Când zâmbea el, soarele uita să mai apună deasupra caselor vechi din Santander, pe celălalt mal al golfului, şi rămânea să privească ultimele lovituri din nisipul pe care vânturile nordului îl aduceau pe teren. Dormea cu crosa numărul 3 alături şi visa pajişti întinse găurite cu alb, de nişte cârtiţe fermecate. Steguleţe roşii îi fâlfâiau în vis, la capul patului.
Crosa o primise cadou de la unul dintre fraţii săi mai mari, iar de la celălalt luase mersul leneş, aplecatul capului spre dreapta şi năravul de a inventa lovituri cu crosa, ca să scape de belele. Ziua, grădinarul Ballesteros tundea iarba de pe traseul Real Golf de Pedrena, noaptea, când luna strălucea din Atlantic, fiul său cel mic, Seve, se visa campion în iarba aceea.
Ca să treacă de prima cupă oficială a vieţii sale, despre care se spunea că se parcurge din trei lovituri, a dat de zece ori în mingea mică, albă. Avea nouă ani şi zâmbea de parcă îi plăcea să dea cât mai multe lovituri, nu să termine cât mai repede traseul. Iar când zâmbea el, pescăruşii din golful Biscaya îşi ţineau respiraţia şi se aruncau în picaj în valurile de sub faleza înaltă, ameţiţi de atâta frumuseţe.
Când a câştigat a doua oară Mastersul de la Augusta, în 1983, s-a spus că a fost precum un Ferrari în întrecere cu un Chevrolet. I-a lăsat pe ceilalţi în urmă şi a salutat la final. Se obişnuiseră atât de mult cu loviturile lui întortocheate, încât n-au mai socotit că a fost primul jucător de pe Bătrânul Continent care a câştigat un milion, apoi două, apoi trei, de lire sterline, exclusiv pentru că juca golf şi câştiga turnee. Nici el n-a socotit vreodată, doar s-a bucurat că putea să trăiască doar pentru asta.
Când apărea pe tee, plătitorii de bilet fremătau ca înaintea unui spectacol de iluzionism. Era neîntrecut şi toţi au căzut de acord că e primul geniu al golfului. Spaniolii l-au consacrat prima lor stea sportivă internaţională. El, cred ibericii, i-a pus prima oară pe harta lumii în sport.
Severiano Ballesteros a călătorit pe toate continentele planetei şi vorbea în afară de castelană, engleză, franceză şi italiană dialectele onoarei, demnităţii, sportivităţii, decenţei, integrităţii, loialităţii, fair play-ului şi nu în ultimul rând, ca nimeni altul stăpânea dialectul curajului. A reuşit pur şi simplu să reclădească imaginea public a spaniolilor. Pur şi simplu, n-a existat vreun ambasador mai destoinic al sportului său şi al naţiunii din care se trăgea.
A murit într-o sâmbătă dimineaţă, în mai, când încă nu răsărise soarele. S-a chinuit câţiva ani cu o tumoră pe creier şi cu dureri de spate groaznice. Umezeala din Cantabria şi perfecţiunea swingului, aplecat în faţă, i-au făcut felul. Maradona a auzit vestea şi a plâns. S-a simţit de parcă murise şi el puţin.
Săptămâna trecută, pe traseul de la Kileen Castle, din Irlanda, reprezentativa feminină a Europei a învins formaţia Statelor Unite în Solheim Cup, întrecere bienală de golf. Azahara Munoz, care are doar 23 de ani, a apărut surprinzător în echipa Bătrânului continent, ca debutantă, fiind alegerea căpitanului Alison Nicholas, chiar dacă e doar pe locul 44 în European Tour. Azahara a fost marea surpriză, câştigând două dispute decisive, care au contribuit la succesul final al europencelor, scor 15-13. În vestiarul învingătoarelor, în săptămâna concursului, o fotografie cu Sveriano a stat deasupra uşii. Iar în fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi pe tee, fetele ascultau câte un interviu cu cel mai frumos jucător de golf din toate timpurile. De acolo, din ceruri, continuă să inventeze lovituri şi să le şoptească ştrengăreşte celor care continuă să-l iubească.
Crosa o primise cadou de la unul dintre fraţii săi mai mari, iar de la celălalt luase mersul leneş, aplecatul capului spre dreapta şi năravul de a inventa lovituri cu crosa, ca să scape de belele. Ziua, grădinarul Ballesteros tundea iarba de pe traseul Real Golf de Pedrena, noaptea, când luna strălucea din Atlantic, fiul său cel mic, Seve, se visa campion în iarba aceea.
Ca să treacă de prima cupă oficială a vieţii sale, despre care se spunea că se parcurge din trei lovituri, a dat de zece ori în mingea mică, albă. Avea nouă ani şi zâmbea de parcă îi plăcea să dea cât mai multe lovituri, nu să termine cât mai repede traseul. Iar când zâmbea el, pescăruşii din golful Biscaya îşi ţineau respiraţia şi se aruncau în picaj în valurile de sub faleza înaltă, ameţiţi de atâta frumuseţe.
Când a câştigat a doua oară Mastersul de la Augusta, în 1983, s-a spus că a fost precum un Ferrari în întrecere cu un Chevrolet. I-a lăsat pe ceilalţi în urmă şi a salutat la final. Se obişnuiseră atât de mult cu loviturile lui întortocheate, încât n-au mai socotit că a fost primul jucător de pe Bătrânul Continent care a câştigat un milion, apoi două, apoi trei, de lire sterline, exclusiv pentru că juca golf şi câştiga turnee. Nici el n-a socotit vreodată, doar s-a bucurat că putea să trăiască doar pentru asta.
Când apărea pe tee, plătitorii de bilet fremătau ca înaintea unui spectacol de iluzionism. Era neîntrecut şi toţi au căzut de acord că e primul geniu al golfului. Spaniolii l-au consacrat prima lor stea sportivă internaţională. El, cred ibericii, i-a pus prima oară pe harta lumii în sport.
Severiano Ballesteros a călătorit pe toate continentele planetei şi vorbea în afară de castelană, engleză, franceză şi italiană dialectele onoarei, demnităţii, sportivităţii, decenţei, integrităţii, loialităţii, fair play-ului şi nu în ultimul rând, ca nimeni altul stăpânea dialectul curajului. A reuşit pur şi simplu să reclădească imaginea public a spaniolilor. Pur şi simplu, n-a existat vreun ambasador mai destoinic al sportului său şi al naţiunii din care se trăgea.
A murit într-o sâmbătă dimineaţă, în mai, când încă nu răsărise soarele. S-a chinuit câţiva ani cu o tumoră pe creier şi cu dureri de spate groaznice. Umezeala din Cantabria şi perfecţiunea swingului, aplecat în faţă, i-au făcut felul. Maradona a auzit vestea şi a plâns. S-a simţit de parcă murise şi el puţin.
Săptămâna trecută, pe traseul de la Kileen Castle, din Irlanda, reprezentativa feminină a Europei a învins formaţia Statelor Unite în Solheim Cup, întrecere bienală de golf. Azahara Munoz, care are doar 23 de ani, a apărut surprinzător în echipa Bătrânului continent, ca debutantă, fiind alegerea căpitanului Alison Nicholas, chiar dacă e doar pe locul 44 în European Tour. Azahara a fost marea surpriză, câştigând două dispute decisive, care au contribuit la succesul final al europencelor, scor 15-13. În vestiarul învingătoarelor, în săptămâna concursului, o fotografie cu Sveriano a stat deasupra uşii. Iar în fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi pe tee, fetele ascultau câte un interviu cu cel mai frumos jucător de golf din toate timpurile. De acolo, din ceruri, continuă să inventeze lovituri şi să le şoptească ştrengăreşte celor care continuă să-l iubească.