A apărut la Humanitas şi s-a lansat la Bookfest 2011 o carte de istoria matematicii! E vorba despre Îmblînzirea infinitului. Povestea matematicii de Ian Stewart.
Nu e exagerat semnul exclamării: e chiar un eveniment. Din mai multe motive. În primul rînd, pentru că nu e o carte tehnică, gîndită pentru specialişti. E o carte scrisă alert, cu talent, o poveste pe care o poate citi orice om instruit şi interesat de felul cum s-au dezvoltat unele concepte - matematice şi nu numai. Stewart a optat, foarte inteligent, nu pentru principiul cronologic de expunere, ci pentru alegerea unor teme mari pe care să le prezinte - evident, în devenirea lor cronologică - din perspectiva de azi. Asta face lucrurile uşor de înţeles: e mult mai complicat pentru nespecialist, dar, de multe ori, şi pentru specialist să înţeleagă, euristic, tehnicile şi metodele vechi. Nu e nici o pierdere dacă unele subiecte au fost lăsate pe dinafară: exhaustivitatea e obsesia mărginitului care, în loc să analizeze şi să valorizeze, adună la nesfîrşit, punînd totul pe acelaşi plan.
Apoi, cartea e plăcută la lectură şi pentru că, deloc pedantă, amestecă în expunere şi anecdote, fapte de istorie, de biografie - disputele Cardano-Tartaglia, Newton-Leibniz, episodul Perelman - şi plasează din loc în loc medalioane de genul: "La ce ne ajută?" (algebra, analiza matematică etc.) sau despre probleme celebre ("Ipoteza lui Riemann"), pe care le explică surprinzător de simplu; deşi am rezerve faţă de unele formulări voit şocante, ca: "După Gödel, adevărul matematic s-a dovedit o iluzie".
Şi înfăţişarea cărţii e splendidă. Hîrtie velină groasă, caractere mari, frumoase, desene bine gîndite, făcute cu mîna de autor şi scanate, ilustraţii preţioase; copertă cartonată, fireşte, şi supracopertă: o bijuterie (dar oare nu era mai bine să fie hîrtia mai proastă şi preţul mai mic?).
Însă izbînda cea mai mare a cărţii e că reuşeşte să povestească într-un limbaj aproape comun fapte foarte profunde, şi face asta fără să trădeze ideile, chiar dacă sacrifică rigoarea formală. E o performanţă la care nu poate ajunge decît un matematician foarte serios - Stewart e specialist reputat în teoria bifurcaţiilor (sic!) -, care a ajuns la o înţelegere adîncă a lucrurilor. În paranteză fie spus, e mare păcat că se apucă de asemenea întreprinderi şi mediocri, de la noi sau de aiurea, care nu fac decît să compileze informaţie nedigerată.
Din cîte cunosc, carte de ştiinţă popularizată publică la noi, sistematic, numai Humanitas şi, mai rar şi numai matematică, Fundaţia Theta. O fac cu eforturi financiare mari. Mai au, uneori, şi dificultatea găsirii unui traducător specializat (traducătoarea cărţii lui Stewart, de exemplu, Narcisa Gutium, se mişcă, evident, cu dificultate printre termenii matematici contemporani şi face, uneori, aproximaţii foarte poetice: "undine" pentru ceea ce în textele de matematică s-a încetăţenit ca "ondelete", calc după francezul "ondelette", echivalent al englezescului "wavelet"; metoda "epuizării" pentru metoda "exhaustiei" şi altele). Pe de altă parte, autorii români nu (mai) scriu cărţi de popularizare. Într-un fel, e bine că n-o fac: e o meserie grea, o specialitate în sine, nu orice savant e în stare s-o facă. Aşa că, în acest domeniu, e mult mai bine să ne bazăm pe traduceri. Faptul că Editura Humanitas menţine de ani de zile în viaţă, prin Vlad Zografi, sectorul acesta e o mică minune. Numai de-ar rezista!
Şi totuşi, mă întreb dacă o carte ca aceasta pe care am semnalat-o are, la noi, şi alţi cititori în afara matematicienilor. E gîndită pentru nematematicieni. Va avea cititorii cărora le e destinată? Sînt destul de sceptic. Iar puţinii oameni veniţi la lansare, unii cunoscuţi ai vorbitorilor, profesori de matematică, n-au cum să-mi dea curaj. Sigur, niciodată nu va aduna matematica, la o lansare, atîta lume cîtă vine, acum, la Cărtărescu. Dar mi-ar plăcea să apuc o vreme în care cartea de ştiinţă popularizată să nu mai fie nevandabilă şi să nu-şi mai datoreze existenţa doar vînzărilor din Coelho (că tot vorbim de Humanitas). Cum nu îndrăznesc să nădăjduiesc prea mult, nu-mi rămîne decît să sper că Paolo Coelho îşi va menţine ritmul de scris.