Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Miturile mor sub ochii noştri


Simona Chiţan, un interviu cu Mihai Măniuţiu

15.07.2011
Adevărul literar şi artistic, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
SImona Chiţan: Aţi montat la Iaşi, Aici, la porţile beznei, după Hecuba şi alte tragedii ale lui Euripide, şi recent Antigona, după Sofocle, la Petroşani. De ce aţi ales această întoarcere spre tragediile greceşti?
Mihai Măniuţiu: Aş dori ca Aici, la porţile beznei şi Antigona să facă parte dintr-o trilogie care se va numi Trilogia spaimei. A treia parte ar fi Aiax, după Sofocle, dar încă nu sunt sigur că o s-o fac. Prin această trilogie îmi manifest spaima faţă de tot ceea ce ni se întâmplă, ceea ce ar putea duce treptat la extincţia omului şi a lumii noastre. Poate se va naşte o altă lume, dar e sigur că va fi o lume în care eu nu cred. Dacă valorile pe care eu m-am sprijinit se vor stinge, mie nu-mi mai rămâne speranţă. În Trilogia spaimei vorbesc tocmai despre această spaimă a mea că se sting lumile în care eu am crezut. 

S.C.: După ce aţi făcut şi câteva versiuni ale Electrei, cum vă raportaţi la personajul lui Euripide?
M.M.: Electra e o piesă jubilatorie, în care mă identific şi cu tema, şi cu rezolvarea. Nu am sentimentul unei pierderi în Electra. Aici, în celelalte trei piese pe care vreau să le includ în trilogie, sentimentul pierderii este cel care domină.
 
S.C.: Aţi mai montat Antigona şi în 1996 la Piatra-Neamţ. Ce s-a modificat esenţial acum în viziunea dumneavoastră asupra piesei lui Sofocle?
M.M.: Cred că cel mai important lucru s-a petrecut în mine şi ţine în primul rând de teatru, nu atât de concepţia asupra Antigonei. Chiar dacă, la modul subliminal, problema fundamentală din Antigona rămâne aceeaşi, obsesivă pentru mine şi pentru foarte mulţi dintre noi: de care lege ascultăm? Ascultăm de legea oamenilor, de cea a cetăţii, sau ascultăm de legea sângelui, de cea transmisă de antecesorii noştri? Şi la Piatra-Neamţ, şi la Petroşani, tema rămâne aceeaşi. Ceea ce sub raport teatral s-a modificat este faptul că, faţă de teatrul ritualic pe care-l practicam în urmă cu 15 ani, acum sunt mai degrabă interesat în ce măsură mai putem pune în scenă marile mituri ale umanităţii, într-un moment în care aceste mituri suferă o erodare continuă foarte gravă. E ca o lume care moare sub ochii noştri, sub privirea noastră viciată. Şi atunci îmi pun întrebări şi caut să exprim această dublă erodare a mitului şi a privirii înspre mit. 

S.C.: Ce înseamnă serialitate în concepţia spectacolului dumneavoastră?
M.M.: Trăim într-o lume a multiplicărilor, niciun lucru nu mai este un unicat, ci avem serii de obiecte, serii de oameni, serii de sentimente. Încerc să vizualizez această dublă erodare, creând lumi seriale. 

Am translatat totul în credinţa creştină

S.C.: M-a uimit că Antigona dumneavoastră, interpretată la Petroşani de Andreea C. Hristu, rosteşte "Tatăl nostru". Nu a fost riscant s-o creştinaţi?
M.M.: Am translatat credinţa aproape fanatică a Antigonei în cei de sus în actualitate, în credinţa în Dumnezeu. Ea este un personaj care se sprijină pe credinţă şi pe tot ceea ce o societate tradiţională i-a transmis. Antigona crede cu toată fiinţa în valorile unei societăţi tradiţionale şi merge până la capăt, până la sacrificiu şi la moarte, pentru valorile ei. Însă pentru a face piesa inteligibilă pentru publicul de azi, nu poţi să vorbeşti despre Zeus, despre Demeter, zeităţi care nu mai au relevanţă pentru noi. Şi atunci am translat totul în credinţa creştină. Am folosit în spectacol un imn inventat, care să ilustreze legea umană care intră în conflict cu legea divină, în timp ce celelalte imnuri sunt ortodoxe, de la Muntele Athos.

S.C.: Sunteţi directorul Teatrului Naţional din Cluj, iar înainte de Antigona de la Petroşani, aţi pus în scenă un Othello la Sfântu-Gheorghe. De ce alegeţi provincia pentru munca dumneavoastră?
M.M.: Ceea ce se întâmplă în astfel de teatre este că poţi încă să recreezi pentru o perioadă scurtă de timp - o lună, o lună şi jumătate - condiţii de laborator, ceea ce nu se mai poate niciunde în ţară. E extraordinar să poţi să lucrezi 12, chiar şi 14 ore pe zi, cu actori care chiar îşi doresc să facă asta. Actorii au şansa să lucreze la realizarea rolurilor într-un fel de workshop - un atelier în care pot să experimenteze. Aici nu te afli deloc sub presiunea timpului, de aceea alegerea mea evidentă a fost, în ultima vreme, să lucrez în teatre de provincie. Provincia s-a impus teatral, nu mai este vorba de o provincie teatrală. Acolo unde dispare laboratorul, dispare implicit şi creaţia puternică şi autentică.
 
Mihai MăniuţiuSpectacole de teatru:

 Othello şi prea iubita lui Desdemona, Studio M din Sfântu-Gheorghe (2011)
 Aici, la porţile beznei, Teatrul "Vasile Alecsandri" din Iaşi (2010).
 Cântecul lebedei, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad (2010).
 Psihoza 4:48, de Sarah Kane, Teatrul Naţional Cluj (2008). 
Trilogia Evreiască: Experimentul Iov, Shoah. Versiunea Primo Levi şi Ecleziastul, Sibiu (2007).
Iubirea Fedrei, de Sarah Kane, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Arad (2006).
 Uitarea, de George Banu, Teatrul Naţional Cluj (2006).
 Îmblânzirea scorpiei, de Shakespeare, coproducţie Smart cu Teatrul "Bulandra", Bucureşti (2000).
 Richard al II-lea, de Shakespeare, coproducţie cu Teatrul Naţional Bucureşti, Premiile UNITER pentru Cel Mai Bun Regizor, Cel Mai Bun Actor (Marcel Iureş), Cea Mai Bună Scenografie (Doina Levintza) (1998).
 Caligula, de A. Camus, Teatrul "Bulandra", Bucureşti (1996).
 Richard al III-lea, de Shakespeare, Teatrul Odeon, Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol al Anului Gala UNITER (1993)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer