Salvarea noastră

Pentru că îmi place să merg pe jos, un drum de trei sferturi de oră nu m-a speriat niciodată. Trei sferturi de oră dus, trei sferturi de oră întors. Agale, fără nici cea mai mică grabă. Un pas, şi încă un pas, un picior pus în faţa celuilalt. Străzile aproape pustii, scăldate în soare ca într-un sirop dulceag amorţit sub un cer fără nor şi nici o adiere. Casă lângă casă lângă casă, în care trăiesc oameni cu vieţi necunoscute, cu chipuri necunoscute şi străzi şerpuitoare care permit circulaţia, lasă liber valului de maşini şi de oameni să ajungă dintr-o parte în alta fără nici o restricţie, cu trotuare alături de garduri vii şi de grădini severe, cu gazonul retezat scurt, precum o frizură de armată, sau de grădini luxuriante cu plante şi flori şi broaşte de piatră. Toate astea înregistrate absent, cine ştie pe lângă câte lucruri interesante se poate trece fără urmă de atenţie. Cineva m-a întrebat de curând dacă mai există clopotul de lemn de la Gasteig, iar eu, deşi merg de câteva ori pe lună la acea bibliotecă, nu am observat niciodată vreun clopot.
 
Trei sferturi de oră în care mergi alene, nu înregistrezi nici un sacrificiu, la capăt te aşteaptă plaja, soarele în câmp deschis, apa rece a lacului, puturoşenie crasă şi nefăcut nimic... acea pâclă groasă peste minte, o pâclă groasă ca într-un vis din care nu mai reuşeşti să te ridici, un calm mormântal în tine... aproape de speriat... ca în zilele în care te trezeşti dimineaţa şi te întrebi "de ce oare continuă să-mi bată inima şi atunci când eu nu vreau?"
 
Băiatul meu nu protestează la acest drum lung, încă de mic era hiperactiv şi făceam drumuri interminabile, mult mai lungi decât acesta, doar ca să-l obosesc, să-l văd stând liniştit într-un loc, îl purtam pe oriunde îmi trecea prin cap că am putea merge şi cu cât drumul era mai lung, cu atât era mai bine. Nu era aproape niciodată obosit, iar când îl ajungea oboseala era o minune.
 
Aşa mergem şi acum, deşi a crescut, nu mai este hiperactiv, dar are în continuare multă energie şi nu se împotriveşte unor drumuri nesfârşite cu mine. La capătul acestui drum îl aşteaptă prietenii şi colegii de şcoală care merg şi ei la plajă la lacul nostru din oraş, îl aşteaptă o zi reuşită. Iar de câteva zile nu m-am mai opus când mi-a cerut să-l las să înoate până la insulă, aşa că a înotat până la insulă şi de pe insulă s-a aruncat în apă şi de câte ori se scufunda în acea apă cenuşie stăteam cu ochii aţintiţi în aşteptarea momentului în care creştetul capului său apărea din nou la suprafaţă.
 
Pe toată durata verii se vine aici pentru plajă. Deseori întâlnesc cunoscuţi cu care mă conversez scurt, căci nu sunt cunoscută pentru accesibilitatea mea, ci pentru politeţea distantă. Car într-o plasă mare neagră sport o pătură cu un stat izolant ca să nu am surprize şi să fiu pregătită dacă pământul e umed după o noapte de ploaie. Cutii cu mâncare pentru băiat, în care încerc să-i pun cât mai multe surprize, dulciuri din care n-a mai mâncat lângă dulciurile sale favorite, legume tăiate felii, cubuleţe şi fâşii, măcar un fruct "pentru cancerul tău osos", care se vrea de fapt "să ai vitamine să nu faci cancer osos", dar noi tratăm boli inexistente acceptând că ele există deja şi doar ne revenim, le exorcizăm cu vitamine, cu sport şi cu ce-mi mai trăsneşte prin cap, cum ar fi drumuri lungi în plin soare, mult timp petrecut în aer liber, ori filozofia de viaţă pe care încerc să i-o insinuez: dă drumul, nu aşa încrâncenat.

Ne aşezăm pe mal, ne dezbrăcăm de haine şi rămânem în costume de baie. El o tuleşte să caute prieteni printre toate păturile întinse, iar eu mă aşez şi privesc oamenii în jur. Oameni de toate felurile, cărându-şi povestea în gesturi şi corp, vorbind fără cuvinte cu feţele şi privirile lor. Apoi mă întind în soare şi uit cine sunt şi unde sunt sau de ce. Simt soarele pe piele, acea căldură plăcută, lumina care-mi inundă ochii, căldura care mă relaxează. Plăcerea de a fi, de a fi, de a nu fi. În soarele atotputernic eşti o plantă ciudată şi atât, acumulezi energie, pielea ta înghite ceva care nu poate fi comunicat, o atingere impersonală.

Brusc trezirea: o femeie cu o burtă imensă de parcă ar fi gata să nască lângă noi, care-şi supraveghease până atunci băieţelul ce înota relativ departe de ţărm, dar într-o apă care-i ajungea doar până la piept, începe să-l strige cu o voce tensionată care mă face să mă ridic în coate şi să privesc spre ea.  El nu se întoarce spre ea. Are patru ani, înaintează prin apă după alţi copii. Mama îl strigă să se întoarcă la mal, dar el o ignoră. O văd pe femeie că îşi scoate rochia dintr-o singură mişcare, dezgolindu-şi cu o mişcare violentă burta care pare şi mai uriaşă, şi se aruncă, dar realmente se aruncă, în apa rece ca gheaţa şi înoată până la el cu furie.

Femeia de pe pătura din dreapta mea ţâşneşte în picioare şi începe să urle cu disperare pură spre salvamarul care joacă liniştit cărţi sub o umbrelă la mică distanţă de noi: "Un copil se îneacă! Se îneacă!!"
 
Trezirea din vis... din toropeala de vară... din plăcerea aceea absurdă de a exista... cu un gust amar... mă uit la femeia însărcinată care a ajuns din nou la mal gâfâind, roşie la faţă, cu trăsăturile plesnite din cusături, cu burta aceea diformă peste care băiatul arată ca o plăcintă... Şi-a salvat fiul de la o moarte imaginară... de data asta, cel puţin...

Băiatul meu nu a observat scena, se află la distanţă cu câţiva prieteni şi încearcă să prindă peşti cu o plasă.

Ne întoarcem înapoi, trei sferturi de oră pe jos, drum de care nu m-am plâns niciodată. Soarele încă inundă străzile cu auriul său, iar cerul nu are nici pată. Neliniştea e însă acolo. Maşinile trec pe lângă noi, o salvare depăşeşte coloana cu sirena urlând, o femeie scheletică începe o conversaţie cu mine când îmi aştept băiatul să iasă din supermarket cu sucul pe care şi-l doreşte. Este palidă şi e clar că suferă de o boală care în curând o s-o răpună, iar eu nu-mi găsesc cuvintele aşa cum mi-aş dori să-i ofer un pic de consolare în acea zi, o mică discuţie cu o străină amabilă, dar nu mă simt amabilă, mă simt mică, simt ceva înfipt în piept, undeva în mijloc, cuvintele îmi vin greu, zâmbetele ies nereuşite. El vine înapoi şi salvează situaţia cu veselia lui cu care transformă totul în normalitate. Normalitatea este doar o chestie de percepţie. Vorbeşte cu femeia fără să i se pară nimic anormal că este atât de nefiresc de slabă, fără să-i treacă prin minte că această femeie care are un baston şi e scheletică şi trasă la faţă şi doar ochii au rămas vii din ea, stă să moară.

Apoi plecăm.
"A fost frumos azi?", îl întreb.
"Da, foarte", spune el.
 
Tac, merg alături de el pe strada pustie şi mă gândesc aiurea la milioane de lucruri, căutând, scormonind, implorând şi deplângând salvarea noastră.