Duminica la 11 se strângeau în tribună aproape 100 de oameni, care mestecau seminţe, citeau Sportul şi înjurau tuşierii. Era pe vremea când Sportul apărea duminica şi nu apărea luni. Progresul juca în divizia judeţeană şi la meciuri mergeam des cu nea Aurel, cu Dan şi Mihai, băieţii lui mai mici decât mine. Făceam galerie, noi, copiii, mai înjuram repetitiv arbitrii, că asta făceau cei mari, şi repede de tot i-am învăţat pe de rost pe primii mei eroi fotbalistici.
Prunescu era în poartă. Semăna cu Ţeţe Moraru, avea cred că vreo 40 de ani şi se certa cu toată lumea. Costică Zăpucioiu avea numărul şapte, juca extremă şi fugea de rupea pământul. Mutu, care era o poreclă, bâlbâit, rotofei şi libero de fier, aprig şi neiertător. Cîţu, mijlocaş de creaţie, visător neîmplinit prin coclauri uitate de lume. Primaru', stoper destoinic, mustăcios şi cu voce groasă, înfricoşător când înjura atacanţii adverşi. Tigana avea vreo 15-16 ani, era negru tot, subţire şi cu dinţii mari din care râdea încontinuu, de parcă nu i se întâmplau decât lucruri bune în viaţă. Era ştrengar pe teren şi protejat de toţi bătrânii echipei.
Apoi Sebi Holman, celălalt puşti minune al acelor ani, driblangiu şi impertinent. Mai târziu, au apărut fraţii lui mai mici, Olică şi Neghiniţă, şi toţi trei aveau să facă o frumoasă carieră la Progresul. Mai erau şi alţii pe care-i văd azi trecându-mi prin faţa ochilor, aievea, dar cărora nu le mai ştiu nici numele, nici poreclele. Era fotbalul acela dîrz şi fără scuze, în care trosneau picioare, fără să se rupă, şi tricourile plesneau repede. Arbitrii erau hâtri şi uşor influenţau un rezultat. Iar eu eram copil şi fotbalul încă un basm.
Titi Mutu avea vreo 45 de ani şi vorbea bâlbâit. Făcea cele mai neînchipuite antene ca să prinzi bulgarii şi juca la Progresul de pe vremea raioanelor. Duminica de dimineaţă îi lipeau un leucoplast lat şi rozaliu peste mâneca stângă şi era dreptul lui de a se răţoi, înjurînd printre dinţi, cu arbitrii şi de a da la gioale într-un fel atât de firesc, de bărbătesc şi de util, încât rareori se fluiera fault. Adunase în spate toată tinereţea lui pe maidanele judeţului, iluzii de fotbalist neîmplinit şi trimis la strung, la ISB. Era o legendă în toate comunele unde se jucau duminica meciuri în campionatul judeţean. Eu aveam vreo doisprezece ani şi mă duceam la stadion duminica, de-ndată ce de pe balconul nostru de la patru zăream mişcare pe teren.
În anul acela, victoriile au curs şnur, nu pierdeam nici un punct acasă şi auzeam la stadion cronicile meciurilor din deplasare, unde speriam pe toată lumea. Aveam, da, noi, Progresul, şi suporteri care umblau cu echipa în judeţ. Se făcuseră şi transferuri de marcă, de la Piteşti: trăgeam la câştigarea campionatului argeşean şi la promovare.
Şi s-a întîmplat primăvara, când mirosea a cireşi înfloriţi dinspre luncă şi venea pe lângă stadion gârla mare şi învolburată, de la deal, unde se topeau zăpezile. Titi Mutu a primit o cupă aurie la ultimul meci şi toţi ne zbenguiam pe teren, ţipând ca descreieraţii. Eram campioni!
Prunescu era în poartă. Semăna cu Ţeţe Moraru, avea cred că vreo 40 de ani şi se certa cu toată lumea. Costică Zăpucioiu avea numărul şapte, juca extremă şi fugea de rupea pământul. Mutu, care era o poreclă, bâlbâit, rotofei şi libero de fier, aprig şi neiertător. Cîţu, mijlocaş de creaţie, visător neîmplinit prin coclauri uitate de lume. Primaru', stoper destoinic, mustăcios şi cu voce groasă, înfricoşător când înjura atacanţii adverşi. Tigana avea vreo 15-16 ani, era negru tot, subţire şi cu dinţii mari din care râdea încontinuu, de parcă nu i se întâmplau decât lucruri bune în viaţă. Era ştrengar pe teren şi protejat de toţi bătrânii echipei.
Apoi Sebi Holman, celălalt puşti minune al acelor ani, driblangiu şi impertinent. Mai târziu, au apărut fraţii lui mai mici, Olică şi Neghiniţă, şi toţi trei aveau să facă o frumoasă carieră la Progresul. Mai erau şi alţii pe care-i văd azi trecându-mi prin faţa ochilor, aievea, dar cărora nu le mai ştiu nici numele, nici poreclele. Era fotbalul acela dîrz şi fără scuze, în care trosneau picioare, fără să se rupă, şi tricourile plesneau repede. Arbitrii erau hâtri şi uşor influenţau un rezultat. Iar eu eram copil şi fotbalul încă un basm.
Titi Mutu avea vreo 45 de ani şi vorbea bâlbâit. Făcea cele mai neînchipuite antene ca să prinzi bulgarii şi juca la Progresul de pe vremea raioanelor. Duminica de dimineaţă îi lipeau un leucoplast lat şi rozaliu peste mâneca stângă şi era dreptul lui de a se răţoi, înjurînd printre dinţi, cu arbitrii şi de a da la gioale într-un fel atât de firesc, de bărbătesc şi de util, încât rareori se fluiera fault. Adunase în spate toată tinereţea lui pe maidanele judeţului, iluzii de fotbalist neîmplinit şi trimis la strung, la ISB. Era o legendă în toate comunele unde se jucau duminica meciuri în campionatul judeţean. Eu aveam vreo doisprezece ani şi mă duceam la stadion duminica, de-ndată ce de pe balconul nostru de la patru zăream mişcare pe teren.
În anul acela, victoriile au curs şnur, nu pierdeam nici un punct acasă şi auzeam la stadion cronicile meciurilor din deplasare, unde speriam pe toată lumea. Aveam, da, noi, Progresul, şi suporteri care umblau cu echipa în judeţ. Se făcuseră şi transferuri de marcă, de la Piteşti: trăgeam la câştigarea campionatului argeşean şi la promovare.
Şi s-a întîmplat primăvara, când mirosea a cireşi înfloriţi dinspre luncă şi venea pe lângă stadion gârla mare şi învolburată, de la deal, unde se topeau zăpezile. Titi Mutu a primit o cupă aurie la ultimul meci şi toţi ne zbenguiam pe teren, ţipând ca descreieraţii. Eram campioni!