Dragostea care respiră moarte
mi-a bătut la uşă
încercând să mă facă
să o primesc.
În noaptea adâncă din mine
portiţa aceea rămânea totuşi închisă.
Nu eram sigură că ar fi bine
ca eu să o deschid.
Cioc, cioc.
Cine-i acolo?, am întrebat.
Respira greu, plămânii-i ca nişte foale
împingeau încolo şi-ncoace
acel vânt
pe care în pământul cărnii sale
dragostea ce respira moarte îl primea.
Mirosul ei pestilenţial
intra pe sub prag.
Cioc, cioc.
Rămâi acolo, străine!,
am strigat dârdâind,
căci dragostea care respiră moarte
împrăştia de asemenea şi frig.
Cioc, cioc.
M-am răsucit pe călcâie
şi-am fugit cu mâinile peste urechi,
să nu mai aud bubuitul în uşă,
ciocănitul în geam
şi tot acel zgomot.
Apoi am alergat.
Am alergat până s-a făcut lumină.
Dragostea noastră respiră moarte
în noaptea adâncă
din noi.