Pasaj în timp

În mijlocul vieţii stând, ca şi cum ai ajuns la un capăt, un drum închis, o fundătură, un dig cu capătul în mare (unde altundeva?) şi priveşti căutând o oarecare continuare a drumului retezat de accesul interzis, oprirea forţată. Se cheamă că te afli la o vârstă "bună", cumva în mijlocul unei presupuse ascensiuni, cu picioarele înfipte în pasta mustoasă a vieţii ce pute de atâtea arome, încleştat în ea, cu pumnii lovind încă, dar tu ai murit demult, şi asta încă de mai multe ori, în mod repetat ai întâlnit moartea, ai îmbrăţişat-o, adânc ai sărutat-o pe gură, acea gură pestilenţial mirositoare de asemenea, a cangrene.
 
Aveai douăzeci de ani şi ceva şi locuiai în Bucureşti, orice ar însemna acest "locuiai", căci poate să însemne orice, de la te-ai născut aici şi ai fost forţat să continui ce-ai început, te-ai născut aici ţipând că ai ieşit din pântecul unei femei, protestând, urlând că ai venit pe lume, că ai fost chemat în existenţă, apoi ai străbătut străduţele, întâi în cărucior, cu paşi şovăielnici, ţinând strâns mâna cuiva, apoi împins din spate de mulţimea furioasă care se încurcă de tine şi le stai dracu' în drum. Motivul morţii: necunoscut. Ai fost găsită în apartamentul partenerului de viaţă, motivul morţii rămânând a fi stabilit. Dacă a fost vorba de o moarte naturală, nu s-a stabilit încă.
 
Nu ai salvat lumea de la nici o catastrofă, n-ai făcut parte din nicio echipă care să devieze vreun asteroid de pe traiectoria sa spre pământ, nu ai super-puteri să te faci invizibilă, nu ai fost spion într-o afacere internaţională care a hotărât soarta lumii în bine, nu ai zădărnicit conspiraţii internaţionale malefice, nu ai pus capăt vreunui război, nu ai salvat de la moarte pe nimeni. Nu ai făcut nimic pentru nimeni.
 
Cu multă vreme în urmă au început să te enerveze filmele cu acţiune bine închegată în care totul converge într-un sens, au început să te enerveze cărţile cu o acţiune bine închegată în care totul se clarifică, se rezolvă şi există dezvăluiri senzaţionale. Nu ai salvat lumea, nu ai luptat contra nimănui, nu ai câştigat nimic niciodată şi dacă un medicament are un efect secundar de 1:1000, tu eşti acel 1:1000. Poate e şi asta o super-putere.
 
Aşa că scrii despre nimic, preaslăveşti nimicul cotidian, cu anti-eroi, cu persoane fără însuşiri, cărora nu le iese niciodată nimic, care trăiesc momentele acelea goale şi neruşinate, supte de orice înţeles, acute, dureroase, care lasă răni supurânde. Cu personaje care nu cred că pot salva lumea, ori mişca măcar un pai, personaje care nu cred în nimic, care nu cred nici măcar în ei, pentru care nimic nu converge în vreun sens şi pentru care nu există viaţă după moarte şi nici măcar reîncarnare. Doar un mormânt dreptunghiular, o gaură de astupat. O fundătură la capătul căreia ai ajuns doar ca să priveşti în acea groapă căscată către tine. Iar ea te priveşte înapoi.
 
Când aveai zece ani, după ce un adolescent de la tine din bloc tocmai se sinucisese prăbuşindu-se lângă scară, sub primul geam din dreapta intrării în bloc, acolo unde uneori îţi întindeai un preş cu prietenele ca să vă jucaţi, te-ai urcat cu băieţii din bloc pe acoperişul blocului. Unul din puşti descoperise uşa de acces neîncuiată. Te-ai apropiat de margine şi ai privit în jos, încercând să îţi dai seama ce a simţit cel care se aruncase, ARUNCATUL, şi ai simţit un imbold sălbatic să îl urmezi. Ai simţit zborul în fiecare fibră, ai încercat să evaluezi cam cât ar dura, sau ce ai simţi la impact. Ţi-ai dat seama că ai putea-o face. Te-ai gândit: câââââtăăăă uuuşuuuuuraaaaaareeeeee... ce simplu...
 
Apoi ai murit când aveai douăzeci de ani şi ceva şi locuiai cu un bărbat, el stătea aşezat pe un scaun în faţa biroului şi verifica nişte acte, degetele nervoase îi culisau pe hârtii cu cuvinte, avea unghiile negre şi arăta nedormit, încordarea îi formase o cută între sprâncene, era un bărbat în carnea căruia erai cusută cu spini ce-ţi perforaseră organele şi te făcea să urli. Dar nu, nu a fost aşa. Motivul morţii nu a rămas necunoscut, nu ai fost găsită în apartamentul partenerului de viaţă din momentul respectiv, motivul morţii rămânând a fi stabilit.
 
Te-ai plimbat prin Bucureştiul cenuşiu, şi numai cei care trăiesc în el ştiu cât de cenuşiu poate fi Bucureştiul când e cenuşiu, căci în acea primăvară mucegăită cu început de cancer, toţi oamenii purtau gri, feţele le fuseseră şterse, într-un haos auditiv care distrugea armonia. În realitate ai fost găsită în apartamentul unei prietene şi livrată familiei şi bărbatului care nu vroia să taie legăturile acelea sângerânde care vă uneau cărnurile, iar ei au început să urle în jurul patului pe care erai tu întinsă, lângă braţul tău în care intra un tub subţire, cerând motive, executând dansul dezlănţuit al deznădejdii şi învinuirii. Am încercat, ai spus după aceea. Şi da, încercasei. Cu geanta plină de otravă, ai vrut să intri într-o biserică, dar un slujitor bisericesc isteric s-a repezit spre tine înainte de a apuca să intri, ţi-a dat un brânci şi ţi-a strigat supărat: "E închis!"
 
Scrii despre nimic, nimicul vieţii, despre tine învârtindu-te în cerc într-un oraş cenuşiu, oricare oraş, oricare cerc, cu marele non-sens împletindu-ţi-se-n păr şi-n capilare şi în frânturi de frază: fundături fără ieşire. Nimeni nu se îndrăgosteşte de nimeni pentru mai mult de o secundă, relaţiile se destramă aproape din momentul în care s-au închegat, prietenii se despart imediat.
 
Înainte de a băga otravă în tine, ai încercat să te electrocutezi, dar cine poate ţine îndeajuns de mult un cui într-o priză, doare al dracului, ori tu vroiai să scapi de durere, nu să-ţi provoci alta în plus. În faţa unui morman de cuie răsturnat pe parchet, ca şi cum te-ai fi pregătit de o mini-crucificare, aceşti copilaşi abandonaţi pe care nu îi vrea nimeni. Iar înainte de asta te-ai aruncat în faţa unei maşini. Dar şoferul te zărise deja şi îşi dăduse seama ce ai de gând. A frânat, a coborât din maşină şi a început să urle la tine injurii, către tine care scăpasei doar uşor lovită. A vrut să te şi bată, dar în faţa ochilor tăi goi şi feţei descărnate de sentimente, mâna i s-a lăsat în jos.
 
Mergi la capătul unui drum şi priveşti adânc în moarte. Stai în faţa unui zid şi priveşti. Priveşti o cană pe o masă, un copac pe câmpie, îţi priveşti mâna în soare, transparenţa aceea aurie te fascinează, iar lucrul spre care priveşti de fapt este nefiinţa, întoarcerea în materie, ofilirea pe accelerat, pe înainte, spre nimic.
 
Nu ai salvat lumea de la nici o catastrofă, n-ai făcut parte din nicio echipă care să devieze vreun asteroid de pe traiectoria sa spre pământ, nu ai super-puteri să te faci invizibilă, nu ai fost spion într-o afacere internaţională care a hotărât soarta lumii în bine, nu ai zădărnicit conspiraţii internaţionale malefice, nu ai pus capăt vreunui război, nu ai salvat de la moarte pe nimeni. Nu ai făcut nimic pentru nimeni.
 
Ai fost doar prezentă în mici întâmplări banale, cotidiene, lipsite uneori de omenie, ai fost în parc cu cinci băieţi de nouă ani de care trebuia să ai grijă pentru jumătate de oră, iar patru din ei au început să-l fugărească pe al cincilea, l-au trântit la pământ, s-au aşezat pe el cu toţii, apoi s-au ridicat şi l-au apucat de braţe şi de picioare târându-l prin parc, în timp ce tu te mai întrebai încă dacă e joacă sau nu, priveai nesigură, şovăind. Îţi atrăsese atenţia cu mult înainte băieţelul acela, purta nişte pantofi sport rupţi în ultimul hal, era grăsuţ, purta o bluză prea lungă şi deasupra o geacă scorojită. Îl remarcasei când se apropiase de tine. O fetiţă în trecere prin parc scosese dintr-o pungă uriaşă un biscuite pentru câinele tău aşezat lângă tine pe bancă şi te întrebase dacă are voie să-i dea. Băieţelul a rugat-o să-i dea şi lui unul, iar ea i-a spus: "Ce, eşti câine? Dacă erai câine îţi dădeam." Iar el s-a aruncat în patru labe şi a început să latre. "Sunt câine, sunt câine, uite!", i-a strigat, dar ea era deja întoarsă cu spatele şi se îndepărta, în timp ce câinele tău îşi savura tacticos biscuitul.
 
Apoi venise partea în care ceilalţi băieţii l-au târât spre groapa cu nisip. Se zbătea, încerca să se desfacă din prinsoarea lor. Poate faptul că nu scotea nici un sunet te-a debusolat, tu încă te mai întrebai dacă e joacă, dar când ai văzut violenţa cu care a fost aruncat în groapă, cum a căzut cu faţa în jos şi a început să urle, te-ai ridicat, te-ai îndreptat spre ei şi ai început şi tu să urli. I-ai făcut cu ou şi oţet, doar că nu le-ai zis: futu-vă mumele-n cur!
 
Cel mai violent dintre toţi nici măcar nu te privea, răsucise capul în partea opusă, mai târziu ai aflat că făcuse mişcarea aceea din corp peste celălalt corp, deoarece mergea la lupte, da, părinţii îi plăteau curs de lupte, unde să meargă să înveţe să fie violent. L-ai rugat pe băieţel să încerce să se ridice din nisip, asta după ce i-ai pipăit fusele picioarelor să te convingi că nimic nu e rupt, căci bordura gropii cu nisip era înaltă. Nu a putut pentru următoarele cinci minute, stătea aşa cum căzuse, şi plângea cu gura plină de nisip. Apoi s-a ridicat şi s-a îndreptat spre o bancă.
 
L-ai întrebat cum se numeşte. "Michele", ţi-a răspuns el. Privindu-l ţi-ai dat seama că i se întâmplă des, probabil zilnic. Ai început o conversaţie cu el, i-ai spus "Ce geacă mişto ai". Dar el era mereu distras, privea ceilalţi băieţi care-şi reluaseră joaca la fel de veseli ca înainte, iar ochii lui erau plini de admiraţie, fascinaţie, invidie, suferinţă şi disperare.
 
Stai aşa la capătul unui drum, în mijlocul vieţii, cu un băieţel pe care-l cheamă Michele, pentru care nu poţi să faci nimic, poate ai vrea să-l iei pe sus şi să-l transplantezi într-o cu totul altă realitate, priveşti spre zădărnicie şi marele nimic, pe care-l scrijeleşti pe hârtii de-a gata mototolite şi când cineva neatent te împinge din spate venind din mulţimea furioasă, scapi toate ghemotoacele, ele se împrăştie sub pădurea de picioare, sub tălpile grele, şi atunci îţi trece prin cap că s-ar putea să îl fie pierdut pe Michele, aşa că te arunci în patru labe şi începi să latri. Apoi îl rescrii şi îl rescrii înfuriată, de data asta cu o pereche de pantofi nou-nouţi şi o pungă de biscuiţi în mână.
 
Priveşti amprenta unei mâini pe un geam, o frunză pe capacul unui canal, degetele închizându-se şi deschizându-se dintr-un pumn fără forţă, micile mari momente grele, neruşinate, supte de orice fărâmă de sens, care lasă dâre de sânge. Şi te rescrii şi te rescrii furioasă, bărbatul care stă aşezat pe un scaun în faţa unui birou în timp ce verifică nişte acte, cel cu degetele nervoase care-i culisează pe hârtii cu cuvinte, cu unghii negre şi cearcăne transparente, se răsuceşte spre tine şi îţi spune: "Nu te iubesc! Pleacă!"
 
Tu scapi cuiele pe care le ţineai în braţe, iar ele se rostogolesc pe parchet infernal.