Singuri prin marile oraşe neprietenoase,
Fără să vorbiţi nici limba ce se vorbeşte, nici pe cea care se gândeşte,
Mutilaţi în relaţiile cu ceilalţi,
Cei care mai târziu îşi vor povesti în patrie triumful şederii lor.
Bieţi mizerabili porniţi să cucerească
Londra şi Parisul!
Se întorc acasă şi fără mai bune maniere şi fără mai prietenoase chipuri
După ce abia dacă au visat de aproape ceea ce au văzut -
Permanent străini.
Dar eu nu râd de ei. Am procedat eu altcumva cu idealul meu?
Şi cum rămâne cu proiectul meu făcut odată la un hotel, ce planifica legenda?
E unul din punctele negre ale biografiei mele pe care nu am avut-o.
Bicarbonat de sodiu
Brusc, o nelinişte...
Ah, ce nelinişte, ce greaţă de la stomac în suflet!
Şi ce mai prieteni am avut!
Şi cât de goale toate oraşele pe care le-am străbătut!
Şi ce gunoi metafizic toate proiectele mele!
O nelinişte,
O întristare a epidermei sufletului,
Un fel de a-ţi lăsa braţele să cadă la apusul efortului...
Reneg.
Reneg totul.
Reneg mai mult decât totul.
Îi reneg prin sabie, în sfârşit, pe toţi Zeii şi negaţia lor.
Dar ce-mi lipseşte, de simt că-mi lipseşte ceva în stomac şi
în circulaţia sângelui?
Ce ameţeală vidă îmi istoveşte creierul?
Ar trebui să iau ceva sau să mă sinucid?
Nu: voi continua să exist. Înainteeee! Voi exista!
E-xis-ta...
E-xis-ta...
Doamne! Acest budism care îmi îngheaţă sângele!
Să renunţ când toate uşile-mi sunt deschise
Spre peisajul tuturor peisajelor,
Lipsit de orice speranţă, de libertate,
Fără rost,
Accident al inconsecvenţei la suprafaţa lucrurilor,
Monoton, dar somnoros,
Şi ce puternic adie brizele prin uşile şi ferestrele larg deschise!
Ce vară plăcută a altora!
Daţi-mi să beau, fiindcă nu mi-e sete!
(poeme semnate Alvaro de Campos)
