Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sorin Leoveanu - între Hamlet şi Hlestakov


Iulia Popovici, un interviu cu Sorin Leoveanu

24.01.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Cu Sorin Leoveanu voiam de mult să vorbesc; am făcut rost de numărul lui de telefon la conferinţa de presă pentru Tunelul, de la Teatrul Act, dar m-am luat cu altele şi-am apucat să-l sun abia peste vreo săptămînă. Dintre cei cărora le-am luat interviuri, el e singurul care-a întrebat "de ce?" (trebuie să recunosc că într-un fel mă aşteptam la întrebarea asta din partea-i, aşa că din fericire nu m-a luat prin surprindere).

După altă săptămînă, ne-am dat întîlnire în holul Operei (era în timpul Festivalului Naţional de Teatru); am ajuns cînd trebuia -plecînd fără remuşcări de la
Angajare de clovn - dar de întîlnit ne-am întîlnit cu 20 de minute întîrziere (şi atunci numai mulţumită Cristinei, o fană a lui Leoveanu studentă la Teatrologie), căci eu mă învîrteam la intrare, iar el cu Luiza stăteau după un colţ.

După interviul de prin holurile Operei, i-am mai luat unul prin bucătăriile UNITER-ului (motiv pentru care am fost aspru muştruluită, a doua zi, de femeia de serviciu), între o ieşire şi alta ale drăguţelor domnişoare (ca să-l citez pe Sorin) de la Teatrologie, de ziua lui, după o interesantă înfruntare privitoare la pronunţia numelui Hlestakov (în ciuda tradiţiei locale, n-are accentul pe ultima silabă, ci pe penultima) din care-am tras concluzia că se-ndoieşte oarecum de isteţimea şi priceperea-mi la teatru (ca să nu mai spun că primul interviu apăruse deja în
Ziua şi o greşeală de paginare îl făcuse pe Goldoni autorul lui Aşa este (dacă vi se pare), chestie de care mi-am dat seama prea tîrziu). Dar m-a răbdat - îl luasem din colocviul despre colaborarea regizor-actor (sau cam aşa ceva), cu aplicaţiuni pe Revizorul şi Romeo şi Jeanette, exact după ce actorii de la Craiova plecaseră şi începuse să vorbească Ada Navrot.

Spuneam că unul din interviuri a apărut în
Ziua, pe 5 decembrie 2002. La originile lui, avea vreo 9000 de semne, dar la paginaţie s-a constatat că nu-ncăpea în întregime (căci, mulţumită felului în care se fac fotografiile la Nottara, nu putusem tăia nimic din poza cu eroul interviului meu şi Ada Navrot în Romeo şi Jeanette) şi Luana a croşetat cîteva replici. La Observator cultural, am trimis interviul, împreună cu cel al lui Balázs Attila, într-o luni, cu cîteva ore înainte să intre revista la tipografie, şi a apărut în a doua săptămînă a lui decembrie.
Din parte cititorului, un singur lucru sper - să simtă cît de mult e străbătut acest interviu de o nostalgie, de-o despărţire - de dragostea pentru Vlad Mugur. Lectură plăcută
!

(Iulia Popovici)

Scurtă fişă biografică: Sorin Leoveanu, născut pe 5 decembrie 1974, actor al Teatrului Naţional din Craiova. Din spectacole: Eu cînd vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean, Slugă la doi stăpîni, de Carlo Goldoni, Carnavalul bîrfelor de Carlo Goldoni, Aşa este (dacă vi se pare) de Luigi Pirandello, Hamlet de W. Shakespeare, Revizorul de N.V.Gogol, D-ale carnavalului de I.L. Caragiale, Romeo şi Jeanette de Jean Anouilh. A obţinut în 2001 Premiul secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.


Anul trecut pe vremea asta, mai toată lumea teatrului se întreba cine e tînărul actor din Hamlet-ul lui Vlad Mugur. Sorin Leoveanu terminase facultatea la Tîrgu Mureş şi după un an se întorsese la Craiova, la Teatrul Naţional din Bănie, spre încîntarea directorului de atunci, Emil Boroghină. La Craiova a avut loc întîlnirea cu Vlad Mugur, în Carnavalul bîrfelor şi Aşa este (dacă vi se pare), de Goldoni şi, respectiv, Pirandello, iar Vlad Mugur i-a luat cu el, pe Sorin Leoveanu şi Luiza Cocora, la Cluj, unde-i promisese directorului Teatrului Naţional, Ion Vartic, "să-i facă" un Hamlet. Pe care l-a făcut, nu cu Horaţiu Mălăele sau Dan Puric, cum plănuise, ci cu Sorin Leoveanu.

Dispariţia lui Vlad Mugur, cu cîteva luni înaintea premierei oficiale, a transformat
Hamlet dintr-un spectacol excepţional într-un adevărat mit, care i-a marcat nu numai pe actorii din distribuţie, mai ales pe cei tineri (Vlad Zamfirescu, Bogdan Zsolt, Radu Bînzaru, Luiza Cocora, Elena Ivanca), ci şi pe, probabil, toţi spectatorii săi.
După enormul succes din 2001, Sorin Leoveanu joacă, stagiunea aceasta, la Nottara, în regia lui Claudiu Goga, Frederic din
Romeo şi Jeanette, de Jean Anouilh.



Iulia Popovici: Aş fi vrut să ne spui cîte ceva despre Hlestakov, rolul pe care-l faci în Revizorul.

Sorin Leoveanu: Prea multe n-am de spus, aşa am fost învăţat, să nu vorbesc prea mult despre ce fac. Ceea ce fac, fac eu cu mine însumi, în sensul că prea multă filozofie despre rol nu e. Fac cum simt, cum mi se cere; e şi munca de cercetare de care se tot vorbeşte, şi nopţile nedormite, şi stresul, şi uneori chiar paranoia; mult nu pot să vorbesc, aşa, să teoretizez, ştiu doar cînd e bine şi cînd nu, în spectacol. Şi mai ţin minte perioada de repetiţii, care-a fost foarte ciudată şi dureroasă ea în sine, din cauza faptului că s-a suprapus oarecum cu premiera de la Hamlet, din 1 octombrie, fără Vlad [Mugur], şi chiar cu funeraliile lui. Vizionarea (trebuiea să fie o vizionare, dar a fost mai mult o repetiţie) am dat-o chiar în ziua înmormîntării lui Vlad. Am repetat cam puţin, eu personal, cu Claudiu [Goga], trebuia să fug la Cluj, să stăm acolo zece zile, aproape, ca să repetăm, să scoatem premiera. M-am adunat cam greu, cu repetiţiile, cu înmormîntarea, plus toate gîndurile şi sentimentele din perioada aceea, care încă mai sînt pe undeva, din fericire, ceea ce crezi şi simţi cînd moare un om pentru care ţi-ai fi dat şi viaţa. Şi atunci ţin minte doar astea, şi foarte bine a făcut Claudiu c-a fost foarte răbdător, a înţeles că asta e singura pistă pe care trebuie să lucreze cu mine, pentru că probabil eram nu neapărat irascibil, dar dacă ceva nu-mi convenea, o lăsam aşa cum era. Claudiu a înţeles prin ce trec, şi "a lăsat-o moale".

I.P.: Un rol ca Hamlet sau ca Hlestakov ţi-a impus nişte standarde foarte înalte de interpretare; bănuiesc că e foarte greu s-o iei dup-aia de la început ca actor.

S.L.: Este, şi, culmea!, curajul începe să te părăsească, pentru că te gîndeşti automat, fără să vrei, că trebuie să fii cel puţin la nivelul lor. Şi nu ştii dacă mai poţi, nu mai ai curajul să te gîndeşti la asta, mai ales dacă joci în Hamlet la o vîrstă care în sistemul nostru teatral nu prea contează - n-ai 4500 de ani ca să ţi se permită să joci roluri. Iar după asta, după ce mergi la repetiţii, te duci cu tot ce ai mai bun şi cu toate forţele înainte, după ce trece toată nebunia, ajungi să te-ntrebi: oare cîţi n-au jucat?, cît de mare e? în ce nebuloasă ai intrat? Toate astea încep să ţi se-aşeze şi-ţi cam iau din curaj, mai ales dacă sunt foarte mulţi binevoitori (dar asta are mai puţină importanţă). Important e că nu mai ai curaj şi-ţi vine greu să mai crezi în altceva, nu numai în Hamlet neapărat, dar în omul acela cu care l-ai făcut, mai ales dacă omul acela nu e oricine, din toate punctele de vedere şi mai mult decît atît, el nu mai e. Atunci îţi cam vine groaznic de greu şi de peste mînă să te mai arunci în ceva, mai ales cînd lucrurile nu merg oricum pe roze.

I.P.: Ai nevoie de un regizor puternic.

S.L.: Îţi trebuie un regizor care să te respecte, lucru pe care Vlad [Mugur] îl făcea cu absolut toată lumea, indiferent de vîrstă şi de talent, de valoare artistică, caracter sau şapte ani de-acasă. Vlad făcea cu toată lumea lucrurile astea, respecta pe toată lumea.

I.P.: Cu regizorii cu care ai lucrat, au fost situaţii în care felul vedeai tu personajul diferea fundamental de felul în care-l vedea regizorul?

S.L.: Da, altfel nici nu se poate, dacă şi tu şi el mergeţi pe aceeaşi idee, dacă nu există aşa zisele conflicte sau părerile contrare, opiniile diferite, cred că e riscant. Dacă tu sau regizorul nu eşti critic faţă de opinia celuilalt sau de felul în care priveşte o scenă, un anumit comportament al personajului sau o anume situaţie sau adevăr sau relaţie, tandemul ăsta devine periculos. E ca atunci cînd te uiţi la o pictură şi te fură, îţi place şi ţie şi celui de lîngă tine, opiniile sînt atît de "unanime", încît pictura aia poate e o prostie colosală, şi depinde doar de starea ta din ziua respectivă, te înţelegi perfect cu oul de lîngă tine, iar dacă-l vezi în ziua următoare zici că-i un cretin, un tîmpit (şi el despre tine la fel). Aşa-zisele certuri despre piesă, despre roluri sau situaţiile din spectacol sînt absolut necesare, pentru că numai din ele poate ieşi ceva, nu din da-uri. Se poate întîmpla - dar cred că trebuie ani şi anumite momente din viaţă - să dai peste un regizor cu care să nu mai intri în conflict, cum era Vlad.

(În bucătăria de la etaj, prin care mai avusese o meteorică intrare femeia de serviciu a UNITER-ului, intră Aura Corbeanu, care ne pofteşte într-un birou de-alături, cu o uşă spre respectiva bucătărie şi alta către secretariat. Întru totala confidenţialitate a interviului, ne şi încuie pe dinăuntru, dar ne lasă covrigei. Şi Sorin continuă... )

Întotdeauna erau discuţii, [Vlad Mugur] era mereu foarte deschis, nu numai la dialog, dar şi la schimbare. Avea un gînd, o viziune despre scena respectivă (s-a întîmplat de multe ori, mai ales la Hamlet), venea cu lecţia învăţată, dar dacă eu, Bogdan Zsolt, Vlad Zamfirescu, Luiza, Toni Tauf sau chiar cineva din figuraţie veneam cu o altă idee care servea mult mai bine situaţia respectivă sau spectacolul sau viziunea lui despre spectacol, automat schimba ce voia el cu ce voiau actorii, pentru că adevărul lor, în situaţiile create de el, era mult mai important pentru spectacol. De-asta spuneam că poţi să mergi pe mîna unui regizor, fără să-ţi mai pui întrebarea dacă-i bine sau nu, pentru că ştii că tot acolo vei ajunge, numai că asta se întîmplă destul de rar, din păcate sau din fericire. Dacă nu se-ntîmplă, sîntem obligaţi s-o căutăm. Oricum, cred că părerile diferite despre tot sînt super, super necesare.

(Se pare că făcusem senzaţie în staff-ul Festivalului Naţional de Teatru - intră cineva ca să constate că "s-au mutat", iese; bagă capul şi Aura Corbeanu...)

I.P.: Şi acum? Cu Claudiu Goga ai lucrat două spectacole, cum e să lucrezi cu regizori tineri?

S.L.: Profesional, nu-mi dau seama, pentru că suntem de exact aceeaşi vîrstă, şi experienţele noastre sunt oarecum aceleaşi. Sunt foarte puţine lucruri care ne şochează pe unul la celălalt; diferenţa de vîrstă şi experienţă îşi pun amprenta foarte, foarte tare, pe cînd noi, deşi n-ar trebui, ne permitem prea multe.

I.P.: Fiecare mai lasă de la el.

S.L.: Probabil că n-ar trebui să fie aşa, deşi asta n-o spun în sens negativ, c-ar crea lucruri negative. Cred că teatrul, dincolo de ceea ce facem noi în afara lui, trebuie să impună un anumit respect actorului, şi actorul să impună un anume respect faţă de teatru şi faţă de el. Pentru că, exact cum zicea şi Vlad, teatrul e rău şi se poate întoarce oricînd împotriva ta. Cred că trebuie să fii foarte respectuos cu tot ce speri şi cu toate visele tale, fiindcă dacă ţi le încalci, dacă le trădezi tu faţă de tine...

I.P.: Asta voiam să te întreb, cum e cu a face concesii, a face compromisuri?

S.L.: Groaznic. Groaznic. Eu le-am făcut, dar nu vreau să vorbesc despre ele. Ideea e că e înfiorător; eu m-am simţit umilit faţă de mine cînd le-am făcut. M-am umilit pe mine ca un prost, lucru care nu se va mai întîmpla, şi nu zic asta pentru că m-am fript, pur şi simplu nu merită şi consider că trăim atît de puţin şi ştim atît de puţin în general, noi, românii, nu mai vorbesc de alţii care trăiesc în alte lumii şi au altă mentalitate, încît dacă mai facem şi compromisuri cu noi, atunci chiar numai de mîncat, de băut şi de celelalte suntem buni.
Fiecare e liber să-şi facă viaţa lui. Numai că aici e o problemă - în România, viaţa lui e şi viaţa mea, şi viaţa ta, şi viaţa celuilalt, şi dacă celălalt e mai bun ca mine (că-n fond şi la urma urmei despre asta e vorba, trebuie să ne recunoaştem valoarea şi să ne cunoaştem locul), trebuie să-l las în pace, să fie mai bun ca mine, e legea naturii să fie unul mai bun ca mine, pentru că, dacă sunt deştept, numai de la el pot să-nvăţ. Logic, nu pot să-nvăţ de la unul mai prost ca mine. Dar noi nu putem să facem asta, dacă unul e mai bun ca mine, trebuie neapărat să-l fac imediat, prin orice mijloace şi tertipuri absolut mioritice, să fie mai prost ca mine, să-l bat, să-i dau în cap.

I.P.: Crezi că există o explicaţie pertinentă pentru care se fac spectacole mai bune în restul ţării decît în Bucureşti?

S.L.: Sunt mult mai multe, cred. În primul rînd, nu mai e nebunia asta, viaţa e mult mai ieftină în provincie, şi e mai liniştită, din cauza asta actorii de-acolo n-au decît o singură mare, să-i zic, problemă, o singură mare preocupare. Ei merg la teatru şi nu se mai pierd cu minte în alte părţi, alte reclame radio, alte teatre, evenimente de orice gen din care poţi să scoţi bani. Nu sunt nici aşa de multe teatre, fiecare provincie n-are decît unul singur, de fapt, şi atunci concentrarea e mult mai puternică şi este pe un singur lucru, pe cînd aici trebuie să te gîndeşti în multe alte părţi, şi o nebunie din asta în care toată lumea aleargă să cîştige bani, viaţa e scumpă şi lupta e alta. Cred că seriozitatea e mult mai mare în provincie. Sigur, sunt teatre în Bucureşti sau sunt actori sau sunt regizori sau sunt spectacole mult mai puternice, sau sunt singurele puternice ca stagiune în toată ţara. Dar luînd în ansamblu, cred că e vorba de concentrare şi de seriozitate şi de faptul că joci mult mai implicat, te canalizezi pe o singură sală.

I.P.: Dar pe de altă parte tu, în mod normal, joci în trei locuri, la Craiova, la Cluj şi la Bucureşti.

S.L.: Nu ştiu ce m-a apucat. Am vrut să vin la Bucureşti, dar nu s-a putut şi atunci am rămas aşa, cu o colaborare, de Craiova sunt foarte legat şi nu vreau să plec, iar Hamlet-ul trebuie jucat atîta timp cît se poate, dar nu oricum. În momentul în care nu se mai poate şi se poate - tras de păr, eu sunt primul care-l opresc. Nu vreau să-l facem altfel decît perfect.

I.P.: Totuşi, la Sibiu l-aţi jucat cu decorul modificat.

S.L.: Nu era modificat, era înjumătăţit şi mai adunat, nu era nimic modificat, era un fel de plantaţie de decor, pentru că la Sibiu s-a vorbit dinainte, nu s-a anunţat cine trebuia, s-au vîndut locurile şi nu se mai putea face nimic. Lucrul bun e că nu s-a filmat, că voiau să-l filmeze; în condiţii de plantaţie de decor şi fără ca cei de la televiziune să-l fi văzut, ei voiau să-l filmeze. Dacă-l filmau şi-l dădeau aşa pe post, era catastrofal.

I.P.: Dintre teatrele unde joci, unde te simţi cel mai bine, actoriceşte vorbind?

S.L.: Cel mai bine, în sensul de cel mai firesc (deşi nici aşa nu trebuie, se spune că dacă undeva începe să-ţi fie prea bine, e primul semnal că trebuie să pleci, depinde şi de om, cum îşi primeşte "binele"), cel mai în largul meu mă simt la Craiova. M-am simţit bine şi la Tîrgu Mureş, unde-am lucrat în timpul studenţiei şi un an după, şi la Nottara, şi la Cluj, dar acolo e deja altceva, simt altfel Clujul şi mi-e dor de spectacol, de actorii de-acolo şi de colaborarea cu ei într-un alt mod, care depăşeşte forma unui angajament profesional, deja sare din orice tipar; dar cel mai bine cred că mi-e la Craiova, unde se şi lucrează foarte bine. E o trupă care ştie ce face şi care-şi doreşte să facă asta, de-aia şi regizorii mari au venit acolo şi-au montat. E ceva acolo, parcă şi-n teatru miroase a teatru, asta am simţit prima dată cînd am intrat înăuntru. E şi o echipă tehnică foarte bună. Totul e pentru a face teatru. Nu ştiu ce să spun, dac-aş face un one-man show, probabil că m-aş simţi şi mai bine.

I.P.: Şi de ce nu-l faci?

S.L.: În primul rînd din cauza programului pe care-l am, îngrozitor de obositor, drumuri, trenuri şi maşini, şi-ncă acum nu se joacă la Cluj (pînă în ianuarie-februarie, cînd sper să se reia Hamlet, au fost nişte probleme de sănătate cu cîţiva actori, din păcate, sper să se facă bine, în primul rînd pentru ei). Şi dup-aia, mi-e cam teamă. Nu din cauză că n-am mai făcut sau că n-am mai jucat singur, pentru că sînt momente pe scenă cînd joci cu trei colegi sau cu zece în care chiar eşti singur. Mi-e teamă, mă rog, un soi de teamă, pentru că nu vreau să-l fac oricum. Am fost învăţat ca ceea ce fac să nu fie oricum, cît ţine de mine; cît nu, deja nu mai ştiu.

I.P.: Ce-ţi doreşti să faci în 2003?

S.L.: Îmi doresc foarte mult să lucrez cu Silviu Purcărete, nu ştiu dacă va fi posibil; aştept foarte tare să-ncepem Îmblînzirea scorpiei la Craiova, cu Mircea Cornişteanu şi trupa de acolo, şi mai am un proiect, tot la Craiova, nu vreau să vorbesc despre el, că nu se ştie încă. Mă tot gîndesc la un one-man show.

I.P.: Gîndeşte-te!

S.L.: Păi mă gîndesc mult, pentru că trebuie să iasă bine.

(Intră oarecum val-vîrtej una din fetele de la Teatrologie şi dă-napoi la fel de repede. "Uite ce domnişoare drăguţe ne deranjează!" (Sorin) "Săracele, sînt super stresate, le struneşte Ludmila Patlanjoglu..." (eu). "Asta s-o păstrezi în interviu...")

(Ziua, 5 decembrie 2003, Observator cultural nr. 146, 10-16 decembrie 2002)
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer