(Fractură în) Haos (IV)

"Vorbesc despre cu totul altceva. Nu despre viaţa mea mizeră.", i-a spus într-o zi o femeie unui bărbat, lângă o staţie de autobuz din Obor.

Dar tu să te ridici din pat fără să te trezeşti. Să-ţi porţi corpul afară, pe străzi, mirosind a somn şi vise. Să te copleşească frumuseţea propriului trup ca şi cum ai privi trupul altuia, să vezi liniile în care eşti desenat, luciul pielii care te acoperă şi uşurinţa de care eşti capabil când braţele tale sunt două vâsle care împing apa prin care treci.

Să fii făcut doar din arcuiri, să se fi topit în tine posibilitatea oricărui unghi. Să fii plecat şi totuşi atât de prezent. Liniştea din tine să acopere vacarmul străzilor. Să practici mersul ca dans. Să-ţi iei zborul deasupra tuturor. Să-ţi vină să plângi de prea plin.

Să vezi doar alb în faţa ochilor, dar să ştii că albul acela e un copil, o fetiţă. Să-i vezi ochii, părul, buzele. Să mângâi praful nevăzut pe care-l simţi în degete. Să fii lucid, dar să nu descompui în minte motivele. Să laşi poezia să-ţi spună ce ţi se întâmplă. Să nu mai cauţi atunci. Să fii găsit.

Să te traverseze săgeţi. Să ai pleoapele aproape căzute şi o statornicie în orice pas. Să-ţi cunoşti carnea şi curbele spatelui, interiorul palmelor şi gâtul, dar să fii ca aerul. Să stai adânc în tine.

Să fii ca o poartă larg deschisă, să nu-ţi fie frică de ce va intra pe ea. Să păşeşti cu braţele uşor dezlipite de corp ca şi cum alte braţe te-ar cuprinde. Să te laşi în ele. Să nu-ţi fie frică de puterea pe care o simţi în tine. Să mergi prin viaţă ca un somnambul cu o conştiinţă înaltă, ca şi cum ai trăi un sărut nesfârşit cu soarele. Să-ţi simţi ochii plini de iubire.

Văd mirarea celuilalt când îl privesc astfel. Văd atunci altceva în oameni.