S.O.S.

Acceptă treptat să-l privesc pe el şi pe fetiţa lui. Mă mut cu privirea pe ce are în jur - toboganul şi leagănele, câteva bănci pe margine, un zid pentru căţărat, un coş de gunoi - şi revin pe geanta lui neagră, ceva între suport pentru scule sau laptop şi servietă. E sprijinită de piciorul scaunului din piatră pe care stă, alături de fetiţa aşezată la aceeaşi masă.

E înalt şi are pielea închisă la culoare, înroşită de soare. Hainele - tricoul kaki şi pantalonii din stofă neagră - îi sunt largi. Transpiraţia îi udă părul castaniu la ceafă şi pe frunte. Se şterge din când în când cu o batistă pe care o scoate din buzunar. Copilul îi spune ceva, aplecat spre el, cu picioarele urcate pe scaun. El ascultă cu o mână sprijinită de genunchi.

Îi propune să meargă. Nu aud unde. Se ridică şi trec ţinându-se de mână pe lângă mine. Înţeleg din privirea lui că se vor întoarce şi în câteva minute sunt înapoi. Ea râde continuu şi desface ambalajul unei cutii cilindrice. Scoate de acolo o păpuşă ceva mai mare decât palma ei şi sare de gâtul bărbatului care o strânge la piept cu ochii închişi. Fetiţa nu cred să aibă mai mult de cinci ani, aşa cum el nu cred că are mai puţin de patruzeci. Îşi şoptesc.

Fetiţa se plimbă prin faţa lui, de la un capăt în altul al mesei pe care s-a urcat. Mângâie păpuşa, îi vorbeşte, o pupă des. Pare un cadou ieftin, din cele pe care le poţi cumpăra din magazinele cu toate produsele la zece lei. Apucă de pe masă ambalajul abandonat şi scotoceşte înăuntrul lui. Se aude până la mine: "Hiiiiiii! Bomboane." Bărbatul se întoarce cu privirea spre mine şi zâmbeşte larg. Îi răspund în acelaşi fel. Fetiţa cu pielea măslinie desface punguţa şi scoate trei boabe colorate pentru ea, trei pentru el. Apoi sare în ţărână şi de acolo fuge spre scările toboganului.

Tatăl se ridică repede să o susţină de mijloc în urcare.
"Lasă-mă singură!", îi spune ea. El îndepărtează palmele, dar rămâne cu ele în aceeaşi poziţie a temerii. Face câţiva paşi înapoi doar după ce o vede pe punte. Merge alături de ea, dincolo de braţele din plasă şi o aşteaptă la ieşirea din tubul arcuit. Apoi iar şi iar, de cinci ori. Aruncă la gunoi ambalajul cutiei, apoi scoate din geanta lui un pet de bere la un litru. Desface dopul şi bea însetat. Închide sticla şi o pune la loc în servietă.

Fetiţa aleargă spre leagăne. Din trei paşi, tatăl e lângă ea. Se apleacă cu braţele arcuite asupra ei, gata s-o prindă, dar copilul reuşeşte să se urce fără greutate în scaun. Stă alături şi o priveşte.

Îi sună telefonul. Îl scoate din buzunar, priveşte ecranul şi-l pune la loc în pantaloni. Îi întinde fetiţei alte câteva bomboane.
"Una mie, una ţie.", le împarte ea. "Mă duc iar la tobogan."
Tatăl o urmează. Fetiţa se opreşte la baza scărilor.
"Pot singură. Să nu mă ţii."
Bărbatul dă din cap şi îi zâmbeşte în colţul gurii.
"Unde e păpuşa? Vreau să se dea cu mine."
El i-o întinde printre ochiurile plasei de susţinere. Deschide servieta, scoate sticla şi mai ia o gură. O îndeasă înapoi în geantă, închide fermoarul şi se aşează pe scaunul din piatră.

Se uită la mine serios. Bagă mâna în buzunar după telefon, se uită la ecran şi îl pune la loc. Fetiţa se opreşte pe punte, chiar deasupra lui, cu mâinile atârnând dincolo de plasă. Bărbatul n-o vede. Scoate sticla şi mai ia o gură.
"Tatiiii! Ia uite." Încearcă să se aplece cât mai mult peste plasă ca să-i ajungă la creştet.
El închide repede sticla, o pune pe masă, se ridică şi întinde palmele spre ea.
"Să nu cazi. Mai bine facem altfel."
Se urcă cu picioarele pe scaun. Acum e prea înalt, aşa că îndoaie genunchii ca degetele ei să-i umble prin păr.
"Vreau pupic." Primeşte câte unul pe fiecare degeţel.

Telefonul îi sună iar. Se uită pe ecran şi răspunde.
"Ce vrei? Mai am o oră. Ne-am înţeles pentru încă o oră." Tace. "Nu-ţi face tu probleme. Am eu grijă. Nu-i treaba ta cu ce şi n-am nevoie să-mi aduci tu nimic." Ascultă în timp ce coboară de pe scaun şi-i face semn cu mâna fetei să treacă prin tobogan. "De ce să ţi-o dau la telefon? În ora asta stă cu mine. N-ai tu treabă. E ora mea. A mea cu ea." Închide şi pune telefonul în servietă.

Se aşează încruntat pe scaun, cu privirea în gol. Copilul vine lângă el, pe scaunul de alături. Îi dă păpuşii câteva bomboane. Mănâncă şi ea câteva. Par colorate şi nu mai mari decât boabele de orez. Îi întinde şi lui una.
Bărbatul o mănâncă direct din mâna ei.
Fetiţa ia sticla de bere de pe masă şi se uită pe etichetă.
"Cine era la telefon? Mama?"
"Da, era mama. Vrei să te duc la ea?"
"Nu. Mai stau."
Tac o vreme amândoi. Fetiţa continuă să privească sticla.
"Dă-mi mie sticla asta."
"Ce să faci cu ea?"
"S-o umplu cu nisip."
"La ce-ţi trebuie nisipul?"
"Vreau eu să-l duc acasă în sticla asta.", îi spune fără să ridice privirea.
Tatăl o priveşte cum răsuceşte hârtia în toate părţile.
"Bine. Dă-o puţin."
"Nu.", zice fetiţa şi strânge petul spre ea. "Lasă că arunc eu berea."
Se ridică şi-o varsă în iarba de pe marginea spaţiului de joacă. Apoi se aşează pe grămada de nisip de lângă leagăne, îşi umple pumnii şi îi goleşte în sticlă.

Bărbatul se uită spre mine. Am văzut privirea asta de sute de ori. Ştiu că se simte vinovat de ceva şi nu are puterea să spună că-i pare rău. Îi las singuri.