Haos (II)

Am văzut, nu am visat. O femeie aproape de gura unei peşteri, întinsă pe spate, se adăpostea de ploaie. Deasupra ei era un bărbat cu faţa osoasă. Şi-a dezvelit ochii cu palma. I-a spus ceva femeii ca s-o apere. O iubea, iar ea simţea acelaşi lucru pentru el. Nu a fost reverie. Nu confund reveria cu revelaţia şi nici cu lucruri pe care nu le pot numi pentru că nu le cunosc îndeajuns. Femeia eram eu.
  Când topesc ceva la nivelul inimii, înţeleg că e făcută din carne şi sânge. O aud cum bate şi se despică în mii de particule în tot corpul. Îmi simt pulsul. Odată, deasupra mea s-a ridicat un fir subţire de apă sau aer, răsucit ca un vârtej. Spiralarea se întindea de la nivelul buricului până aproape de gât. Nu vedeam nimic în afara acestui vârtej aşezat pe un fond albastru-cenuşiu. Totul a durat câteva secunde. Când aud ceva la nivelul inimii cel mai adesea îmi vine să plâng de bucurie.
  Am găsit o poiană. Vreau să o umplu cu copii, să mă aşez în mijlocul lor şi să-i privesc cum aleargă.
  Dacă mi-aş adormi personalitatea - suma întâlnirilor şi experienţelor pe care le-am trăit, copilul părinţilor mei şi produsul educaţiei, receptorul culturii şi civilizaţiei - mă întreb cum ar arăta esenţa mea - acel ceva neatins - şi dacă aş mai găsi-o. Îmi dau seama că am luat ceea ce era doar personalitate pe post de esenţă.
 
Încerc să le separ, dar caut ceva ce nu ştiu cum arată. N-am ajuns într-un loc foarte deschis din mine, acolo unde să încerc să simt cum rezonează minciuna şi unde o localizez ca s-o pot recunoaşte.

Nu mai am interes pentru ce fac. Vreau doar să fiu. Apoi o să capăt puterea de a face. Văd că trăim ca şi cum am ştii deja să spunem adevărul, să fim sinceri, ca şi cum am avea deja voinţă, conştiinţă, unitate, ca şi cum ne-am ştii de la început misiunea.

O dată că am confundat lucrurile, apoi că folosesc cuvinte pe care le înţeleg foarte superficial. Orice cuvânt are straturi. Există calităţi, niveluri de evoluţie. Totul e o prefacere.

Sunt foarte dezamăgită de mine. Am citit într-o carte că acesta e punctul care face mai uşoară lucrarea asupra sinelui. Nu cred că am fost vreodată mai puternică într-o decizie. Mă întorc la ritmul zilelor lungi.

Accept că nu ştiu nimic şi mă aştept ca pe măsură ce aflu să simt în continuare asta pentru că senzaţia adevărului mi-e străină şi va dura foarte mult până o voi cunoaşte. Aşteptarea asta s-a născut tot după ce am citit o carte dar sper că nu cartea a fost cauza.
Dacă e adevărat că patruzeci de zile după moarte sufletul desprins de corp rămâne pe planetă şi caută un trup nou în care să se reîncarneze, dacă reîncarnarea are loc în a treia lună de sarcină, dacă ştergerea memoriei vieţii anterioare se încheie după naştere şi durează până când copilul începe să vorbească, atunci îmi promit să mă gândesc din nou la toate astea, la timpul potrivit.
  Aud clopote, dar în mine sună ca ciocnirea multor pahare de cristal. Cei ce le ciocnesc nu au corp. E doar o masă mare, lungă, în jurul căreia sunt duhuri care râd şi se bucură. Sunt împăcate şi se privesc ca fraţii.
 
Să treci pe lângă oameni ca şi cum oricare din ei e un duh înzestrat sau un suflet trimis pentru tine. Nu vreau să ratez darul. Să ieşi pe stradă expus la miracole. Nu mai văd nimic ocult în miracole. Acolo e doar o altă posibilitate în căutarea căreia sunt.