La Piteşti, pe 1 Mai, la începutul anilor '80 se construise un şir de blocuri noi, arătoase. La un colţ, peste drum de Fortuna, cofetăria Magnolia. La celălalt colţ, în faţa Casei Albe, Sportul. Acolo era Raiul! Treninguri colorate, din nylon, care altfel nu se prea găseau, adidaşi, chiar şi de Drăgăşani, copiaţi după celebrul model Lacoste, ghete cu crampoane, din plastic sau cauciuc, ce mai conta, erau "de fotbalişti", tricouri şugubeţe, unele chiar cu numere pe spate, dar peste toate, un maldăr de mingi, albe, galbene, albastre, de plastic, de piele, de vinilin, ce mai: Împărăţia Mingilor de Fotbal.
Erau unele, cele mai rîvnite, scria Tango pe ele, dar nu ştiu dacă erau autentice, nici nu aveam cum să aflăm atunci. Ştiam însă, din revistele editate de Sportul Studenţesc şi din "cartonaşele" de la Figurine Paninni, pe care le colecţionam asiduu, din transmisiile de pe bulgari de la Cupa Mondială din Mexic, că Tango era mingea care se învîrtea veselă pe cele mai cele stadioane din lume.
Aşadar, Tango a fost pentru mine mai întîi un vis rotund, abia mai tîrziu o languroasă legănare de şolduri de femeie dorită în penumbra vreunei săli de dans. La Sportul erau toate dorinţele mele sportive şi nu ratam niciun drum la Piteşti fără să trec pe acolo. Mingile Tango erau cele mai scumpe şi n-am convins-o niciodată pe mama să-mi ia una. Aşa că în clasa a şaptea am iniţiat un campionat între cele trei clase, A, B şi C. Am stabilit loturile celor trei echipe, apoi culorile tricourilor, iar la final am strîns banii de cupă: o minge Tango. Jucam în curtea şcolii, pe terenul de handbal, pe pămîntul bătătorit. Trasasem cu var liniile de margine, careul, convinsesem profesorul de sport să ne dea plasele de la porţi. Se jucau trei meciuri pe săptămînă, sistem fiecare cu fiecare. În total, 12 partide. Se dădeau două puncte la victorie şi unul la egal, se ţinea clasamentul strict, inclusiv golaverajul. O repriză avea 30 de minute. Ne arbitram singuri şi nu existau proteste. Într-un an şcolar se disputau vreo 4 astfel de campionate şi de vreo două ori am câştigat noi, B-ul.
Mingea Tango a stat cam o zi şi o noapte acasă la fiecare dintre noi. Nu ştiu alţii ce au făcut, eu am luat două scatoalce de la tata după ce am pocnit pereţii din hol, apoi mi-a încuiat mingea într-o debara şi n-am putut dormi cu ea în acea noapte. Oricum, învinşii au decis să se joace următorul campionat cu acea minge, astfel că ea a devenit a tuturor de fapt.
Erau unele, cele mai rîvnite, scria Tango pe ele, dar nu ştiu dacă erau autentice, nici nu aveam cum să aflăm atunci. Ştiam însă, din revistele editate de Sportul Studenţesc şi din "cartonaşele" de la Figurine Paninni, pe care le colecţionam asiduu, din transmisiile de pe bulgari de la Cupa Mondială din Mexic, că Tango era mingea care se învîrtea veselă pe cele mai cele stadioane din lume.
Aşadar, Tango a fost pentru mine mai întîi un vis rotund, abia mai tîrziu o languroasă legănare de şolduri de femeie dorită în penumbra vreunei săli de dans. La Sportul erau toate dorinţele mele sportive şi nu ratam niciun drum la Piteşti fără să trec pe acolo. Mingile Tango erau cele mai scumpe şi n-am convins-o niciodată pe mama să-mi ia una. Aşa că în clasa a şaptea am iniţiat un campionat între cele trei clase, A, B şi C. Am stabilit loturile celor trei echipe, apoi culorile tricourilor, iar la final am strîns banii de cupă: o minge Tango. Jucam în curtea şcolii, pe terenul de handbal, pe pămîntul bătătorit. Trasasem cu var liniile de margine, careul, convinsesem profesorul de sport să ne dea plasele de la porţi. Se jucau trei meciuri pe săptămînă, sistem fiecare cu fiecare. În total, 12 partide. Se dădeau două puncte la victorie şi unul la egal, se ţinea clasamentul strict, inclusiv golaverajul. O repriză avea 30 de minute. Ne arbitram singuri şi nu existau proteste. Într-un an şcolar se disputau vreo 4 astfel de campionate şi de vreo două ori am câştigat noi, B-ul.
Mingea Tango a stat cam o zi şi o noapte acasă la fiecare dintre noi. Nu ştiu alţii ce au făcut, eu am luat două scatoalce de la tata după ce am pocnit pereţii din hol, apoi mi-a încuiat mingea într-o debara şi n-am putut dormi cu ea în acea noapte. Oricum, învinşii au decis să se joace următorul campionat cu acea minge, astfel că ea a devenit a tuturor de fapt.