Când iubitul meu vine,
Silueta lui e a unui uriaş.
Pe peretele gol
Umbra sa dispare înghiţită-n întuneric.
Holul e gol
Dar umbra lui rămâne.
Unde-ai plecat?, îl întreb chircită în mine.
El nu răspunde,
pentru că nu e nimeni în casă,
iar eu sunt goală de mine.
Unde vei pleca?, îl întreb, iar vocea
îmi stinge consoane
pe care chircită le adun în pumni
pentru a forma
nenumărate umbre.
Oraşul e gol, străzile neumblate,
Planete străine clipesc în zare.
Iar el nu răspunde,
Căci viaţa e goală
Iar nerăspunsul lui mă sărută.
De ce n-ai venit?, îl întreb,
Iar foşnetul ploii mă-ngână.
A plantat în mine
Mica sămânţă a unei uriaşe nelinişti,
Apoi a plecat.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Noi suntem oameni puternici, Simona CratelTu și cu mine în soare, Simona CratelDu und ich in der Sonne, Simona CratelArc de triumf, Simona CratelArc de Triomphe, Simona CratelToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Povestea MarathonPoveştile PetrícicăiRăzboiul de ţesut poveştiDe la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. SîrbuDe-a baba-oarbaRespiraţie sub apăPacolandCartea viselorForme şi culori din comunismRugine, samovare, liturghiiRugul miresmelorAnesthesiaPovestea saşilor din TransilvaniaOameni de pîslăSpiridonTrecător prin timpuri bezmeticePisicul Jill și Prințesa de PorțelanCartea neiertăciunilorJurnalul AlbastruPublicitate