Felix Alexa: Îmi place să fiu imprevizibil

Aproape imediat de la debutul de acum mai bine de 10 ani, fostul student al Cătălinei Buzoianu, devenit asistent al ei la UNATC, a avut din partea criticilor o primire de clasic în viaţă. Răsfăţat de lumea teatrală şi autor al unor spectacole la care publicul se înghesuie (printre ele, Noaptea furtunoasă şi Visul unei nopţi de vară de la Naţionalul bucureştean), Felix Alexa e, paradoxal, un regizor controversat: multă vreme a lucrat numai cu actori consacraţi, acum s-a întors la generaţiile nou venite, a-nceput cu dramaturgie contemporană, a abandonat-o pentru Marivaux şi Caragiale, acum se ocupă de Marius von Mayenburg (la Odeon) şi Jon Fosse (la Comedie); nu practică radicale jocuri de imaginaţie scenică, preferând lucrul cu actorul. E Felix Alexa un regizor tradiţionalist, e el adeptul compromisului de public? Mulţi n-au crezut (poate nu cred nici acum, după premiera de săptămâna trecută) că poate să facă un spectacol bun din Chip de foc al lui Mayenburg – pur şi simplu "nu e genul lui Felix Alexa". Dar pentru că nimeni nu ştie mai bine care e "genul" lui decât el însuşi, l-am întrebat pe Alexa cât adevăr e în ceea ce se spune despre el şi preferinţele lui teatrale.

Felix Alexa: Eu am trecut întotdeauna de o zonă dramaturgică la alta, de la texte clasice la cele contemporane. De altfel, am debutat în 1991 cu o piesă de Bernard Marie Koltes, Pe cheiul de vest, de mare forţă şi violenţă. Nu cred însă că tinerii regizori trebuie să monteze exclusiv texte contemporane.

A monta mari texte clasice te obligă (ca tip de lucru cu actorul, ca mod de construcţie regizorală) la un cu totul alt tip de abordare decât Chip de foc, de exemplu. Sunt lucruri şi modalităţi diferite care nu se exclud, ci se completează, de aceea această pendulare a mea între clasici şi contemporani. Când am plecat de la Paris, după stagiul alături de Peter Brook, el mi-a spus un lucru pe care l-am urmat: "Du-te în România şi montează orice fel de teatru – de la clasici la contemporani, musical-uri, comedii, tragedii... orice.".

Ştiu că despre mine se spune: "A! Felix face clasici, cum o să lucreze el un text de Mayenburg?!" A-nceput să mă distreze genul ăsta de mirări cam penibile şi simpliste. Ani de zile, până la Nunta lui Krecinski, se spunea că nu sunt în stare să montez decât tragedii, că n-am nici o legătură cu comedia; apoi, mi s-a zis că montez prea multe comedii. Mă bucur să surprind, deşi nu mi-o propun, vreau numai să fiu eu însumi, cu toate faţetele mele artistice. Cred că cel mai grav lucru în teatrul românesc e lipirea de etichete, care-i afectează şi pe artişti, şi pe critici. Ce tristă ar fi viaţa fără schimbări la nivel personal şi profesional! Dar societatea tinde atât de mult să eticheteze, încât devine periculos. Mie-mi place să fiu imprevizibil, să contrariez.

I.P.: Totuşi, chiar şi cei care ţin minte c-ai montat Koltes spun că-ntre timp ai suferit o “mutaţie existenţială” şi te-ai instituţionalizat.

F.A.: Nu m-am instituţionalizat deloc. De altfel, lumea nu ştie că eu, de când am debutat, am refuzat să mă angajez într-un teatru. Am preferat o independenţă, uneori riscantă, unui loc călduţ. Am vrut să văd dacă rezist ca regizor făcând spectacole ca invitat, pe contract, şi nu din obligaţii de angajat. E adevărat însă, am lucrat mult în teatre importante, cu actori mari şi texte majore. A fost un drum ales strategic, pentru a mă dezvolta ca artist în condiţii foarte solicitante. Lumea care comentează că m-am instituţionalizat ar trebui să vadă şi performanţa de a lucra încă de la 23 de ani cu mari actori cu care m-am înţeles excelent. Iar actorii mari sunt nişte fiare, te sfâşie imediat ce te simt slab. Dar multe comentarii ţin şi de invidie, şi asta nu poate decât să mă bucure. Nimeni însă nu poate nega drumul meu constant ascendent, iar iritările unora mă distrează de multe ori.

Toată această perioadă de-nceput, când eram de multe ori acuzat că nu mai lucrez cu generaţia mea a fost una de acumulări, de învăţare a unor secrete nescrise ale colaborării cu actorii, lucruri de care mă folosesc acum din plin, lucrând cu tinerii pe care i-am lansat.

Aud mirări – "Uite, Felix a-nceput să lucreze cu tinerii!", ca şi cum aş fi suferit altă "mutaţie existenţială". Numai că asta e o aberaţie care ţine, de fapt, de obsesia oamenilor de a clasifica: oare nimeni nu mai înţelege că un artist are nevoie de etape ca să se dezvolte? Eu cred că pot să lansez tineri acum tocmai pentru că atâţia ani am lucrat cu actori importanţi de la care am avut ce învăţa, mai mult chiar decât în facultate. Şi nu cred că, pentru a face loc unei noi generaţii de actori, trebuie să le tai gâtul celor dinainte; chiar dacă ei vor rămâne în urmă, inevitabil, trebuie, cum se spune, să te urci pe umerii lor, să te foloseşti de experienţa lor, chiar negând-o.

Acum 6-7 ani, actorii tineri îmi reproşau că nu lucrez cu ei; acum vin actorii consacraţi şi-mi spun că i-am uitat. De fapt, nu i-am uitat nici pe unii, nici pe ceilalţi, au fost doar etape diferite din viaţa mea artistică, din dezvoltarea mea chiar ca om; atunci am avut nevoie să mă confirm pe mine însumi, să capăt experienţă, acum simt că vreau să dau altora ceea ce-am acumulat, să merg mai departe.

I. P.: Poţi într-adevăr face multe pentru tineri, pe de o parte lucrând cu ei, pe de alta pentru că tu, instituţional vorbind, din nou, ai o poziţie de maximă vizibilitate. Care din cele două crezi că e mai importantă?

F.A.: Cred că cele mai importante sunt rezultatele concrete, şi din acest punct de vedere am făcut mult pentru tinerii actori. Am lansat actori tineri, cărora le-am încredinţat roluri principale în ultimele mele spectacole. La Teatrul Naţional, unde am lucrat cel mai mult şi cel mai cu spor, încerc să-mi consolidez o trupă tânără, puternică, o trupă cu un spirit nou, inovator, de a gândi lumea şi teatrul. Eu ţin enorm la lucrul în echipă şi cred că actori din toate generaţiile, stimulaţi şi cuceriţi de o efervescenţă artistică, pot schimba lucrurile înţepenite din noi înşine sau din structuri anchilozate. Mă bucur că unii din actorii pe care i-am descoperit sunt angajaţi acum în Teatrul Naţional.

I. P.: Altfel spus, încerci un gest de cal troian: schimbarea din interior a acelui bastion de conservatorism numit TNB.

F.A.: Eu ţin enorm la Teatrul Naţional, deşi (lumea nu ştie amănuntul ăsta) nu sunt angajat acolo şi nici n-am fost vreodată. Dar îl iubesc foarte mult, acolo am debutat, acolo am făcut cele mai multe spectacole (8 sau 9) şi cred că e mult mai important să ai o legătură afectivă, profundă, cu un teatru decât să fii angajatul lui. Poziţia mea la TNB mi-a dat totdeauna independenţă şi un fel de privire mai detaşată, dacă nu cinică, asupra a ceea ce se-ntâmplă, ceea ce pentru mine e un avantaj; sunt acolo oameni de care sunt legat, dar numai profesional şi sufleteşte, nu şi birocratic. De aceea mă bucur acum să pot încerca o schimbare, cum spui tu, din interior, dacă nu a structurii (care nu depinde de noi, artiştii), măcar a modului de a privi, a spiritului. Iar spiritul se poate schimba nu la nivelul declaraţiilor, ci adunând încet-încet în jurul tău oameni care să se contamineze de acelaşi suflu, care să arate că se poate şi altfel pur şi simplu făcând spectacole.

Am fost însă şi ajutat, căci trebuie să mărturisesc că Dinu Săraru a mizat şi chiar a plusat pe cartea "tinerilor", în ciuda opoziţiei multora din teatru. Un alt director, înaintea lui, mi-a spus răspicat odată: "Felix, aşteaptă şi tu după noi, cum am aşteptat şi noi după Sică Alexandrescu". Ce penibil mod de a gândi! Nu mi-a plăcut niciodată să aştept şi cred că noua generaţie trebuie să se impună, pentru binele teatrului românesc.

I. P.: E regia o artă a compromisului?

F.A.: Eu sunt contra oricăror compromisuri artistice în această meserie. Toate se răzbună crunt mai devreme sau mai târziu. Este unul din motivele pentru care nu m-am angajat într-un teatru: n-am vrut să fac nici un fel de compromis dictat de statutul de angajat. Este, însă, dacă înţelegi compromisul ca o formă de diplomaţie. Compromisul nu trebuie să-nsemne cedări majore, ci un mod de a merge mai departe; regia poate fi o artă a compromisului, dar în nici un caz una a compromiterii. Sunt necesar unele compromisuri – dar nu artistice – pentru binele spectacolului, în lucrul cu actorii, de exemplu. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat la ultimele mele montări este că un spectacol bun se naşte din colaborarea unei echipe, nu numai din marile idei ale regizorului; e vorba de un spirit pe care el trebuie să ştie să-l imprime întregii trupe. Aici se vede talentul unui regizor, şi aici trebuie să apară acele compromisuri ce ţin de instinct şi inteligenţă de care nu mă feresc.

Notă: Interviul cu Felix Alexa a apărut iniţial în Ziua, în numărul din 3 februarie 2004