La Făurei mai întâi s-a construit o gară. Prin 1868, undeva între Buzău şi Brăila. Apoi, gara a născut un sătuc. Mai apoi tot gara l-a făcut oraş, pentru că în câmpia arsă de soare, de la Făurei s-au construit linii ferate spre Feteşti, Tecuci şi Bucureşti. Vara, dinspre Moldova şi Ardeal lumea ştie că trenul are oprire importantă în Făurei. Nişte şine, aşadar, l-au pus pe hartă.
Vreo 4.000 de suflete, două străzi mai acătări şi nişte uliţe, plus o semnificativă comunitate de ţigani, fiecare ducându-şi traiul cum se pricepe mai bine. Trenurile vin şi trec prin gara rămasă nod feroviar important, vara usucă tot, iar iarna viscoleşte crunt prin Făurei.
Iarnă era şi când s-a născut el. Într-un bordei, în fum, fără apă curentă, lângă un câmp, a crescut uscat, învâţând să fugă iute de mânia mamei şi de palma grea a tatălui. La şcoală s-a dus aşa şi-aşa, a mai rămas repetent, iar până la urmă, după 7 clase, s-a lăsat de tot. Dar i-a plăcut la fotbal. Şi s-a tot dus, acolo la Făurei, juca prin judeţ şi repede l-a luat lumea la ochi, de negru ce era şi pentru că fugea de mânca pământul.
A ajuns la Dacia Unirea Brăila, unde era patron un turc şi acesta l-a iubit ca pe copilul lui. Casă, masă, toată atenţia, plus un loc de titular în divizia B, unde a dat 23 de goluri în trei ani. Acolo a pus ochii pe el Poli Timişoara şi a jucat pe Bega puţin, pentru că la 20 de ani îl lua Steaua.
Un zâmbet larg şi strâmb, un ochi cam şui şi nici un plămân. Bănel Nicoliţă e ţiganul născut sărac, într-un capăt de lume înfundat în praf, şi ajuns de acolo căpitanul echipei naţionale de fotbal într-un meci amical din San Marino. De pe terenul fără tribune din Făurei a alergat încontinuu până a prins trenul fotbalului mare, important şi de scris în cărţi.
Să stabilim. Bănel n-are talent! Nu e fotbalistul dăruit tehnic, hărăzit să dribleze tot, să dea pasele ideale şi să scoată echipa din impas cu vreo năstruşnicie. Dar el are ceva mai mult. Pentru că e mult mai greu să ajungi unde e el astăzi fără talent, doar cu muncă, disciplină, modestie şi o ambiţie fără margini.
Bănel Nicoliţă aleargă 12 kilometri pe meci, bagă alunecări de zici că e hocheist, centrează de 100 de ori prost şi de trei ori bine şi strânge respectul tuturor. Al spectatorilor, al adversarilor, al coechipierilor. Nu se plânge de nimic, joacă unde-l trimite antrenorul, se antrenează dublu şi nu uită de unde a plecat. Bordeiul din Făurei în care a crescut e ca o obsesie pentru acest tânăr ţigan de 25 de ani hotărât să trăiască o viaţă mai bună. Care viaţă vine din Franţa acum, unde s-a transferat în ultima zi din august, la St. Etienne.
Iar St. Etienne e clubul cel mai galonat din Hexagon, cu 10 titluri de campioană. Pe Bănel l-a luat în ultima clipă, oferind apoi, prin preşedintele Bernard Caiazzo, un motiv onest şi surprinzător: clubul speră ca astfel să crească numărul spectatorilor de origine rromă.
Vreo 4.000 de suflete, două străzi mai acătări şi nişte uliţe, plus o semnificativă comunitate de ţigani, fiecare ducându-şi traiul cum se pricepe mai bine. Trenurile vin şi trec prin gara rămasă nod feroviar important, vara usucă tot, iar iarna viscoleşte crunt prin Făurei.
Iarnă era şi când s-a născut el. Într-un bordei, în fum, fără apă curentă, lângă un câmp, a crescut uscat, învâţând să fugă iute de mânia mamei şi de palma grea a tatălui. La şcoală s-a dus aşa şi-aşa, a mai rămas repetent, iar până la urmă, după 7 clase, s-a lăsat de tot. Dar i-a plăcut la fotbal. Şi s-a tot dus, acolo la Făurei, juca prin judeţ şi repede l-a luat lumea la ochi, de negru ce era şi pentru că fugea de mânca pământul.
A ajuns la Dacia Unirea Brăila, unde era patron un turc şi acesta l-a iubit ca pe copilul lui. Casă, masă, toată atenţia, plus un loc de titular în divizia B, unde a dat 23 de goluri în trei ani. Acolo a pus ochii pe el Poli Timişoara şi a jucat pe Bega puţin, pentru că la 20 de ani îl lua Steaua.
Un zâmbet larg şi strâmb, un ochi cam şui şi nici un plămân. Bănel Nicoliţă e ţiganul născut sărac, într-un capăt de lume înfundat în praf, şi ajuns de acolo căpitanul echipei naţionale de fotbal într-un meci amical din San Marino. De pe terenul fără tribune din Făurei a alergat încontinuu până a prins trenul fotbalului mare, important şi de scris în cărţi.
Să stabilim. Bănel n-are talent! Nu e fotbalistul dăruit tehnic, hărăzit să dribleze tot, să dea pasele ideale şi să scoată echipa din impas cu vreo năstruşnicie. Dar el are ceva mai mult. Pentru că e mult mai greu să ajungi unde e el astăzi fără talent, doar cu muncă, disciplină, modestie şi o ambiţie fără margini.
Bănel Nicoliţă aleargă 12 kilometri pe meci, bagă alunecări de zici că e hocheist, centrează de 100 de ori prost şi de trei ori bine şi strânge respectul tuturor. Al spectatorilor, al adversarilor, al coechipierilor. Nu se plânge de nimic, joacă unde-l trimite antrenorul, se antrenează dublu şi nu uită de unde a plecat. Bordeiul din Făurei în care a crescut e ca o obsesie pentru acest tânăr ţigan de 25 de ani hotărât să trăiască o viaţă mai bună. Care viaţă vine din Franţa acum, unde s-a transferat în ultima zi din august, la St. Etienne.
Iar St. Etienne e clubul cel mai galonat din Hexagon, cu 10 titluri de campioană. Pe Bănel l-a luat în ultima clipă, oferind apoi, prin preşedintele Bernard Caiazzo, un motiv onest şi surprinzător: clubul speră ca astfel să crească numărul spectatorilor de origine rromă.