*
Nu le-aş vărsa pe toate dacă n-aş crede că au ele o raţiune mai bună de a exista decât pot eu acum să descopăr. De ce să publici? De ce să scrii şi pentru altcineva decât pentru tine? N-am găsit încă alt răspuns care să merite în afară de cel al lui Baudelaire pe care l-am citit într-un interviu cu Simona Popescu: e o cale să-ţi găseşti des semblables, des frères. Am impresia că nu mai ştiu nimic. Am ajuns să contrazic fiecare propoziţie. Am fost sinceră cu mine când am scris-o? Pentru cine am scris-o? E ego? Vreau să văd cum arăt eu fără ego. Mai rămâne ceva?
*
Eram aplecată printre vrejuri de roşii. Le culegeam pe cele moi sau pe jumătate stricate pentru bulion. Eram îmbrăcată cum îmi place, într-o cămaşă bărbătească. E loc pentru atât de multă libertate şi ascundere în ea. Am întrebat-o pe mamaie care muta găleţile pline două rânduri mai încolo, cum face să ţină minte lucrurile care i s-au întâmplat ei sau celorlalţi din familie cu atât de multe detalii. Ea nu ştia dar eu mă gândeam dacă şi ce legătură are asta cu amintirea sinelui, cu cât de adormiţi suntem în timpul vieţii că nici nu mai ştim să spunem ce am trăit acum două zile. E inadmisibil ca omul să nu-şi amintească ani întregi din viaţa lui. N-a ştiut să-mi răspundă. Pur şi simplu uită mai degrabă unde a pus hârtii, foarfeci şi seminţe pentru plantat. Locuieşte la ţară. Poate de-asta simte altfel trecerea timpului. Dar dacă ea poate să reţină atât de mult din prezent, ce contează câtă vreme nu pune mare preţ pe un har atât de rar? Tot scopul prezentului ei e să facă din el trecut şi apoi să-l răscolească. Mi-l spune mie şi oricui o ascultă iar şi iar. La ce bun dacă nu o eliberează? O fi şi treaba lui s-o elibereze?
*
Unele lucruri nu se schimbă oricât de rar ai trece pe la ele. Peria de sârmă era tot pe corlată, lângă cremele de pantofi, chibrite şi lumânări. Făcăleţele mari, de mestecat în tuci stăteau sprijinite de aceleaşi ţigle, lângă şatra în care aprinsesem focul. Oalele de lut erau tot la cuptor, lângă vătrai şi pantofii de cauciuc. Eu nu le mai folosisem de ani până sâmbăta asta. În general, obiectele sunt mai stabile. Rămân unde le-ai pus. Nemişcarea trupului ajută nemişcarea minţii. Să stau, să cuprind tot, să mă bucur. Îmi doresc să fiu un lac strălucitor.
*
În luna plină văd două planuri. În cel îndepărtat e Fecioara Maria cu un prunc în braţe (căruia n-aş putea niciodată să-i spun copil), exact ca în icoana din casa noastră mare. În prim-plan e un bărbat bătrân. Arată ca tatăl lui Ariel. Văd din el capul cu barbă, pletele lungi, albe, căzute pe umeri şi un fel de sceptru cu coarne ca o furcă aurită, miraculoasă. E făcut din lumină şi spune oricui se uită la el: "Eşti un om bun."
*
Au fost odată un bărbat şi o femeie care trăiau într-un bordei pe nişte stânci muntoase. Erau foarte săraci şi casa lor era aproape goală. Nu le păsa de toate astea pentru că se iubeau foarte tare şi vedeau bine unul în altul. Pentru faptele bune pe care le-au făcut, Dumnezeu a coborât la ei ca să-i răsplătească. Le-a spus că le poate îndeplini o dorinţă, oricare ar fi ea. N-au avut nevoie să se gândească prea mult. Şi-au ales să moară amândoi odată.
*
Mama mi-a spus că părinţii ei le făceau ei şi fraţilor ei, vara, pat pe prispa casei. Dormeau acolo, pe podea, fără ferestre, doar cu brâuri din lemn deasupra şi în lături. Asta înseamnă greierii pentru ea. N-am văzut-o niciodată pe mama atât de prezentă în emoţie ca în sâmbăta în care mi-a spus asta. N-am simţit niciodată o înrudire de sensibilitate cu mama decât în sâmbăta asta în care m-a întrebat "Tu unde ai vrea să locuieşti: la bloc sau la casă?" Nu e vorba de întrebare ci de privirea ei când m-a întrebat asta. Niciodată n-am simţit-o pe mama mai curioasă de răspunsul meu sau mai atinsă de ideea unei alte posibilităţi a fiecăreia din noi două. Totul a durat câteva secunde, apoi n-am mai văzut nimic.