Reformatarea minţii mele

În strângerea mâinilor ar trebui să lăsăm să coboare frământarea cea mai adevărată din acel moment al vieţii noastre.

Fac asta de cum cobor din microbuz, la Zărneşti, în Munţii Piatra Craiului, pentru că e un loc în care nimeni nu mă cunoaşte şi pot să spăl tot ce nu-mi place şi a rămas în civilizaţie. Îmi vine în minte credinţa omului în călătorie, în vacanţe, în noi începuturi, în reconfigurări ale trupului. Îmi dau seama că în faţa mea stă ceea ce trebuie să fie printre noi un om cu mintea conectată la inima lucrurilor - o nevăzută, o prezenţă modestă care clipeşte rar, cineva care aşteaptă să te-apropii. Să zicem că o cheamă Luana.

Ne duce la un râu, pe mine şi pe alţi câţiva prieteni veniţi să asculte, să ia cu ei cât pot. Îmi ridic pantalonii mai sus de genunchi, mă cobor în albia râului, spăl palmele şi tălpile şi repet ce spune ea: "Cele rele să se spele / Cele bune să se-adune." Facem asta de câteva ori, apoi ne ridicăm faţa către soare şi-i zâmbim. În faţa soarelui nu poţi sta închis. Ne aminteşte că i-am vorbit de mici, că stă în natura noastră să vorbim plantelor, animalelor, norilor. Ea o face încă, în fiecare zi. Îmi târăsc tălpile prin iarbă, prin ţărână, printre casele zecilor de cârtiţe din poiană, apoi intrăm din nou în apă.

La întoarcere, ne oprim în curte, lângă leagăne şi hamace, aşezaţi în iarbă. Luana ne cântă la chitară. La început e singură, apoi ne alăturăm timid. Ea zice că cei ce cântă au sufletul liber şi curat şi nu mă pot gândi la vreunul dintre noi care nu-l vrea aşa.

În spatele nostru, soarele coboară printre dealuri. E trecut de cinci şi turmele de oi care au urcat în munţi cu ciobanii la puţin după şapte, se întorc acasă. Dincolo de gard un mânz doarme la picioarele unui cal negru, cu pielea lucioasă.

Mâncăm din farfurii înflorate sau puţin ciobite bunătăţi pe care ea le face printr-un joc miraculos, în mai puţin de o oră: păstăi cu legume în usturoi, ciuperci, mămăligă, peşte prăjit, ciorbe cu verdeţuri şi carne, plăcinte, clătite, cărnuri fripte, brânzeturi în coajă de copac, roşii care miros a vrej, gogoşari care-ţi înroşesc mâinile, pepene, pere zemoase, căpşuni dulci, pâine cu unt, dulceţuri de afine şi fragi. Bem o apă rece, vindecătoare. Deasupra meselor aşezate în lanţ în faţa casei, locuiesc rândunelele cu puii lor, în treisprezece cuiburi. Am plecat de la lucrurile astea la şapte ani.

Luana aprinde un foc de tabără în curte. Ne strângem în jurul lui de mâini într-o horă mare şi cântăm în rotirea de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta: "Cele rele să se ardă / Cele bune să se-adune." Ne găsim câte un obiect care să ne încapsuleze frica, o formulăm bine în minte şi o aruncăm în foc. Bătrânii foloseau focul ca să scape de frici prin sărituri peste jăraticul mocnit. Arunc mai multe cutiuţe la rând. Ce mă astupă arde sub ochii mei şi odată cu scrumul dispare şi din mintea mea. Niciodată nu am crezut mai mult ca acum în puterea ritualurilor, în gândul care creează realitatea. Credinţa îmi reciclează mintea şi mintea coboară în inimă.

Noaptea ies să mă uit la stele. Sunt miliarde. Zărneştiul nu e electrificat şi le văd limpede, lungită în balansoar. Îmi desenez din ochi câteva trasee. Le aleg pe cele mai strălucitoare şi fac o ancoră din ele. Vântul bate puternic. Moriştile care stochează energia eoliană se învârt repede-repede-repede. Nici măcar nu mă întreb unde sunt toate gândurile mele, toate îndoielile, ce mi-era neclar înainte să vin aici. Mă mir doar de liniştea din mine şi mă bucur că o am din nou. Nechezatul cailor se aude de undeva de aproape. Nu mă ridic până nu văd şi cea de-a treia stea căzătoare.

A doua zi, Luana ne culege flori din poiană, ne aminteşte cum să le culegem când te bucuri de existenţa fiecăreia dintre ele. Se apleacă deasupra lor şi le mângâie sau le rupe să le miroasă: "Uite cum râd."

Ne oprim pe marginea unui lac şi vorbim despre karmă, despre o misiune pe care fiecare o are de îndeplinit. Unii dintre noi se cunosc din alte vieţi, de pe alte continente. Unii dintre noi au fost iubiţi în altă viaţă, au fost mamă şi fiu sau prieteni buni acum sute de mii de ani. Sunt reîntâlniri în care unul răscumpără de la celălalt o iubire rănită, o lecţie neînvăţată. Se plătesc nişte tributuri în chip ştiut doar de cei luminaţi. Sunt câţiva oameni în viaţa mea cu care ştiu că am o istorie dincolo de ce e aici şi acum. Sunt cei cu care merg alături şi tac în complicitate.

În afară de cei cu care am venit aici, de Luana şi de fiul ei, Andrei, care îşi arată ochii de vreo două ori pe zi, mai văd trei, maxim patru oameni în trecere pe-aici, pe drumul pietruit. Vin cu motocicletele, camioanele sau căruţele şi ridică praful în urma lor. Ne hotărâm să vizităm o locuinţă care arată tare ciudat, aflată la mai puţin de un kilometru de noi. Din afară par două jumătăţi de sferă, din inox. Le-am spus farfurii zburătoare de cum le-am văzut pe geam, din maşină.

Când ajungem, văd într-un leagăn o fetiţă murdară, cu părul încurcat, tăiat până la baza umerilor, ochii căprui, pătrunzători şi rotunzi şi buzele arse de soare, care îmi dau impresia că nu s-au mai deschis de luni de zile. Lângă ea este un WC în aer liber, acoperit, construit din lemne. Prin curte, scule, cutii, grămezi de nisip, jucării, materiale de construcţie.

Proprietarul ne pofteşte în casa lui. E un bărbat înalt, cu barba crescută, cu voce caldă şi mâini frumoase. S-a mutat aici definitiv, acum numai două zile, cu familia. Crista e fetiţa lui cea mică de patru ani şi "face cât doi copii", ne spune el. Din întuneric, apare Victor, de şapte ani, fratele ei. Intrăm în casă împărţită în opt spaţii delimitate de pereţi reci. Bărbatul plănuieşte să-şi deschidă aici o rezidenţă pentru turişti. E o dezordine peste care cu greu calci. Oalele stau la un loc cu păturile, hainele sau încălţările lor. Mama bărbatului tot caută în minutele în care stăm la ei un sul de hârtie igienică şi nu-l găseşte. Bărbatul a umblat pe mare, a lucrat în multinaţionale, a făcut turism şi a decis că vrea să renunţe la apartamentul lor cu patru camere din Braşov pentru aceste igluuri şi pentru sălbăticia din jur. Victor mă ia să-mi arate piramida lui egipteană, mumiile, sarcofagele şi Sfinxul. Îmi spune că sus, unde ajungi dacă urci o scară, locuiesc ei. Acolo doarme mama lor acum. Crista nu scoate nicio vorbă şi nu pot ghici ce e în mintea ei. Îl apucă pe bărbat de mână şi se uită fix la mine. Îmi imaginez că are încredere în copilăria pe care i-o oferă el şi-mi pun în gând să mă reîntâlnesc cu ea femeie.

Nu visez nimic nici în noaptea asta.

A treia zi, unul dintre noi propune să mergem să vizităm Schitul Colţul Chiliilor din apropiere. Luana ne pune să decidem: un drum uşor dar foarte lung, sau altul mai scurt, dar pentru care trebuie să urcăm pe munte, prin pădure. Alegem pădurea şi ne promite să ne ducă în Peştera Dorinţelor. Fiecare începe să-şi formuleze viziunea. Luana ne dă să mâncăm măcriş ca să ne încărcăm cu energie. Se plimbă printre bujori galbeni şi frezii sălbatice. Foioasele ne fac urcarea anevoioasă. Pământul e umed. Frunzele căzute toamna trecută sunt încă pe jos. Mă împiedic de un brad căzut şi bine fac. Lângă mine, un pui de melc se ascunde în cochilia lui. Fiecare se vede în ceva. Luana ne spune să ne imaginăm picioarele rădăcini prin care se scurg toate cele de care nu mai avem trebuinţă.

Când ajungem la Schit, vedem o căprioară care trece dintr-o parte a pădurii în alta prin poiana din faţa noastră. Luăm câteva lumânări şi urcăm spre Peşteră. Pădurea miroase a tămâie.

Trecem pe sub stâncă ascuţită, despărţită în două, separată de o mică prăpastie printr-un "picior de dinozaur", un bloc de rocă care susţine greutatea stâncii. Luana ne spune să ne gândim înainte de a intra prin ea ce lăsăm în urmă, spre ce mergem şi să luăm clipa trecerii noastre pe sub "picior" ca pe momentul reformatării sinelui.

Fac întocmai. Intru în peşteră şi simt nevoia să mă ghemuiesc în mijlocul ei. Arată ca un mic altar plin de lumânări aprinse, icoane şi sfeşnice. Sunt atentă doar la vibraţiile din corpul meu şi la respiraţie. Mă bucur să simt că aerul mi se răspândeşte din fiecare celulă, că blocajul din diafragmă, pe care îl simţeam în oraş, a dispărut. Strâng fusta în jurul meu şi-mi culc capul în poală. Îmi programez în minte să nu mai simt durerea gleznelor şi nici furnicăturile urzicilor din pădure şi reuşesc. E o renunţare bună care simt că se răspândeşte în tot corpul pe măsură ce dictez în cap partea pe care o vreau relaxată. Şi dintr-o dată, fără să înţeleg exact de ce, încep să plâng. Încerc să-mi dozez respiraţia, să nu se-audă nimic, să nu afle nimeni, dar e degeaba. Aşa că las garda jos de-a binelea şi nu păstrez decât ochii închişi pe genunchi. Restul curge. Când ridic privirea, observ că sunt aproape singură în peşteră. Ştiu la fel de bine că toţi şi-au dat seama, dar nu mă mai ascund. În definitiv, orice inorog deghizat în cal de război e penibil. Respir o ultimă dată adânc, apoi ies la lumină. Luana mă aşteaptă zâmbind. Îi povestesc despre iertarea de sine. Îmi răspunde cu ce ştiu, cu ce am deja hotărât pentru mine.

În coborâre, îşi umple buzunarele cu cimbrişor şi muguri de brad. "Te rog să-mi dai din puterea ta.", le spune. "Te rog." Apoi le mulţumeşte. Fac acelaşi lucru cu gândul la oamenii pe care i-am lăsat acasă. "Ascultaţi pădurea!", ne mai spune. "Aţi văzut că a stat liniştită cât timp am urcat şi acum ne spune ceva. Am fost şapte. Uitaţi-vă că suntem şapte. Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. S-a deschis o poartă şi vă mai aşteaptă pe la ea. V-a mulţumit."

Cu trei-patru paşi înaintea de intrarea în curte îmi întinde o jumătate de potcoavă găsită în iarbă. "Mihaela, tu eşti cu caii verzi pe pereţi. Asta e pentru tine. Vezi daca îţi trebuie sau nu. E o decizie pe care trebuie s-o iei aici." Ştiu deja ce decizie e bună pentru mine, dar mă trezesc că-i spun dintr-un automatism: "Dar de ce să renunţ de tot? Adică au caii verzi farmecul lor." Îmi zâmbeşte, dar nu-mi răspunde, ca orice femeie înţeleaptă.

Noaptea, după ce toţi ai casei merg la culcare, cobor cu potcoava în mână. Cerul e înnorat de data asta. Revăd în minte poate cea mai proastă investiţie din viaţa mea şi consecinţele ei catastrofale. Îmi amintesc vorbele Luanei spuse altcuiva, aşa cum auzi neintenţionat frânturi dintr-o conversaţie într-un tramvai şi ai senzaţia că oamenii îţi vorbesc ţie: "Să trăieşti mereu într-o lume imaginară e cam aiurea. Umfli nişte baloane de săpun..." Îmi amintesc de piciorul de dinozaur şi de focul purificator.

Mă ridic hotărâtă să arunc potcoava cât de departe voi vedea în întuneric, undeva peste gard, în gospodăria vecină. Câinele vecinului începe să latre foarte puternic, cu atâta mânie încât nu am curaj să mă apropii mai mult de un metru de gard. Mă întorc la loc, pe balansoar cu potcoava în mână, împietrită. Ce să fac? Unde s-o arunc? Ce ironic să nu închei socotelile în noaptea asta. Amânarea e un concept al ironiei pentru mine. Şi deodată în minte îmi sare un alt gând. Dacă toate astea nu sunt decât un alt semn? Îmi dau seama că nu vreau să arunc potcoava. Nu vreau să neg tot ce-am făcut, nu vreau să condamn o parte din mine, nu vreau să judec anii în care nu am ştiut să fac lucrurile mai bine. Las potcoava pe o masă din plastic, alături, hotărâtă să rămână acolo pentru totdeauna. Renunţ la ea cu blândeţe, mă ridic şi merg să dorm.

A patra zi e un alt început.