pe film. O fotografie care poate fi modificată pe calculator uşor şi imperceptibil, mai poate păstra această putere de a fi un document autentic, de a schimba lumea? Sau vorbim deja de o altă epocă, când fotografiile au devenit doar poze?

(Ioana Moldovan este Bursier Fulbright Junior 2010/2011 la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.)