02.09.2011
Doi văduvi, un bărbat şi o femeie, mergeau pe malul lacului şi vorbeau despre reţete pentru gătit. Îmi închipui că una din schimbările cele mai greu de acceptat după moartea celui cu care ţi-ai împărţit viaţa e să te întorci la o masă unde să mănânci de unul singur.

*
Când am urcat pe munte am văzut că ceea ce numeam oboseală a corpului era de fapt o oboseală a minţii. Abia când mintea a renunţat, corpul a preluat sarcina de unul singur. În sfârşit era aşa cum ar fi trebuit să fie de la început.

*
Un copil luminat, de doisprezece ani, mi-a spus că putem că ne imaginăm blocajele ca pe nişte pungi cu lapte. Totul e sigilat. Când blocajul este îndepărtat, senzaţia debuşeului dă impresia împrăştierii conţinutului pungii pe podea. Dintr-o dată aceeaşi cantitate care se afla mai înainte în pungă, pare acum mai mică. Punga dă iluzia unei bogăţii concentrate. În realitate, abia când energia noastră este risipită ca laptele, abia când devine fluidă are şansa să crească şi să se reverse asupra celorlalţi.

*
N-am făcut decât o cruce, când i-am trecut pragul. Am intrat în Biserică cu gândul să nu stau la slujbă. M-am oprit la intrarea în naos, aproape lipită de perete. Mi-am aşezat mâinile una peste alta, în dreptul pântecelor şi am închis ochii ca să nu-i văd pe ceilalţi. Nu distingeam cuvintele pe care le rosteau preoţii, dar eram foarte atentă la intonaţia glasurilor. Tonalităţile joase se potriveau în mintea mea cu ideea de mantră.

Nu mă rugam. Învăţ încă să mă rog, să aleg cuvintele pentru claritatea şi precizia lor, să înţeleg corect fiecare cuvânt şi să-l percep dintr-o dată ca pe un întreg de semnificaţii anume pentru ajutorul pe care mă şi mir că-l cer.

Nu mă gândeam la nimic. Toată concentrarea de care eram capabilă mergea spre vocile călugărilor. Curând am devenit foarte conştientă de inimă. Am realizat târziu că nu mă mişcasem deloc zeci de minute şi că eram în echilibru. Tălpile erau turnate în ciment. Am simţit puternic sentimentul împământării. Întreg corpul era neclintit, ca o stâncă, şi foarte uşor. Îmi amintesc foarte bine că respiram mereu la acelaşi interval de timp. Simţeam că este vital să menţin ritmul pentru echilibrul meu emoţional care nu ştiu cu adevărat ce înseamnă. Mi-am recunoscut că nu ştiu nimic.

Apoi toată intensitatea din plexul solar s-a ridicat în dreptul gâtului. Acolo s-a oprit. M-a luat cu ameţeală. Am simţit nevoia urgentă să mă aşez pe unul din scaunele de la intrarea în naos. Mi-am îndreptat spatele şi mi-am pus palmele în poală, cuminţi. Repezeala simţurilor s-a mai domolit.

M-am ridicat la scurt timp după asta şi am ieşit afară. M-am aşezat pe unul din brâurile din piatră ale Bisericii, cu faţa spre soare. Totul în mine cerea nemişcare. Mă simţeam activă în această lipsă de acţiune pentru că adunam toate bucăţile din mine într-un singur suflu concentrat pe căldura soarelui. De fiecare dată când mintea se ridica cu dorinţa să provoace ceva, orice, altceva din mine o întindea cu înţelegere de-a lungul. Încercam să mă pierd în lumină.

Cu mine lucrurile se petreceau. Nu ştiu să le fac eu să se petreacă.
Ce-ar fi fost dacă aş fi ales efortul şi aş fi acceptat slăbiciunea corpului alte câteva minute?

*
Întind pâine în brânza untoasă pe malul unui râu. Mănânc cu dumicaţi. Ascult mestecenii cum sună şi adorm în iarbă. Mă trezesc mirosind a răşină. În baie e cald pentru că apa e încălzită într-un cazan. E ca o iarnă cu greieri. Noaptea dorm într-o cameră mică, cu plafon înalt. La intrare e un dulap cu rafturi acoperite de ziare. Lângă el, un cuier de lemn cu şase bastoane micuţe pe post de capete. În faţa lui, o masă peste care e pus un fel de ştergar. Lipit de masă e patul cu picioare din lemn. La capul patului ferestrele cu obloane albe şi perdele. În celălalt capăt al ferestrelor o chiuvetă şi o oglindă. Pe peretele de la răsărit, o icoană. Cu cât de puţin se poate trăi.

*
Nu s-a întâmplat într-o dimineaţă ca oricare alta pentru că m-am trezit cu dorinţa să mă rog într-un loc fără oameni şi asta simt foarte rar. După rugăciune, m-am aşezat pe una din chiliile lui Daniil şi Misail, aflate în curtea Mânăstirii, lângă un băieţel cu ochii căprui şi buze roşii. Atunci am găsit pe pantalonii cu care eram îmbrăcată o aripă de libelulă. M-am gândit să i-o dau lui, dar mi-a fost frică că n-o să-i placă şi că nici n-am să mă pricep să-i explic de ce mi se părea un cadou minunat. L-am luat ca pe-un semn. L-am cules pentru mine şi l-am păstrat între foi.

0 comentarii

Publicitate

Sus